Criză şi nu prea. Sociologia românească sub semnul întrebării (II)

TEMA: Criza ştiintelor sociale în România

În prima parte a acestui text am vorbit despre situaţia deplorabilă în care se află sociologia, din punctul de vedere al imaginii şi intervenţiilor publice ale sociologilor.[1] Am vorbit despre lipsa oricăror sancţiuni venite din partea comunităţii profesionale faţă enormităţile afişate de cei care se revedincă drept sociologi în public, dar şi despre cordonul ombilical care îi leagă pe aceştia din urmă de cei mulţi care practică sociologia fără a lua poziţii publice. Afirmaţia din urmă poate fi contestată ca fiind ori neadevărată („Ce se produce în universităţi sau institute de cercetare este complet diferit şi rupt de aceste figuri publice.”), ori irelevantă („E adevărat că există legături strânse, dar asta nu contează prea mult, din moment ce în universităţi şi institutele de cercetare se poate produce, şi se produce, pe lângă cunoaştere para- şi pseudosociologică, şi cunoaştere propriu-zis sociologică; eforturile ar trebui, deci, să se concentreze mai ales pe demersul din urmă şi mai puţin pe critica falselor sociologii.”). Ambele critici sunt nejustificate.

Modul de organizare socială a producerii de cunoaştere

După cum am spus deja, figurile respective nu sunt în nici un caz comentatori de profesie ci rămân—de jure, daca nu de facto—ancoraţi în structurile instituţionale ale producţiei de cunoaştere sociologică (ocupând poziţii în universităţi şi în institute de cercetare publice şi private). Au activitate de cercetare, publică, participă la conferinţe etc.—sunt, astfel, cel puţin co­prezenţi celorlalţi sociologi, intrând în competiţie cu aceştia pentru diversele resurse materiale şi imateriale care circulă în mediul universitar şi de cercetare. Pe de altă parte, figurile publice au un rol extrem de important în a impune o anumită definiţie sau imagine publică (sau externă mediului academic) a sociologiei. Sociologia produce cunoaştere despre lumea socială, ceea ce înseamnă că sociologii sunt inevitabil implicaţi în conflictele ce au ca miză definiţia legitimă a realităţii sociale (protestele recente sunt un exemplu perfect în acest sens); spre deosebire de ştiinţele naturale, sociologia este, deci, inerent si direct relevantă din punct de vedere public şi politic, cunoaşterea sociologică fiind predispusă astfel la a fi evaluată critic de către non-sociologi. În consecinţă, sociologii au nevoie de legitimitate nu numai în interiorul mediului academic ci şi în afara lui, de acest dublu proces de legitimizare depinzând impunerea ca dominant al unui fel sau altul de practică şi cunoaştere sociologică (cel mai clar exemplu în acest sens fiind sociologia birocratică a sondajelor de opinie).[2] În cazul sociologiei, deci, luptele din interiorul mediului academic sunt dependente şi inseparabile de cele din sfera publică. Toţi sociologii ar trebui să fie interesaţi de cum apare sociologia în public.

Putem înţelege astfel mai bine de ce producţia de cunoaştere sociologică este un proces eminamente colectiv, din moment ce relaţiile dintre sociologi sunt mediate de anumite structuri instituţionale, precum şi de diverse tipuri de public situate în afara mediului academic; oricât de indiferenţi ar fi faţă de această condiţie, sociologii nu sunt izolaţi unii de alţii, ci se situează într-un sistem complex de relaţii care le mediază activitatea. În afara acestor două tipuri de legături, dimensiunea colectivă a acestui demers nu este dată de existenţa vreunui discurs sociologic concertat, unitar sau uniform, ci mai degrabă se bazează pe, şi produce efecte prin, dinamica relaţiilor directe dintre oamenii de ştiinţă care, la modul ideal, ar trebui să fie simultan relaţii de cooperare şi, mai ales, de competiţie reglementate de reguli specifice producţiei de cunoaştere ştiinţifică. Aceste relaţii ar trebui să asigure exercitarea unui control reciproc între participanţi, în calitatea lor de consumatori ai propriilor producţii ştiinţifice, acest control reciproc—cenzură şi sancţiuni reciproce, deopotrivă pozitive şi negative—reprezentând în acelaşi timp condiţia esenţială şi efectul existenţei unei colectivităţi ştiinţifice funcţionale. În virtutea acestor relaţii, sociologii, indiferent dacă vor sau nu, indiferent dacă îşi dau seama sau nu, se află într-o situaţie de cooperare obiectivă. De gradul de funcţionalitate a acestor reguli şi relaţii de competiţie depind modurile în care sunt pregătiţi sociologii, în care fac cercetare (incluzând aici temele abordate şi cele neabordate, întrebările puse şi cele absente sistematic, gradul sau mai degrabă lipsa de reflexivitate), în care scriu şi îşi prezintă rezultatele cercetărilor (ce se publică, lipsa cvasi-totală a oricărui tip de dezbatere profesională vizibilă şi autentică pe marginea publicaţiilor), în care vorbesc sau, mai bine zis, nu vorbesc unii cu şi despre alţii.

