TEMA: Bine şi Rău politic într-o democraţie a şantajului
Două interpretări ale „satelor lui Potemkin“ sau cine îndeplinește funcția lui Potemkin în politica românească
Știți foarte bine expresia „satele lui Potemkin“. Sintagma a făcut o mare carieră în întreaga lume. Există chiar un termen sintetic care vrea să definească această realitate: potemkiniada. Acest termen face referire la o „metodă de falsificare a realității prin înfrumusețare“. La originea acestei povești stă un înalt demnitar al Imperiului țarist rus, unul dintre cei mai influenți oameni ai acelor vremuri și un favorit al țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei, cneazul Grigori Potemkin. Istoria spune că la sfîrșitul secolului XVIII, cu ocazia vizitei în Rusia a împăratului Iosif al II-lea și a reginei Poloniei, cneazul Potemkin, vrînd să arate imaginea strălucitoare și înfloritoare a investițiilor din teritoriile proaspăt cucerite ale Ucrainei, a construit de-a lungul drumului pe care avea să-l parcurgă țarina cu invitații săi sate și orășele din uriașe decoruri. În drumul dinspre Petersburg spre Crimeea, „satele lui Potemkin“, care aveau să impresioneze delegația străină, nu erau decît simple butaforii, ele în realitate neexistînd. Era un simplu joc de imagini, o simplă manipulare. Aceasta este interpretarea care a făcut mare carieră internațională, povestea „satelor lui Potemkin“ devenind exemplu emblematic pentru acest tip de manipulare.
Însă această interpretare, spun vocile avizate, este una total falsă. Recent am avut o discuție cu unul dintre cei mai buni specialiști ruși pe secolele XVIII și XIX, istoricul Andrei Zorin, profesor la New College din Oxford (discuția apare integral în volumul Intelighenția rusă azi, publicat recent la editura Cartier). Profesorul Zorin, care s-a ocupat de studiul acestui caz, susține că intepretarea de mai sus este una total eronată.
Întrebarea mea era următoarea: „Ştiu că împărtăşiţi teza portivit căreia Potemkin nu a intenţionat să o înşele pe Ecaterina, ceea ce este o părere aproape unanimă. Susţineţi că el nu a construit satele acelea butaforice pentru a manipula sau minți, ci pentru a prefigura imaginea viitoare a Rusiei. Era un soi de proiect al viitorului, un proiect modernizator, iar pentru a-l face mai perceptibil a recurs la butaforie. Mi-aţi putea explica această teză?“.
Profesorul Zorin explică: „Teza despre care vorbiţi a fost formulată pentru prima oară acum 30 de ani, de către marele filolog rus Alexandr Mihailovici Pancenko. Mi-a revenit sarcina să o dezvolt puţin şi să o reliefez. Călătoria Ecaterinei în Crimeea era unul dintre multele prilejuri de prăznuire, puse la cale de Potemkin, care folosea de fiecare dată ocazia de a arăta şi explica curţii imperiale proiectele sale politice. Exemple pot fi aduse mai multe, iar deplasarea Ecaterinei în guberniile sudice se poate înscrie în chip minunat în poetica carnavalului potemkinian. Decoraţiile întinse de-a lungul traseului pe care a mers suita imperială erau o emblemă a planurilor sale de ctitorire, pe care intenţiona să le înfăptuiască ca guvernator al provinciei nou alipite. Este de neînchipuit ca Potemkin să fi decis să o ducă de nas pe împărăteasă, cea care ştia foarte bine psihologia oamenilor din anturajul său – asta l-ar fi costat cariera şi poziţia ierarhică în preajma țarinei. Avem mărturii în acest sens ale Ecaterinei, expediate din Crimeea. Versiunea «satelor potemkiene» îşi are originea în notiţele călătorilor străini, care aveau o slabă cunoaştere a vieţii de la curtea imperială rusă, dar şi dinspre adversarii politici ai acestuia, îngrijoraţi de orientarea politicii sale radicale“.
