TEMA: Cultură și politizare. În jurul ICR
Nu credeam s-ajung vreodată… să simt că-i iau apărarea lui Horia-Roman Patapievici. Chiar că, în acest caz precis, nu lui Horia-Roman Patapievici ca persoană, intelectual sau chiar președinte al Institutului Cultural Român îi iau apărarea, ci principiului pe care noua guvernare îl încalcă din cauza confuziei pe care o face între o instituție și persoana lui H.-R. Patapievici ca intelectual și președinte al ICR.
Ar trebui ca cineva să fie cu adevărat naiv sau patagonez, Costi, ca să creadă că mutarea ICR în „subordinea“ Senatului României i-ar asigura echidistanța pe care „pălăria“ Președinției nu i-o „garantează“ – mai ales cînd această mutare se face printr-o Ordonanță de Urgență ce modifică o lege organică (parcă OUG-urile au fost inventate pentru chestiile urgente care nu puteau aștepta întrunirea Parlamentului – sau mă înșel?). Și să stăm să vedem, poate-o fi, poate-o păți, poate e ca-n comediile romantice, începe prost, dar se termină bine. Pentru că Senatul, ca și Camera Deputaților, nu urmărește altceva decît cauționarea, cînd votul e inevitabil, a unor decizii politicoide, cum ar fi picarea predictibilă a conducerii Televiziunii Publice la fiecare modificare a majorității. Dacă nu ești naiv sau patagonez, ci trăitor într-o Românie cu abonament de cablu tv, știi că asta face parte dintr-o strategie de lăsare a președintelui țării fără nici un obiect concret al muncii (la pachet, cel mai recent, cu bătălia pe unicul scaun de la Consiliul Europei), combinată cu un avînt al răzbunării pe care unii îl cred susținut de frustrarea populară. Și tocmai asta e ceea ce opinia publică nu aștepta atunci cînd a folosit, acum o săptămînă, ștampila de vot ca armă asasină anti-PDL. Electoratul are dreptul să creadă în răzbunare, politicienii – nu. E destul de trist, tocmai cînd credeam că PSD a trecut în altă zodie. Aș fi dispusă și să cred că cineva l-a sfătuit tare greșit pe Victor Ponta, cineva care-a uitat cum a ajuns ICR sub autoritatea președintelui.
Dacă nu ești naiv sau patagonez, știi că prin această OUG se urmărește schimbarea conducerii ICR – ale cărei performanțe, din punctul de vedere al mecanismelor de control de management, fac imposibilă o altfel de debarcare (să nu creadă careva că n-a trecut Curtea de Conturi pe-acolo, așa, preventiv). Strict contabil, așa – tocmai aici e normalitatea care se duce pe apa sîmbetei, Costi, că n-ai auzit despre faptele de capă și spadă ale ICR nici sub Tăriceanu, nici sub mulții Boc… Crezi că în cazul British Council se pune problema, de pe-o zi pe alta, hai să vedem, deși merge, că poate merge și vițăvercea, așa, de experiment? Sau la Institutul Francez? Sau la Institutul Polonez, mai pe la noi, pe-aici? Și dacă pe urmă se schimbă toți directorii de filiale?
Zice-se c-a fost politizat ICR. Eu, personal, care numai prietenă cu dl Patapievici n-ar putea spune cineva că sînt, zic totuși că n-a prea fost.
Fals disclaimer: N-o să enumăr aici ocaziile în care am lucrat cu ICR București și filialele lui din străinătate (așa cum face, știind reflexele cititorilor români, Dragoș Ghițulete pe voxpublica.net), pentru că nu-mi apăr vreun fel de privilegiu – faptul că l-am criticat virulent pe președintele Institutului Cultural Român în calitatea lui de intelectual public excesiv de politizant nu a împiedicat instituția pe care o conduce să colaboreze cu mine, la fel cum a făcut-o cu sute de artiști, teoreticieni și jurnaliști, cei mai mulți, departe de a împărtăși agenda ideologică a lui H.-R. Patapievici sau Mircea Mihăeș, din cu totul alte motive decît simpatia umană. Și nici nu mi-a cumpărat prin asta, în vreun fel, opinia.
Aștept ca aceste sute de oameni, atît de diverși în practicile lor artistice și opțiunile politice, să găsească un mod comun de a-și transmite mesajele prim-ministrului Victor Ponta. Care a fost, cumva, dus în eroare.