Există deci două principii care structurează aceste relaţii a căror totalitate constituie modul social de producţie a cunoaşterii sociologice—cu alte cuvine, un câmp.[3] Pe de o parte, avem o logică instituţională, diferenţierea verticală şi orizontală între sociologi făcându-se în funcţie de măsura în care unii sau alţii dintre aceştia se pliază pe cerinţele explicit politice şi birocratice ale instituţiilor de care depinde, în mod direct (universităţi, institute de cercetare) sau indirect (e.g., ministere, structuri guvernamentale şi nonguvernamentale etc.), producţia de cunoaştere. Pe de altă parte, avem o logică propriu-zis ştiinţifică prin care diferenţirea se face în funcţie de acumularea prestigiului şi dobândirii autorităţii ştiinţifice, aceasta din urmă fiind conferită unui sociolog sau altuia prin recunoaşterea de către proprii colegi în funcţie de măsura în care acesta produce cunoaştere care se ridică la anumite standarde stabilite, tot competitiv, între sociologi (e.g., inovare, rezolvarea unor probleme urgente sau dificile). Primul principiu este extern producţiei propriu-zise de cunoaştere, limitându-i acesteia autonomia, pe când al doilea este intern acesteia operând spre creşterea autonomiei producţiei de cunoaştere. Deşi sunt în mod necesar coprezente, trebuie văzut în ce măsura unul dintre aceste două principii tinde să devină dominant, precum şi efectele pe care le are un tip sau celălalt de dominaţie asupra producţiei de cunoaştere.

Un câmp heteronom

În România, producţia de cunoaştere sociologică este dominată de logica externă, instituţional-politică.[4] Aceasta înseamnă că resursele materiale şi imateriale pe care se bazează producţia de cunoaştere—resurse care sunt întotdeauna distribuite în mod inegal între participanţi—sunt alocate mai ales în funcţie de poziţia instituţională a indivizilor şi mai puţin în funcţie de prestigiul şi autoritatea propriu-zis ştiintifice deţinute de aceştia. Mai mult, cei care domină structurile instituţionale fac eforturi pentru a îşi impune viziunea proprie asupra ceea ce înseamnă cunoaştere sociologică legitimă, încercând să dobândească astfel recunoaşterea colegilor, indirect, în virtutea ocupării anumitor funcţii şi mai puţin după criterii propriu-zis ştiinţifice. Pe de altă parte, cei care nu deţin putere instituţională nu au nici o şansă de a-şi dovedi capacitatea de a produce cunoaştere sociologică şi de a acumula astfel autoritate ştiinţifică; ei trebuie mai întâi să lupte, să încheie alianţe şi să cucerească poziţii în aparatele birocratice ale universităţilor şi institutelor de cercetare. În aceste condiţii, mizele competiţiei pentru funcţii în aparatul birocratic sunt imense, din moment ce acumularea puterii instituţionale asigură controlul cvasi-total asupra condiţiilor producţiei de cunoaştere—repartizarea fondurilor, stabilirea curriculelor şi a sarcinilor didactice şi de cercetare, cine intră şi cine pleacă din universităţi şi institute ş.am.d. Cu alte cuvinte, puterea instituţională, conferită de ocuparea unor poziţii în aparatul birocratic-administrativ al universităţilor şi institutelor de cercetare, este sinonimă cu controlul asupra cui are acces şi poate să participe la producţia de cunoaştere şi în ce condiţii. Toate acestea se întamplă mai mult sau mai puţin indiferent de logica acumulării prestigiului ştiinţific—de aici si faptul că există destui sociologi care, deşi deţin autoritate ştiinţifică, fie nu pot pătrunde în mediul academic, fie sunt marginalizaţi sau chiar excluşi. Bineînţeles, trebuie avut în vedere faptul că autoritatea ştiinţifică nu poate fi dobândită decât în măsura în care există acces la anumite resurse (financiare, de timp etc.), ceea ce înseamnă, de cele mai multe ori, că excluderea sau marginalizarea instituţională duce la imposibilitatea obţinerii oricărui fel de autoritate ştiinţifică.[5]

