TEMA: Locurile de muncă – criză la superlativ
La finele lui 2011, Uniunea Europeană a mai făcut un pas – chiar dacă fără Marea Britanie – către o uniune fiscală, cea mai recentă etapă din seria sa de eforturi menite a satisface pieţele şi a conferi stabilitate monedei unice europene. Noi reguli de prudenţă fiscală sunt pe cale de a fi instituite: finanţele naţionale vor fi încorsetate într-o cămaşă de forţă nemţească. E drept că tot nemţii, alături de francezi, au fost cei care au demonstrat că regulile ce guvernează zona euro (un deficit de cont curent care să nu depăşească 3% din PIB) pot fi încălcate la primul semn de recesiune. Dar asta nu importă, noile reguli vor fi impuse tuturor.
La nivel politic, agitaţia a continuat şi în primele luni ale lui 2012. Cel mai recent, succesul lui Hollande la alegerile prezidenţiale din Franţa pare să se datoreze, măcar în parte, angajamentului pe care şi l-a luat de a reevalua pactul fiscal Merkozy. Haideţi să presupunem că UE reuşeşte totuși, chiar și fără participarea Marii Britanii, să-şi implementeze uniunea fiscală. Şi să mai presupunem că asta va calma încet-încet pieţele, scăzând presiunea asupra trezoreriilor naţionale. Şi apoi?
Abordarea germană, așa cum s-a dezvoltat și s-a împământenit ea de-a lungul perioadei postbelice, a fost caracterizată de o clasică prudenţă fiscală, foarte puţin influenţată de Keynes. Autor de care, dintr-un important punct de vedere, nici măcar n-avea nevoie. An după an, surplusul înregistrat la exporturile manufacturiere făcea ca o orientare uşor deflaţionistă în politica fiscală internă să nu fie nelalocul ei. Spre deosebire de englezi, ai căror lideri politici s-au zbătut să menţină un nivel scăzut de şomaj prin controlul cererii, încercând, în același timp, să nu creeze prea multă inflaţie, nemţii nu s-au confruntat niciodată cu pierderea treptată a pieţelor de producţie din străinătate.
Acum modelul german va fi impus unor ţări a căror situaţie este la fel de chinuitoare – din punct de vedere al economiei şi restructurării sociale – ca şi cea în care s-a aflat Marea Britanie. Rămâne de văzut în ce măsură transpunerea modelului german într-un context european mai larg va permite dezvoltarea unor programe proactive de investiţii publice, de genul celor imaginate de Keynes. În absenţa unor astfel de programe, e foarte probabil ca Uniunea Europeană să se confrunte cu o deflaţie generalizată şi o creştere apropiată de zero tot restul acestui deceniu.
E important să se înţeleagă cât mai clar care a fost şi care nu a fost mesajul keynesian. În Teoria sa Generală [a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor – n.tr.] Keynes se confrunta cu o economie marcată de un nivel ridicat al şomajului şi o lipsă cronică de încredere din partea oamenilor de afaceri în oportunitatea de a investi. Ca atare, guvernul a fost obligat să ia iniţiativa şi să demareze programe de investiţii publice: acestea urmau nu doar să creeze noi activităţi şi venituri, ci şi să dea mediului de afaceri suficientă încredere încât să-și investească banii, în speranţa că, odată ajunse la maturitate, aceste investiţii aveau să îi aducă şi profituri, graţie situaţiei economice generale mai bune.
Există o formă de keynesianism – pe care Joan Robinson obişnuia să o numească “un keynesianism bastard” – ce reduce metoda lui Keynes la a împărţi lire sterile în dreapta și-n stânga pe stradă; și într-adevăr, Keynes însuși ar recunoaște că până și o astfel de abordare ar produce efecte benefice. Cheia de boltă a întregii teorii erau, însă, programele publice de investiţii. (Ceea ce suscită, desigur, o serie de întrebări strategice pe termen lung în legătură cu posibilul conţinut al unor astfel de programe: ar trebui ele să se axeze pe construcţia de căi ferate și șosele, dezvoltarea de aptitudini și educaţie, pe energia nucleară sau pe cea a mareelor?)
Aceasta nu era, însă, decât o parte a mesajului lui Keynes. În Cum să plătim pentru război, Keynes nu mai trata o economie ce dispunea de resursele neutilizate alcătuite din muncitori fără slujbă și fabrici care stăteau degeaba. Dimpotrivă, acum era vorba de pericolul blocajelor lanţului de furnizare și de limitarea resurselor. De aceea, și pentru el, evitarea inflaţiei era o preocupare la fel de vitală pe cât este ea astăzi pentru Bundesbank sau BCE. Iar pentru atingerea acestui ţel era necesară o combinaţie justă între planificarea industrială, raţionalizarea consumului, controlul preţurilor și impozitare. (Și, în aceeași măsură, un sistem adecvat de evaluare statistică a economiei și industriilor: sistemele statistice moderne au apărut în acea perioadă și sunt tot o moștenire a lui Keynes.)
