17 Octombrie este Ziua Internaţională pentru Eradicarea Sărăciei. Raportorul special al Naţiunilor Unite critică penalizarea sărăciei şi criminalizarea unor comportamente ce ţin de nevoile de supravieţuire ale celor lipsiţi de resurse: “Modalităţile prin care statele şi forţele sociale îi penalizează pe cei care trăiesc în sărăcie sunt interconectate şi multidimensionale, ca atare nu pot fi analizate izolat. Pentru raportul de faţă, identificăm patru domenii de preocupare: (a) legi, reguli şi practici care restrâng excesiv permisiunea desfăşurării în spaţii publice a unor comportamente ce ţin de nevoile de supravieţuire ale persoanelor ce trăiesc în sărăcie; (b) reglementări de planificare urbană şi măsuri legate de gentrificare şi privatizarea spaţiilor publice, ce afectează disproporţional persoanele ce trăiesc în sărăcie; (c) cerinţe şi condiţionări privind accesul la servicii publice şi prestaţii sociale care interferează cu autonomia, intimitatea şi viaţa de familie a persoanelor ce trăiesc în sărăcie; (d) folosirea excessivă şi arbitrară a detenţiei şi încarcerării, ceea ce pune în pericol libertatea şi securitatea personală a celor ce trăiesc în sărăcie” (Magdalena Sepúlveda Carmona, Special Rapporteur on extreme poverty and human rights, Penalization of People living in Poverty, Report to the General Assembly of the UN, A66/265, 4th of August 2011).
Insistent, raportul vorbeşte despre “persoane ce trăiesc în sărăcie”, refuzând comasarea lor într-o categorie amorfă şi stigmatizată de „săraci”. Situaţia de sărăcie poate fi definită, măsurată (Eurostat, 2010a şi b), analizată, înţeleasă raţional şi empatic, considerată acceptabilă sau inacceptabilă prin prisma unui sistem de valori. „Săracii”, în schimb, pur şi simplu deranjează. Distrug estetica pieţelor şi parcurilor urbane, agasează solicitând ajutor, tacit sau vocifer, pun în pericol sănătatea noastră prin bolile lor, acumulează lacom prestaţii plătite din impozitele noastre, ocupă abuziv locuinţele părăsite sau îşi ridică cociobe de scânduri şi carton la periferii. „Săracii” sunt vizibili, dar înlănţuirea cauzelor inegalităţii şi diviziunii sociale rămâne invizibilă. Dar ei, săracii, cu siguranţă au participat în declanşarea acestei cauzalităţi, comportamentul lor deficitar a determinat, măcar parţial, situaţia prezentă. Prin urmare, „săracii” trebuie înainte de toate disciplinaţi, asistaţi în completarea subiectivării fragmentare, înregistraţi ca „forţă de muncă”, reciclaţi prin programe de consiliere şi formare profesională. Apetitul pentru angajare trebuie cultivat prin vizite lunare la oficiul de şomaj şi prin muncă în folosul comunităţii (condiţii pentru primirea de ajutor social), responsabilitatea părintească întărită prin adeverinţe lunare privind frecventarea şcolii de către copii şi penalizări financiare pentru absenţe nemotivate (alocaţia de susţinere pentru familiile nevoiaşe), ajutorul pentru încălzirea locuinţei, amăgitor de flexibil şi uşor de solicitat, controlat prin anchete sociale la domiciliu.
