Un an de la intrarea în vigoare a Codului Muncii şi câteva reflecţii pe marginea priorităţilor noului guvern

TEMA: Locurile de muncă – criză la superlativ

Anul acesta, pe 1 mai, s-a făcut un an de la intrarea în vigoare a Codului Muncii, care promitea, cu surle şi trâmbiţe, un soi de revoluţie pe piaţa muncii: eradicarea economiei informale, multe locuri de muncă şi scăderea şomajului. Acum, a venit vremea să numărăm bobocii – deşi datele de la INS nu sunt încă disponibile pentru luna mai a anului curent, putem totuşi să tragem câteva concluzii pe baza cifrelor existente. Şi, cum  programul de guvernare al USL îşi propune să „reanalizeze” Codul Muncii, e un bun moment să tragem primele concluzii privind direcţia în care această „reanalizare” ar trebui să meargă.

Unde sunt locurile de muncă promise?

Aşadar, principala momeală lansată în dezbaterea publică înainte de adoptarea noului Cod, era, evident, cea legată de locurile de muncă. “Prezint astăzi produsul voinţei coaliţiei, care corespunde nevoilor ţării de a se crea mai uşor locuri de muncă. Cu toţii avem interesul comun de a avea mai multe locuri de muncă, iar partenerii noştri sociali nu vor fi excluşi de la dialog. Codul Muncii nu este însă pentru întărirea puterii sindicatelor, ci a omului care este dornic să muncească“, ne spunea Emil  Boc în martie anul trecut[1]. Să ne uităm acum la rezultate. La 30 aprilie 2011, înainte ca actul legislativ să intre în vigoare, aveam, conform INS, 4130,7 de locuri de muncă[2]. La 1 ianuarie 2012, numărul acestora era de 4215,1, rezultând un surplus de aproximativ 80.000 de locuri de muncă. Bine, eu spun că sunt o nimica toată, cel puţin în raport cu necesităţile reale ale populaţiei şi, mai ales, prin comparaţie cu pronosticurile unora precum Andreea Vass, care îşi propunea crearea a 1,28 milioane de locuri de muncă[3].  Per ansamblu, în 2011, rata medie anuală a locurilor vacante a fost în creştere cu 0,05% faţă de 2010[4]! Deci, o uluitoare performanţă care chiar a meritat sacrificarea securităţii locului de muncă!Câteva zeci de locuri de muncă sunt, totuşi ceva şi mai mult decât nimic, ar putea replica adepţii reformării legislaţiei muncii. Numai că, iată, nu există nici o evidenţă că aceste câtva zeci de mii de locuri de muncă au fost efectul Codului Muncii. Să lăsăm cifrele să vorbească: din ianuarie  până în aprilie 2011, numărul locurilor de muncă a crescut cu aproximativ 35 000 în 4 luni. În restul de 8 luni, am avut încă 80.000…prin urmare, creşterea numărului de locuri de muncă de după intrarea în vigoare a noii legislaţi s-a produs în acelaşi ritm ca şi  mai înainte!

Şomajul şi noua legislaţie a muncii

Nici şomajul nu a scăzut, deşi fostului guvern neoliberal îi plăcea să fâlfâie în văzul tuturor cifrele de la INS, care constată cât este şomajul înregistrat – cu alte cuvinte, acele persoane care se află în evidenţele agenţiilor de ocupare a forţei de muncă. Conform acestui indicator, şomajul a scăzut în ultimul an cu aproximativ 2%, dar cifra nu este foarte relevantă, din moment ce mulţi şomeri, după ce nu mai primesc indemnizaţia de şomaj, nu au nici o motivaţie de a se înregistra pe listele acestor agenţii. Mult mai relevantă este rata şomajului conform definiţiei Biroului Internaţional al Muncii. Conform acestui indicator, rata şomajului în februarie 2012 era de 7.1%, în scădere cu 0,1% faţă de februarie 2011. Din nou, ca şi în cazul locurilor de muncă, evoluţia este absolut insignifiantă.

Dacă efectele pozitive nu s-au văzut şi e clar că totul a fost praf în ochi pentru a da satisfacţie sectorului privat şi marilor corporaţii, efectele negative sunt, în schimb, vizibile. Aşa cum arată un studiu BNS[5], după adoptarea codului în vigoare, aspectele negative precum existenţa mai multor şomeri care nu reintră pe piaţa muncii s-au accentuat. Rata de permanenţă în şomaj a fost de 58% în 2011, faţă de 50% în 2010. Prin urmare, flexibilizarea accesului pe piaţa muncii nu s-a produs, aşa cum se spunea…De asemenea, probabilitatea ca un angajat să devină şomer a crescut – şi asta mai ales datorită faptului că s-a dat, practic, liber, la angajarea în regim de muncă temporară. Aşa cum arată acelaşi studiu BNS, invocat mai sus, probabilitatea este de 6 ori mai mare ca un angajat în regim temporar să intre în şomaj decât pentru angajaţii în regim de lucru permanent.