Pe scurt, Keynes cerea o guvernare activă, capabil să facă faţă provocărilor create atât de depresiunea, cât și de expansiunea economică. El nu căuta neapărat să abolească capitalismul, ci să îl salveze de sine însuși. În fond, economiilor de piaţă nu li se poate cere să se supravegheze singure.
Ca atare, grija cu care se încearcă astăzi calmarea pieţelor i s-ar fi părut stranie lui Keynes, care își amintea prea bine cât de prost slujiseră acestea interesele economiilor occidentale în timpul marii depresiuni din anii 1930 și în mobilizarea resurselor pentru războiul total. Keynes cerea “eutanasierea rentierului”: subordonarea capitalului financiar programelor de investiţii publice ale unui stat activ. Cu toate acestea, începând din anii ’80, am asistat la o eutanasiere graduală a politicului, cu niște pieţe aflate în plină ascensiune atât la nivel naţional, cât și la nivel internaţional, și un stat redus la rolul de “paznic de noapte”. Astăzi, această eutanasiere este cât se poate de vizibilă în manirea prin care sunt parașutaţi “tehnocraţi” în guvernele Greciei și Italiei, și prin cea în care președinţii unor bănci ajung să înlocuiască naţiuni suverane la cele mai înalte niveluri decizionale ale Uniunii Europene.
Din punctul de vedere al guvernării democratice, acesta este un subiect de îngrijorare. În aceeași măsură însă, este îngrijorător și din punctul de vedere al viitorului monedei euro și a stabilităţii monetare mondiale. Numai cu un echivalent de secol 21 al “eutanasiei rentierului” keynesiene va putea fi posibilă o guvernare activă. Autoritatea câștigată de pieţele financiare în anii ’80 trebuie să fie recuperată. Duhul trebuie să fie închis înapoi în lampa lui.
La Bretton Woods, Keynes a pledat pentru o autoritate monetară internaţională puternică care să acţioneze, în fapt, ca o bancă centrală a băncilor centrale. Guvernele naţionale ar avea drept de retragere până la o limită prestabilită. Mai mult, acele state cu excedente susţinute ale conturilor externe ar fi obligate să le recicleze prin intermediul autorităţii monetare internaţionale, stimulând activitatea economică din ţările debitoare, timp în care acestea din urmă ar face toate eforturile cu putinţă pentru a-și reglementa situaţia financiară.
Ceva asemănător s-ar putea naște acum în cadrul Uniunii Europene, cu Germania (caţarăcu excedent constant) direcţionând o parte din acest surplus către economiile mai slabe pentru a contracara consecinţele deflaţioniste ale restricţiilor fiscale pe care sunt obligate să le implementeze. În ce măsură așa ceva s-ar putea realmente întâmpla rămâne de văzut: până acum,Germanianu prea dă semne că ar fi înţeles despre ce e vorba.
Există în continuare o puternică nevoie pentru o autoritate mondială de tipul celei propuse de Keynes. Fireşte că, la Bretton Woods, a fost înfiinţată o copie palidă a ei, sub forma FMI-ului. Acesta a acţionat însă mai ales ca un serviciu de ambulanţă pentru statele aflate în criză, nu ca acel factor activ al creșterii și prosperităţii mondiale pe care îl imaginase Keynes. Ceea ce se întâmplă – sau nu – la nivel mondial va influenţa covârșitor evoluţia experimentului european. Europa nu își poate face ordine în casă de una singură: căci casa ei are strânse legături cu satul mondial.
Problema este caracterul nestatornic al duhului pe care Europa este atât de disperată să îl potolească. Duhul este reprezentat, în parte, de fondurile de pensii și alţi investitori instituţionali care încearcă să protejeze interesele a milioane de oameni obișnuiţi și care, ca atare, fug de orice investiţie ce le pare, dintr-o dată, extrem de riscantă. Dar el cuprinde și acele fonduri de acoperire și pe acei speculanţi ce deţin informaţii privilegiate, care mizează pe faptul că anumite datorii naţionale se vor prăbuși și întâmpină volatilitatea cu braţele deschise, știind că nu face decât să le sporească șansele de a avea o pradă cât mai ușoară.
Multe dintre datoriile naţionale europene vor începe să poată fi răscumpărate în primele luni ale lui 2012. Statele trebuie să-și acopere obligaţiunile emise în anii precedenţi: pentru a o face, au nevoie de investitori doritori să achiziţioneze noi emisiuni de obligaţiuni. Suntem într-un moment de cumpănă. La mijlocul lui aprilie, Spania s-a poticnit, la sfârșitul aceleiași luni, Olanda s-a descurcat mult mai bine.