Discursul justiţiar vine adesea din partea conducătorilor respectabili ai unor instituţii puse în slujba celor nevoiaşi. Silviu Bian, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, declara în noiembrie 2010: „Noi trebuie să facem o analiză a poporului aşa cum e. Avem curve, beţivi, puturoşi. Puturoşi câţi vreţi. Ştiţi ce înseamnă puturos, nu? Leneş. Păi haide să vedem cum îi tratăm pe ăştia, cum tratăm, bolile astea, că astea sunt boli sociale” (Cristina Sbîrn, Adevărul, 16 Noiembrie 2010). Peste mai puţin de un an, acelaşi Silviu Bian a fost demis din funcţie, surprins în flagrant luând mită în valoare de 82,000 lei din partea angajaţilor AJOFM Braşov în 15 octombrie 2011, după ce în luna septembrie încasase deja o mită similară (Comunicatul DNA Nr. 593/VIII/3 din 16 octombrie 2011). Ioan Botiş, ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, în 19 ianuarie 2011 declara: “Am prevăzut în mod foarte clar că orice venit de susţinere a familiei va fi corelat cu participarea copiilor la şcoală. Am mers cu măsuri extrem de corecte, astfel încât să stimulăm interesul familiilor de a-şi trimite copiii la şcoală” (Claudia Pîrvoiu, Hotnews.ro, 19 ianuarie 2011). Peste doar trei luni, Ioan Botiş părăseşte Ministerul, în urma dezvăluirii unei situaţii de conflict de interese care a avantajat asociaţia “Parteneriat Euroactiv”, unde soţia ministrului Botiş încasa un salariu lunar de aproape 8,000 lei şi care închiria pentru 5,500 lei/lună un spaţiu într-un imobil al familiei Botiş (Gabriela Ştefan, Gândul, 26 aprilie 2011). Dominique Strauss-Kahn, directorul Fondului Monetar Internaţional, sfătuia în decembrie 2010: “Ce trebuie să facă ţările în curs de dezvoltare? Aici, de asemenea, scopul principal este relansarea creşterii puternice (…). Refacerea politicilor de amortizare (“policy buffers”) se poate realiza într-un mod care permite investiţia într-o infrastructură de facilitare a creşterii şi, totodată, întărirea plasei de siguranţă a protecţiei sociale” (Address to the European Development Days, 6th of December 2010). În 2011, Strauss-Kahn a demisionat în urma unor acuzaţii multiple de agresiune sexuală (BBC, 13 Octombrie 2011).
Tendinţa de blamare a “săracilor” transpare şi din sondajele de opinie publică. Dintre cei care se percep în “clasa de sus” sau “clasa de mijloc”, 42% consideră că motivul pentru care “există oameni ce trăiesc în sărăcie” este “lenea şi lipsa de voinţă”; paradoxal, viziunea este împărtăşită de 37% dintre cei care se auto-plasează în “clasa muncitoare” şi 27% dintre cei din “clasa de jos”. Totuşi, cei din urmă menţionează într-un procent mai ridicat “nedreptatea din societatea noastră” drept cauză a sărăciei: 39% dintre cei din “clasa muncitoare, respectiv 44% dintre cei din “clasa de jos”. Într-o proporţie mai mică, cauzele sărăciei sunt raţionalizate şi acceptate ca “parte inevitabilă a progresului social”: 25% dintre cei din “clasa de sus” şi 14% din “partea superioară a clasei de mijloc” consideră aşa (calcule proprii pe baza Barometrul de Opinie Publică din Noiembrie 2005; poziţia de “clasă” a fost cea auto-identificată de respondenţi).
*
Reflecţia asupra situaţiei de sărăcie dezvăluie felul în care libertatea şi egalitatea se condiţionează reciproc. Ieşirea din sărăcie înseamnă libertatea de a trăi viaţa pe care o valorizăm (Sen, 1983; 2000), de a participa cu demnitate, în mod egal, în societate (Consiliul European, Decembrie 1984; Atkinson, 2002; Lister, 2004). Capabilitatea de a alege, nu „şansa” abstractă de a avea acces. Decenţa înfăţişării în public şi dreptul la respect.
Referinţe:
Atkinson, T. C., B; Marlier, E; Nolan, B (2002): Social Indicators: The EU and Social Inclusion, OxfordUniversity Press,Oxford.
European Council (1984): Decision on Specific Community Action to Combat Poverty. 19th of December 1984.
European Anti-Poverty Network: www.enpn.eu
Eurostat (2010a): The Social Situation in the European Union 2009. European System of Integrated Social Protection Statistics (ESSPROS). Manuscript completed in February 2010.Brussels: The European Commission.
Eurostat (2010b): Overarching indicators of social inclusion and social protection. Brussels: The European Commission.
Lister, R. (2004) Poverty, Polity Press,Cambridge.
Sen, Amartya (1983): “Poor, relatively speaking” in Oxford Economic Papers, 35(1983), 153-169
Sen, Amartya (2000): “Social Exclusion: Concept, Application and Scrutiny ” Social Development Papers 1:1-60.
United Nationa Special Rapporteur Magdalena Sepúlveda Carmona on extreme poverty and human rights, Penalization of People living in Poverty, Report to the General Assembly of the UN, A66/265, 4th of August 2011.