Aici nu ar fi foarte mult de spus. E clar că ambele interpretări sînt întruchipate într-un fel sau altul şi la noi. Pentru ambele modele există un epigon local. Proiectul de ţară propus, de exemplu, de omul care a condus România în ultimii opt ani este mult mai aproape de modelul satelor butaforice ale lui Potemkin în varianta primei interpretări. Am avut un proiect de ţară în care nu numai că nu au apărut satele de mucava ale lui Potemkin, ci au dispărut şi multe lucruri care încă erau vizibile acum opt ani. Însă marea tragedie a proiectului de ţară a preşedintelui Băsescu este că a adus ţara într-un soi de „război civil soft“ pe care România nu l-a mai trăit de la începutul anilor ’90, iar încercările de reforme au dus la o fragmentare şi precaritate socială fără precedent în istoria recentă.
Şi totuşi, un anumit tip de proiect a avut loc, însă artizanul lui nu este omul cu „satele de mucava“. Artizanul este omul care chiar are un proiect, dar reprezintă interesele unei instituţii care nu aparţine statului român. Dacă vă mai aduceţi aminte, la manifestaţiile din iarnă erau cîţiva tineri care aveau o placardă pe care scria mare: JEFFREY FRANKS PREŞEDINTE. Un adevăr greu de contestat dacă privim raportul autorităţilor noastre făţă de personajul în cauză şi mai ales faţă de instituţia pe care o reprezintă. Tot mai multă lume a observat, de exemplu, că între proiectul preşedintelui Băsescu & PDL şi cel al USL nu există o deosebire de esenţă, pentru că încercările lor de schimbare nu sînt decît nişte mişcări în cadrul grilelor prestabilite ale instituţiei numite FMI, cea care deține cu adevărat marea parte a puterii.
Practic, proiectul nostru real de ţară este proiectul „preşedintelui Franks & FMI”. Noi trăim de fapt în visul unui bancher, iar visul unui bancher este acela de a-ţi oferi împrumuturi pentru a te dezvolta şi a cîştiga atît cît să poţi da datoriile înapoi, însă nicidecum nu-ţi va oferi atît cît să nu mai depinzi de împrumutul lui. Cu alte cuvinte, visul bancherului este coşmarul nostru, căci presupune o veşnică dependenţă şi supunere faţă de el. Din ce ne spune pe acest subiect Stiglitz, un mare economist şi bun cunoscător al FMI, aflăm că din acest vis ies foarte bine doar bancherii, adică creditorii, şi mai niciodată debitorii. Dar cum acesta este un subiect mai complicat, care necesită un spaţiu mai larg, voi reveni la un element central din reforma potemkiniană a domnului Băsescu.
Despre Mită–craţie sau de ce mita nu trebuie şi nu poate fi eradicată
Ori de cîte ori vorbim de reformă în ţări precum România sau Rusia, trebuie să fim foarte atenţi la un lucru simplu: în ce măsură schimbările, transformările modifică felul de funcţionare a mitei, adică a corupţiei. De ce mita? Din simplul motiv că mita este unul dintre liantele sociale şi elementele cele mai importante ale unei societăţi structurate şi ierarhizate social aşa cum este România. (Pe acest subiect am discutat pe larg cu sociologul Simon Kordonski, un bun cunoscător al fenomenului corupţiei în fostul bloc comunist. Discuţia, din care se regăsesc multe idei aici, a fost publicată în acelaşi volum– Intelighenția rusă azi).
De ce mita, elementul central a ceea ce occidentalul numeşte corupţie, un soi de lege nescrisă, este mult mai importantă şi semnificativă în societatea românească decît toate legile scrise care în mare parte la noi sînt aleatorii şi negociabile? Pentru că în societatea noastră păturile şi grupurile sociale „nu sînt ierarhizate după proceduri juridice“. La noi, grupurile şi păturile sociale sînt mai degrabă un soi de clanuri, sau mai bine spus caste, iar reglajul dintre aceste caste se face printr-o rentă socială, numită convenţional mită sau corupţie. Într-o astfel de societate, mita are cu totul altă funcţie decît în spaţiul occidental, unde grupurile sociale îşi reglementează relaţiile dintre ele pe reguli mult mai exacte, unde mita este văzută ca o formă gravă de corupţie, iar funcţia mitei în societate a fost monopolizată şi preluată de o cu totul altă instituţie (vorbesc mai jos despre aceasta).