Principala consecinţă a dominării logicii ştiinţifice de către logica instituţională constă în faptul că producţia ştiinţifică este retrogradată la statutul de produs secundar al funcţionării instituţionale. Producţia de cunoaştere serveşte drept mijloc şi nu scop, acest lucru devenind evident dacă ne uităm mai înâi la ce se publică şi apoi la care este soarta publicaţiilor de specialitate. Pe de o parte, se poate vorbi deja despre o adevărată industrie a „introducerilor”; în orice. Publicarea unei „Introducere în sociologia X” este deja un rit de trecere pentru sociologii universitari, în ciuda faptului că astfel de lucrări sunt de importanţă ştiinţifică zero (mai ales în condiţiile unei inflaţii de asemenea publicaţii sau a accesului la lucrări similare publicate în străinătate—lucrări faţă de care publicaţiile din România oricum nu aduc mai niciodata ceva nou). Publicarea unei „introduceri” este, însă, un mijloc pentru atingerea anumitor scopuri în cadrul logicii birocratic-instituţionale (e.g., avansarea în grad).[6] La fel se întâmplă şi cu soarta publicaţiilor sociologice în general: sociologii nu sunt consumatori activi ai propriilor produse de cunoaştere, acestea rămânând de fiecare dată nedezbătute şi necriticate în interiorul câmpului. Absenţa oricăror dezbateri sau polemici ştiinţifice—într-adevăr, evitarea cu orice preţ a acestora, pentru a nu contesta în vreun fel autoritatea instituţională şi a atrage astfel sancţiuni mai mult sau mai puţin drastice—este probabil semnul cel mai clar al dominării autorităţii instituţionale asupra celei ştiinţifice, aceasta din urmă funcţionând după principiile criticii şi dezbaterilor pe marginea publicaţiilor, precum şi a sancţionării, pozitive sau negative, a luărilor de poziţie în interiorul câmpului.[7]

Lipsa totală a dinamicii dezbaterii face ca inovarea ştiinţifică să fie imposibil de asigurat prin mecanisme interne câmpului, sociologii trebuind să apeleze la împrumuturi din exterior. Se poate vorbi la momentul de faţă de o dependenţă pronunţată de ştiinţele sociale anglo-americane, atât dominanţii cât şi dominaţii sociologiei din România apelând la importul de teme şi întrebări de cercetare, teorii sau metodologii, de cele mai multe ori indiferent dacă acestea au sau nu importanţă sau relevanţă locală; o mare parte din activitatea sociologilor constă pur şi simplu în a traduce şi a reproduce ceea ce se face în mediul universitar anglo-american. Inovaţia este, pe de altă parte, subordonată logicii instituţionale, „revoluţiile” ştiinţifice venind după cele politice şi instituţionale. De aici şi importanţa schimbărilor de cadre administrative, schimbarea conducerii facultăţilor marcând posibile tranformări semnificative pentru ce fel de cunoaştere este favorizată. (Nu are rost să discutăm despre cum negocierile, partizanatul, parteneriatele şi patrimonialismul care caracterizează alegerile administrative sunt antagonice principiului competiţiei şi dezbaterii critice.) Mai departe, evaluarea pe baza cenzurii şi criticii reciproce este înlocuită de cea ghidată de criterii birocratice cu totul exterioare câmpului de producţie a cunoaşterii—obsesia standardelor ISI şi orientarea cu totul nereflexivă spre „standardele internaţionale” este mai degrabă un semn de slăbiciune şi incapacitate obiective, decât unul al adecvării şi asigurării calităţii cunoaşterii. În ciuda faptului că la nivel internaţional există deja dezbateri ample asupra fenomenului dependenţei academice şi a hegemoniei sociologiei americane, în România acest tip de dependenţă este încurajat explicit şi ajunge să subsumeze întreaga activitate profesională a sociologilor (incluzând aici, pe lângă cercetare, activitatea didactică).[8] Importul din exterior este, astfel, o strategie folosită atât de cei care domină instituţional (mai ales pentru în lupta pentru cucerirea poziţiilor de putere instituţională, iar apoi pentru a îşi conferi un plus legitimitate) cât şi de cei dominaţi (din moment ce aceştia tind să opteze pentru adaptarea diverselor tipuri de cunoaştere „critică,” de partea lor riscul este dublu—pe de o parte, în absenţa puterii instituţionale, există riscul excluderii sau marginalizării din partea dominanţilor, care tind să vadă critica ştiinţifică drept un afront direct; pe de altă parte, preluarea nereflexivă a unor teme şi întrebări cu relevanţă locală limitată, precum şi excluderea altora, poate duce la reproducerea criticii critice, critică a cărei ultimă virtute stă în faptul că e pur si simplu critică). Efectul imediat este acela de reproducere a unora dintre „marile” dezbateri din ştiinţele sociale anglo-americane, însă la o scară mult mai mică şi într-un mod cu totul efemer; în lipsa logicii competitive a acumulării autorităţii ştiinţifice şi a polemicilor autentice, această reproducere duce inevitabil la multiplicarea pseudo-dezbaterilor—a dezbaterilor fără miză ştiinţifică dar cu miză politic-instituţională. Toate acestea sunt efecte ale unui câmp heteronom.