Prioritatea „zero” a noului Guvern

 Era evident că lucrurile nu aveau cum să evolueze altfel. Era suficient ca promotorii noii legislaţii a muncii să se fi uitat la Spania, care are una dintre cele  mai flexibile pieţe a muncii şi un şomaj care e printre cele mai ridicate din Europa! Numai că acest Cod al Muncii nu a fost pentru „interesul ţării”, aşa cum declara Emil Boc, ci pentru interesul companiilor şi multinaţionalelor, cărora le pasă de profiturile proprii şi  nu de rata şomajului. De aceea, modificarea Codului Muncii – şi nu reanalizarea lui  – ar trebui să fie una dintre „ priorităţile zero” ale noului Guvern, deşi, evident, capitalul electoral adus de o asemenea măsură va fi mai mic decât cel atras de majorările salariale, iar efortul necesar, mai mare.

Şi, apropo de majorări salariale. Inegalitatea  de venituri din interiorul sectorului public este, se ştie, mai mare decât cea din sectorul privat. Reducerile de 25% din 2010, aplicate nediferenţiat, indiferent de venituri, au menţinut inegalitatea şi după instalarea crizei, deşi în sectorul privat aceasta a scăzut datorită disponibilizărilor care au avut loc mai ales în segmentul angajaţilor cu venituri mari. Acum, orice guvernare „roşie”, cum le place unor să numească actualul Guvern,  trebuie să îşi propună, în mod obligatoriu, printre principalele obiective, reducerea inechităţii de venituri. Or, treaba asta poate fi cel mai bine făcută începând chiar cu propria ogradă – adică în sectorul bugetar. Nu se poate ca sectorul privat să producă mai multă egalitate decât cel public! Soluţiile aflate la îndemână nu sunt prea multe: prima ar fi ca majorările salariale promise pentru luna iunie să se producă diferenţiat, măririle cele mai substanţiale urmând să aibă loc pe segmentul angajaţilor cu venituri mici. Problema cu această abordare e una de context – anul electoral, dar mai ales una de principiu, în sensul în care egalizarea ar trebui să se producă nu prin penalizarea celor bine plătiţi, ci prin remunerarea suplimentară a celor de la baza piramidei salariale. O soluţie pentru asta ar fi creşterea salariului minim, cu atât mai mult cu cât la ora actuală avem, conform Registrului General de Evidenta a Salariaţilor, un număr uriaş, de 631.761 de angajaţi cu salariu minim[6].

Un nou Cod al Muncii ar putea să remedieze problema inegalităţii de venituri  prin simpla introducere a unei prevederi care să fixeze nivelul salariului minim la minim 45-50% din salariul mediu pe economie, aşa cum prevede, de altfel, o propunere de modificare a Codului Muncii elaborată în cadrul unui proiect al BNS şi pusă actualmente în dezbatere publică[7]. România este ultima în clasamentul statelor membre UE în care proporţia salariului minim raportată la salariul mediu lunar este de 30%, în majoritatea statelor europene această pondere fiind în jur de 40% sau mai mult! O  mărire a salariului minim ar diminua inechitatea, ar duce la o creştere a nivelului de trai, ar stimula consumul şi, prin urmare, şi creşterea economică. Nu putem rămâne la infinit o ţară cu salarii de Lumea a Treia, sub pretextul creşterii competitivităţii, în timp ce ajustăm preţurile la nivelul celor din UE şi liberalizăm, iată,  preţurile la energie. Competitivitatea unei ţări nu stă doar în costul forţei de muncă, ci şi în calitatea resursei umane, iar un angajat sărac lipit pământului, care nu are bani pentru tratamente medicale, pentru încălzire adecvată şi nici chiar pentru o alimentaţie echilibrată nu are cum să fie competitiv decât pe perioade foarte limitate de timp, ceea ce nu reprezintă o premisă pentru o dezvoltare sustenabilă. Rapoartele care evaluează România demonstrează că deficienţele grave care ne afectează competitivitatea sunt în altă parte: în topul problemelor se află accesul la finanţare (15,9%), infrastructura inadecvată (13,9%) şi birocraţia (12,2%)[8]. Aşadar, nu legislaţia muncii şi nu salariile mari (sic!) ne afectează competitivitatea, ci proasta guvernare. Un guvern care vrea să marcheze o schimbare de paradigmă ar trebui să inverseze macazul: să penalizeze proasta guvernare şi să recompenseze angajatul, care până acum a fost oprimat în numele sfintei flexibilităţi şi a unei concepţii eronate despre ceea ce înseamnă competitivitatea.