De ce mita este atît de importantă în societăţi precum cea românească? În România, dar nu e specific doar ţării nostre, mita îndeplineşte cîteva funcţii foarte importante. Mita este în primul rînd o formă de recunoaştere a unei poziţii de subordonare a unui grup faţă de alt grup (mita la poliţist, la birocrat, la şef etc.). Mita – această rentă socială, indiferent că e în forma de bani, obiecte, alimente sau servicii, se oferă în primul rînd pentru a recunoaşte poziţia de subordonare şi supunere a unui grup faţă de alt grup poziţionat pe trepte diferite ale ierarhiei sociale.
În al doilea rînd, într-o ordine aleatorie, mita este o relaţie economică care permite un anumit tip de circuit economic finaciar şi de redistribuire economică (mita la ministru, proiecte europene, licitaţii, medic, profesor, birocrat petru a-ţi oferi nişte servicii etc.). Acolo unde statul e principala sursă financiară, pentru a accede la finanţe trebuie să plăteşti renta socială, care trebuie să corespundă cu gradul funcţiei celui care are „cheia accesului“ şi corespunzător sumei sustrase. Într-o societate în care mecanismul mitei este „democratizat“, banii se redistribuie după rang şi poziţie, iar rentele sociale au un echivalent corespunzător funcţiilor şi sumelor accesate. Bacşişul şi banii daţi cerşetorilor fac parte din aceeaşi categorie, doar că aici sînt anumite nuanţe şi distincţii.
În al treilea rînd, mita este o formă de democratizare a relaţiilor dintre caste . Într-o societate în care „ascensorul social“, mecanismele de trecere dintr-o castă, clan în altul devine tot mai problematic, mita este singurul instrument care-ţi permite trecerea dintr-un nivel ierarhic inferior la unul superior. Poziţiile şi rangul social se cumpără prin diverse forme de mită: de la bani la servicii.
Şi nu în ultimul rînd mita este un instrument de acces la resurse. Cu alte cuvinte mita este instrumentul prin care poţi achiziţiona dreptul de a avea acces la resurse (funcţii, bani, reţele clientelare etc.).
Ar mai exista un lucru foarte important legat de mită dar privită din direcţia puterii. Mita este un privilegiu pe care statul îl acordă unor categorii sociale, aşa, nereglementat şi informal, care se poate transforma oricînd într-un instrument de control şi de influenţă.
Aş mai putea dezvolta acest subiect, însă nu mi-am propus să fac un tratat despre mită care să epuizeze subiectul. Din funcţiile mitei descrise mai sus reiese foarte clar că ceea ce numeşte occidentalul mită are o cu totul altă semnificaţie decăt ce numim noi mită. Mita pentru noi este unul dintre cei mai importanți lianți sociali, de aceea ea nu poate fi eradicată, iar încercarea de stopare directă a acestui fenomen poate avea efecte perverse foarte mari. Sînt cazuri în istorie în care lichidarea mitei şi a diverselor forme a ceea ce numim convenţional corupţie au dus la lupte de stradă si chiar la războaie civile.
Repet: reformele care vor să stopeze direct şi brusc corupţia trebuiesc studiate cu atenţie şi e bine de văzut în ce măsură modifică formele ei de manifestare. Una dintre cele mai mari prostii care se predică şi se încearcă în spaţiul postcomunist este dorinţa de eradicare a mitei în forma cea mai directă şi brută. Mita, corupţia nu poate fi eradicată decît în măsura în care se poate construi un proiect politic care să schimbe fundamental structurile şi grupurile sociale. Astfel de proiecte, din păcate, nu se pot face pe termen scurt şi nici măcar mediu. De ce? Pentru că mita, aşa cum am mai spus, este un rezultat al ierarhizării şi organizării sociale. Această rentă socială nu este decît un efect al acestei erarhizări şi relaţii.
