TEMA: Cultură și politizare. În jurul ICR
Bătălia pentru ICR, o bătălie de orgolii politice, de reafirmare a pozițiilor de putere și de evidentă propagandă înainte de alegeri (e important ca ICR-urile din străinătate să reprezinte cum trebuie România ca să atragă cît mai multe voturi ale diasporei) are cîteva determinări care cred că merită urmărite în amănunțime, și care depășesc cazul Horia-Roman Patapievici. Textul OUG 27 din 13.06.2012 pune problema restructurării unei instituții care va fi preocupată excesiv de identitatea națională și de promovarea culturii române în comunitățile de români. Iată ce ne spune textul ordonanței: „Avînd în vedere necesitatea consolidării și amplificării, sub diferite forme, a relațiilor culturale cu comunitățile românești de peste hotare, în scopul păstrării și perpetuării identității naționale’’, ICR-ul ar trebui reformat. Să o luăm pe rînd. Conceptul vag, perimat și vulnerabil cînd vine vorba de adaptarea la realitatea prezentă, și anume identitatea națională, tinde să derapeze din ce în ce mai evident spre naționalism, românism, puritate identitară și alte derivate găunoase care duc la o abordare culturală anacronică. Cum definim identitatea națională în prezent și ce produse culturale care o activează ar merita să ne reprezinte în afară? Cine stabilește ce ar trebui și ce nu ar trebui să ne reprezinte? Și în funcție de ce? Avem cumva vreo mostră de identitate națională pe care să o putem distribui pe la ICR-urile din străinătate ca unică formă de reprezentare? Revenim cumva la discursul cine nu reprezintă frumos România e împotriva noastră? Este identitatea națională discutabilă? Poate fi ea supusă unor interogații critice sau este deasupra oricărei chestionări? ICR-ul actual a lărgit cadrele practicii de reprezentare și a inclus în domeniul ei de acțiune produse culturale care nu s-au subscris unei singure determinări. Nu a fost o instituție apolitică pentru că nici o instituție care reprezintă cultura română în străinătate nu poate fi situată dincolo de sfera politicului. Orice act de reprezentare este un act politic și mi se pare eronat să ne iluzionăm că ar putea să fie altfel. ICR-ul a fost, însă, o instituție transpartinică și transideologică, atitudine care pune în discuție, de fapt, rolul ei. Întrebarea esențială care mi se pare necesară mai ales în momentul confruntării cu prezenta ordonanță de urgență este: ce-ar trebui să fie Institutul Cultural Român? O platformă de propagandă culturală pentru menținerea diasporei aproape ca manipularea ei să fie mai facilă? ICR-ul funcționează doar pentru comunitățile de români sau încearcă să promoveze cultura română în medii și spații care să nu fie limitate la comunitățile respective, lărgindu-i astfel sfera de influență? ICR-ul este o construcție care susține ideologia directorului Institutului? Pînă acum, ICR-ul nu s-a subscris acestor formule, lucru care mi se pare o normalitate, nu ceva excepțional. ICR-ul nu trebuie să fie un sclav ideologic, și nici o insituție care să promoveze numai ceea ce ar putea face plăcere comunităților de români din străinătate. ICR-ul ar trebui să provoace limitele mult invocatei reprezentări naționale, care altfel riscă să se închidă rigid în propria carapace și să recicleze naționalisme de tot felul. Discursul ordonanței de urgență are în prim-plan revenirea la un set de deziderate naționale neclare, confuz expuse și periculoase. Nerespectarea ordonanței tinde, pentru cei care semnează textul de lege,: ‘’să afecteze, cu titlu de permanență, sentimentul de apartenență la națiunea română a celor stabiliți, vremelnic, în alte state’’.
Un alt discurs care a argumentat necesitatea schimbării modului de funcționare a ICR-ului a fost cel al Ministrului Culturii, Mircea Diaconu. Un ministru care se află sub urmărire penală, după ce a fost, în același timp, senator și a condus o instituție – Teatrul Nottara – în care a promovat nereguli flagrante – dacă ne gîndim doar la concursul-fantomă în urma căruia soția sa a devenit regizor angajat, vorbește cu nonșalanță despre ilegalitățile ICR-ului și despre ’’indepe’’ intolerabilă, pentru felul în care vede domnia sa cultura de pachet promoțional, a acestei instituții. Declarația lui Mircea Diaconu de la Antena 1, privind ordonanța de urgență, este o mostră de discurs care demonstrează felul obedient, restrictiv, subordonant și non-critic în care un ministru înțelege misiunea proprie a unei instituții de cultură: ”E un act normativ pentru coerență în politica culturală înafară și în acoperirea conceptului de diplomație culturală, pentru că e o dublă, triplă competență aici, a Ministerului de Externe, a Ministerului Culturii și al ICR, pe același subiect. Până acum ICR avea o politică indepe… nu știu… treaba lui… în fine… nu dădea socoteală nimănui. Am avut discuții foarte ample cu Andrei Marga și concluzia a fost că și ICR trebuie să cânte în același cor”.
Diplomația culturală înseamnă, în viziunea lui Diaconu, uniformizarea priorităților și urmărirea unei singure direcții de acțiune: cea impusă de factori decizionali superiori și preluată mimetic de fiecare structură în parte, în așa fel încît să nu existe programe care ar putea să deranjeze pentru că nu se afiliază directivei impuse. Cu alte cuvinte, politici culturale care să nu individualizeze sau să diferențieze instituțiile, să le provoace să gîndească proiecte de raportare critică la societatea contemporană, ci politici de cor unanim care să promoveze înțelegerea unilaterală, primitivă a culturii naționale. Un cor al sclavilor care să funcționeze pe aceeași linie și să reproducă aceleași mecanisme. Coerența invocată de Mircea Diaconu nu este altceva decît un mod de a controla în bloc instituțiile care își aplatizează astfel rolurile proprii și devin unul și același mecanism de reprezentare culturală.