Acum trebuie să scoatem datoriile naţionale de pe pieţele financiare. Firește că asta nu-i suficient – încă se simte nevoia unor reglementări bancare mai stricte (inclusiv a unei distincţii mai clare între băncile de investiţii și cele ce acordă credite populaţiei) și a unei taxe Tobin pe tranzacţiile financiare, dacă aceasta poate servi ca tampon pentru reducerea volatilităţii fluxurilor financiare. Cu toate acestea, dacă e ca statele suverane să funcţioneze ca ultimi garanţi ai stabilitaţii financiare, nu are niciun sens ca datoriile lor să fie lăsate la îndemâna volatilităţii acelorași pieţe financiare.
Puși în faţa tulburărilor politice care agită continentul de la un capăt la celălalt și a unei redresări economice șovăitoare, prioritatea politicienilor europeni trebuie să fie reforma sistemului monetar internaţional în sensul indicat de Keynes. Iar aceasta se va realiza, cel mai probabil, printr-o reformă a FMI-ului. O astfel de reformă ar implica sporirea substanţială a liniilor de credit aflate la dispoziţia diverselor state solicitante și o mai mare amploare acordată, în general, creditării. Fireşte că Fondul va continua să solicite programe de reduceri ale cheltuielilor bugetare din partea naţiunilor debitoare.
În același timp, însă – iar acest aspect va fi și cel mai problematic – tăierile vor fi asociate unor programe de investiţii publice, axate pe un tip de dezvoltare economică de ansamblu, sustenabilă în orice colţ al lumii. Astfel, în luna decembrie, spre exemplu, la summitul de laDurban, s-a ajuns la un acord modest, dar mai bun decât era de așteptat, asupra unor politici de combatere a schimbărilor climatice. Programele internaţionale de investiţii publice în tehnologii verzi, finanţate în parte de profiturile excedentare germane și chineze, ar putea contribui acum la iniţierea procesului de redresare economică mondială. Demn de semnalat este că acestea ar utiliza capacităţile tehnologice ale principalilor debitori, pentru a contrabalansa măsurile de austeritate la care sunt supuși.
Astfel de programe mondiale ar putea fi catalogate drept clasic keynesiene: ele ar oferi un stimulent unei economii mondiale aflate în depresiune, exact în momentul în care aceasta din urmă ar avea cea mai mare nevoie de el. Spre deosebire de situaţia în care ne aflăm acum, în care datoriile naţionale sunt mijlocite de piaţă, astfel de programe nu ar constitui o ţintă pentru volatilitatea mondială a investiţiilor, pentru că acest duh neascultător ar fi deja înapoi la locul său, în lampă.
Evident, asta-i mai ușor de zis decât de făcut. Actualul regim este susţinut de puternice interese financiare şi de oportunităţile de prădăciune cărora le dă naştere. Chiar şi în această perioadă de recesiune bogaţii devin din ce în ce mai bogaţi. Scoaterea datoriei naţionale de pe piaţă va împuţina numărul firimiturilor financiare rămase de ciugulitpentruCityşi Londra, principalul interes naţional pe care guvernul britanic a ales să îl apere. Austeritatea şi reforma fiscală vor continua să fie necesare în multe ţări.
Dar totul se va desfăşura mult mai uşor dacă creşterea economică mondială va fi reiniţiată: Keynes ne învaţă că dacă ne ocupăm de creştere, deficitul va dispărea de la sine. Oricum, reforma fiscală poate însemna foarte multe lucruri. Ea ar putea însemna restrângerea serviciilor publice şi a ajutorului acordat celor lipsiţi de mijloace. La fel de bine poate însemna însă eliminarea scutirilor de impozitare pentru cei bogaţi şi închiderea paradisurilor fiscale. Politica ar reveni pe scena întâi.
Într-unul şi acelaşi weekend din decembrie, Uniunea Europeană s-a confruntat cu haosul financiar şi încăpăţânarea Marii Britanii la Bruxelles, şi cu problemele legate de schimbările climatice şi îndărătnicia Americii, Canadei, Indiei şi Arabiei Saudite, la Durban. La ambele conferinţe s-a putut mândri cu unele victorii mărunte, parţiale şi nu foarte convingătoare.
Prin urmare, poate că merită să o spunem din nou: probabil că numai repornind creşterea economică vom putea spera să găsim nişte măsuri eficiente de stopare a schimbărilor climatice. Depresiunea economică descurajează investiţia în noi tehnologii şi concentrează atenţia oamenilor obişnuiţi asupra propriilor nesiguranţe economice. Este o reţetă pentru rezistenţa la schimbare şi un ferment pentru disensiune şi conflict. Dar dacă este ca această creştere economică să devină o cale către un viitor durabil, ea trebuie să fie ruptă de volatilitatea pieţelor financiare şi de lăcomia celor super-bogaţi care ne-au adus în impasul în care ne aflăm.
Traducere: Alexandru Macovei