În ce priveşte meritocraţia, cred că în ţări precum România ea este accidentală şi nu exclude nicidecum mecanismul mitei, iar de multe ori chiar îl întăreşte. De exemplu, tot discursul elitist promovat de dreapta conservatoare, de la Baconschi la Neamţu şi de la MRU & TRU la Macovei, nu fac decît să întărească ideea unui soi de „mită naturală de elită“ care li se cuvine în mod natural „celor aleşi şi plasaţi de partea cea bună“. Aceşti predicatori ai meritocraţiei sînt şi ei, la rîndul lor, un produs al aceste maşinării al mitei şi o putem demonstra oricînd, pentru că totul e la vedere, iar vina nu e atît a lor, cît a sistemului din care e foarte greu să te sustragi, mai ales cînd vrei să fii în centru şi aproape de resurse. Căci sustragerea de la mecansimul mitei nu ţine de cîte şcoli ai făcut sau cît de moral pretinzi că eşti, ci de cît de aproape eşti de centrele de putere şi resurse. Apropierea de centrul puterii şi de resurse nu face decît să mărească şansa de apartenenţă la acest sistem şi, fireşte, sporeşte cantitatea mitei-rentei. USL-ul e la fel de prins în această maşinărie, doar că nu face caz de predici moralizatoare şi nu abuzează de ideea de „reformă salvatoare“ a celor buni. Dar asta nu le îmbunătăţeşte situaţia.
Revenind la spaţiul occidental faţă de care nutrim un respect aproape fanatic. De ce ceea ce la noi are o funcţie socială atît de importantă, la ei este privit ca un rău social fundamental? Dincolo de partea legată de istorie, tradiţii culturale, religioase şi sociale, mita în forma pe care o cunoaştem noi a existat şi în acel tip de societate. Eu personal nu cred că la ei ea a dispărut, ci doar s-a transformat şi a fost transferată în două direcţii puţin diferite.
Prima, o variantă soft, a fost transferată într-o zonă a mitei nonmateriale a relaţiiilor, care are o funcţie foarte importantă în societatea occidentală de tip capitalist. Tot mecanismul de recomandări şi poziţionări e foarte cunoscut (contează mai puţin cine eşti și mai mult cine te recomandă şi unde eşti poziționat). Un fenomen care şi la noi merge foarte bine. Însă monopolul şi funcţia mitei în spaţiul capitalismului occidental sînt preluate de cea mai importantă instituţie a momentului, adică banca. De la bancă iei bani pentru a-i folosi în ascensiunea socială, iar pentru ei plăteşti o dobîndă, adică o rentă, aşa cum în Est orice pătură socială plasată mai jos ierarhic plăteşte mită, adică o rentă socială, pentru a avea în principiu acelaşi rezultat. Funcţia pe care o îndeplineşte mita în societatea noastră (cea românească şi cea rusească sînt cele mai bune exemple) este îndeplintă în societatea occidentală de către bancă prin mecanismul împrumutului cu dobîndă. În Occident, cumperi bani ca să poţi accede la funcţii, poziţii etc., iar la noi plăteşti mită/ rentă directă: la ei se plăteşte la un singur ghișeu (hai să zicem la cîteva), la noi plăteşti la foarte multe ghişee. Putem spune ironic că la ei este o mită reglementată şi monopolizată, iar la noi dereglementată şi descentralizată.
„Reforma potemkiniană” a preşedinteleui Băsescu
Acum revenind la „reforma potemkiniană” a preşedinteleui Băsescu &co şi lupta lor cu mita şi corupţia. Personal, cred că modul în care s-a dus „lupta anticorupţie“ a afectat profund mita/ renta ca liant social şi a dus la disfuncționalitatea unor mecanisme sociale care reglau nişte relaţii sociale. Tipul de „luptă anticorupţie“ promovat de echipa Băsescu l-aş numi antidemocratizarea corupţiei. Acesta este un prim fenomen. Modul în care Cotroceniul & subordonaţii săi construiesc mecanismul de control şi propagandă legat de corupţie nu loveşte grupurile mici instalate ierarhic la nivelele superioare sociale (elitele politice, economice şi intelectuale), ci grupurile masive aflate la baza societăţii (medici, profesori, ţărani, muncitori, grupuri sociale defavorizate). Dacă vă uitaţi atent la toată retorica promovată de echipa preşedintelui Băsescu, a guvernului subordonat lui, dar şi a elitei intelectuale şi tehnice care-l susţin, veţi vedea un atac fără precedent asupra grupurilor de la baza societăţii (recomand textul lui Ciprian Şiulea pe acest subiect). Statul bunăstării se transformă în stat asistenţial, grupurile masive care nu au acces pe piaţa muncii se transformă în grupuri asistate, leneşe etc. Cum s-a rezolvat marea problemă a corupţiei în învăţămînt? Prin introducerea camerelor de luat vederi, care practic pedepseşte ultima verigă şi cea mai nevinovată, adică elevii. Atacul dur asupra medicilor şi profesorilor corupţi, a mecanismelor corupte din sistem etc. face parte din aceaşi stratagemă. În realitate, datele ne arată că în sistemul sanitar, de exemplu, banii care se pierd şi se fură sînt procentual vorbid mult mai puţini decît în alte domenii, despre care nu auzim nimic. Chiar şi aşa, banii mulţi care se fură în sănătate se fură tot la vîrf, acolo unde se iau decizii, şi nu la bază, acolo unde sînt medicii care duc greul sistemului.