Ce e de făcut şi ce se poate face?

Lipsa sancţionării celor care iau cuvântul în public este, deci, dublată de lipsa sancţiunilor între producătorii de cunoaştere din mediul universitar şi de cercetare. Faţa publică şi cea non-publică a sociologiei se află în strânsă legătură; nu putem înţelege problemele ce ţin de prima, fără a discuta modul în care cea de-a doua este organizată. În condiţiile absenţei autonomiei producţiei de cunoaştere, orice tentativă de a o izola pe cea din urmă de problemele publice nu poate duce decât la importul artificial de problematici, la ruperea de contextul local şi la auto-plasarea sociologilor la periferia sociologiei vestice unde, din moment ce beneficiază de resurse extrem de limitate, vor ocupa în mod necesar poziţii extrem de marginale.[9] Un prim lucru de care ar fi nevoie, deci, pentru redresarea sociologiei în România ar fi o reorientare colectivă şi  concertată a sociologilor către probleme publice, luând aici în calcul multitudinea publicurilor, a modurilor în care acestea sunt constituite şi, implicit, a problemelor diferite cu care se confruntă un tip de public sau altul. (Sociologii ar putea să îşi transforme propriile probleme personale în subiecte de cercetare. Spre exemplu, transformările prin care trec universităţile—transformări care au impact direct asupra vieţii de zi cu zi a sociologilor—sunt legate de procese de amploare, cu ramificaţii extinse dincolo de mediul academic. O sociologie a sociologiei ar putea duce la înţelegerea unei mulţimi mult mai ample de fenomene şi procese sociale). De aici ar putea să pornească o reconstrucţie de jos în sus a sociologiei, în care inovarea teoretică şi metodologică să fie fundamentate pe un angajament faţă de problemele resimţite public (ceea ce nu înseamnă automat că toţi sociologii au datoria să ia cuvântul în public). Pentru sociologie, acest tip de angajament trebuie să funcţioneze ca o coloană vertebrală şi raison d’être.[10] Nu în ultimul rând, un asemenea angajament le-ar permite sociologilor să joace ofensiv şi reflexiv jocul legitimizării publice, să se implice în luptele ce au ca miză definiţia legitimă a cunoaşterii sociologice adecvate şi, astfel, să aibă posibilitatea de a-şi asigura în mod activ măcar o parte din resursele necesare producţiei de cunoaştere.

O asemenea strategie nu s-ar putea dezvolta decât pe o perioadă îndelungată. Ar trebui, de asemenea, să fie colectivă. Într-un câmp în care resursele sunt alocate după o logică de putere instituţională şi în care competiţia şi dezbaterea propriu-zis ştiinţifice ocupă poziţii secundare, singura şansă este cooperarea şi formarea de grupuri de lucru şi echipe de cercetare care să se poată astfel împotrivi cu mai mult succes sancţiunilor arbitrare venite pe cale administrativă. Spre deosebire de ce se întâmplă în momentul de faţă, acest tip de organizare colectivă a producţiei de cunoaştere sociologică ar trebui să fie radical de-ierarhizat şi să lupte împotriva alocării individuale a resurselor materiale şi imateriale în cadrul câmpului. Din moment ce producţia de cunoaştere sociologică este un proces organizat social, sociologii au privilegiul unic al posibilităţii de a înţelege sistematic ce li se întâmplă şi de ce. Sociologii ar trebui nu numai să-şi actualizeze acest potenţial reflexiv, dar şi să înveţe de la cei pe care îi studiază că organizarea colectivă este cel mai eficient mod de a lupta împotriva mecanismelor care tind să reproducă relaţiile sociale de dominaţie.