Al doilea fenomen al tipului de luptă anticorupţie care se duce la noi de echipa Băsescu nu duce la dispariţia corupţiei, ci la un soi de suspendare temporară a mitei la bază. Care este cel mai bun indicator pentru a înţelege că o ţară precum România este în colaps? Destul de simplu. În momentul în care omul obişnuit, pornind de la grupurile claselor de mijloc în jos, nu mai ştie cui să dea mită, să ştiţi că ţara se află în pragul falimentului şi inactivităţii. De ce? Nu pentru că dispare subiectul care să ia acea mită, nu pentru că dispare mita, ci pentru că ea se suspendă. Iar cînd acest mecanism se suspendă sau chiar e blocat, structurile grupurilor sociale rămînînd intacte, atunci are loc un proces social foarte periculos. În România, cînd se suspendă mita, se suspendă de fapt funcţionarea instituţiilor statului, pe care mecanismele mitei le făceau să funcţioneze de bine de rău. Cînd mita, această rentă socială, dispare, dispare însăşi raţiunea de a exista a acelor instituţii sau grupuri sociale. Şi încă un lucru important: suspendarea mitei duce la o suspendarea a posibilelor relaţii dintre diversele grupuri sociale, în care unele sînt avantajate pentru că sînt acceptate să participe la acest mecanism, iar altele sînt excluse. Şi cum sînt excluse doar grupurile cele mai lipsite de protecţie şi cele mai numeroase, aceasta va duce mai devreme sau mai tîrziu la revolte.
Vrau să fiu bine înţeles: nu sînt un promotor al mitei şi al mecanismelelor ei. Cred că ceea ce noi numim mită nu e mită aşa cum am arătat mai sus. Eu cred cu convingere faptul că nu aceasta este modalitatea de luptă cu acest fenomen. Mita, sau acest tip de rentă socială, este un efect şi nicidecum o cauză, de aceea trebuie să încercăm să-i înţelegem cauzele. Mai întîi, cred că ar trebui să proiectăm şi să stabilim ce tip de stat vrem să construim. Cînd rosteşti cuvîntul reformă, trebuie să spunem, dincolo de frazele goale, şi ce înţelegem prin asta. Pentru că de fapt reforma lui Băsescu este o reformă a efectelor şi nicidecum a cauzelor. Dacă privim atent modul în care s-a acţionat asupra mitei & corupţiei, calul de bătaie al preşedintelui Băsescu, vom vedea că de fapt reforma a creat un mecanism mult mai pervers, cu riscuri şi focare sociale fără precedent în România modernă: acces nelimitat al elitei economice, politice şi intelectuale la mecanismele mitei, şi blocarea tot mai accentuată a grupurilor marginale şi lipsite de protecţie, grupuri foarte numeroase, de la baza societăţii. Ruptura şi isteria la care asistăm acum e doar un început timid a a problemelor cu adevărat majore care vor apărea în următoarea peridoadă în urma polarizărilor sociale.
Tragedia în care ne aflăm acum e că nu prea avem de ales. Avem de ales între un tip de reformă a efectelor după modelul Băsescu, care nu face decît să blocheze doar pentru unii accesul la nişte mecanisme destul de arhaice, dar încă funcţionale, şi reforma Jeffrey Franks, pe care aş numi-o visul bancherului care este pe cale să devină coşmarul nostru.
N.B. Acest articol a apărut în urma discuţiei cu istoricul Andrei Zorin şi sociologul Simon Kordonski cărora le mulţumesc.