Ìóâè 43 ñìîòðåòü îíëàéí áåñïëàòíî
TEMA: Locurile de muncă – criză la superlativ
Autori: Veronica Lazăr & Alex Cistelecan
Necesitatea creării de locuri de muncă este noul consens epocal transpartinic, moto-ul care uneşte astăzi strădaniile stângii şi dreptei deopotrivă. Odinioară ceream şi ni se promiteau drepturi, bunăstare, loisir. Astăzi, mai realişti, mai maturi şi mai responsabili, „nu vrem decât să muncim”. Explicaţia nepopulară, deci ştiinţifică, e că abia prin crearea şi ocuparea locurilor de muncă putem ajunge la acele drepturi, bunăstare şi loisir de pe frontispiciul democraţiei liberale. În lipsa muncii, drepturile, o ştie oricine, rămân o frumoasă abstracţie: cine nu munceşte nu mănâncă e adevărata esenţă a continuităţii şi a acordului de profunzime între socialismul real, capitalismul neo-liberal şi social-democraţie.
În spatele consensului transpartinic explicit – nevoia de locuri de muncă – acest deziderat joacă, desigur, un rol diferit în dispozitivul strategic al stângii şi al dreptei. La dreapta, locurile de muncă sunt interfaţa prietenoasă, omenoasă a unui ansamblu de măsuri şi proiecte neoliberale cu totul nepopulare şi, în acelaşi timp, scopul nobil care scuză orice fel de mijloace dureroase. În această viziune de dreapta, investitorii şi întreprinzătorii sunt, în primul rând, creatori de locuri de muncă. Termenul de creator are aici aproape întreaga povară de conotaţii pe care o avea în romantism: capitaliştii nici măcar nu distribuie sau alocă locuri de muncă, ei le creează – aşadar le inventează din nimic, le fac să apară acolo unde nimic din coordonatele situaţiei sau intelectul mediu nu le prevestea. Nu degeaba proprietarii de capital treceau până nu demult, în textele economiei clasice, drept „clasa (cu adevărat) productivă”, pentru că abia ea creează posibilitatea producţiei. Şi, cum locurile de muncă sunt rezultatul unui act creator în toate sensurile, evident că ele nu pot fi produse prin procedurile rigide, ticăite şi birocratice ale statului. Dacă vrem locuri de muncă – şi evident că vrem – atunci trebuie să îmbrăţişăm acest Sturm und Drang neoliberal – dereglementare, flexibilizare, privatizare – care abia el asigură spaţiul vital în care capitalistul le poate crea în mod neabătut şi neatârnat.
La stânga (social-democrată, ca să fim mai exacţi), locurile de muncă joacă rolul zăpezilor de altădată. Ele sunt amintirea dureros de dulce a unei epoci recent apuse în care capitalismul şi bunăstarea socială păreau să meargă mână în mână, în care acumularea de capital părea să presupună o distribuţie aproape universală şi echitabilă de locuri de muncă, iar mişcarea istorică a capitalismului promitea să se îndrepte spre un echilibru în sfârşit stabil. Trei decenii de neoliberalism au dus însă la sfârşitul acestei idile între capitalism şi societate, capital şi muncă. Motiv pentru care ar trebui, spune social-democraţia, să dăm filmul înapoi. Cum capitalismul are tendinţa de a exporta locurile noastre de muncă în lumea a treia, sau, mai rău, de a le desfiinţa pur şi simplu graţie turnurii sale financiare, statul – vechiul stat naţional – se cade să preia din nou frâiele controlului economic. Pentru a împiedica explozia contradicţiilor capitalismului, statul trebuie să se implice activ în economie, nu doar reglementând sectorul privat şi stimulând bunăvoinţa posesorilor de capital, ci, la nevoie, susţinând şi „creând un cadru favorabil” pentru producţia economică, aşadar creând locuri de muncă. Locurile de muncă generează venituri, veniturile duc la consum sporit, consumul la creştere economică. Astfel că, dacă vrem locuri de muncă – şi n-avem cum să nu vrem – o mică doză de intervenţie statală în dezechilibrele capitalismului, în tendinţa naturală a acestuia de a separa capitalul de muncă, e de rigoare.
La dreapta, locurile de muncă sunt scopul care justifică mijloacele neoliberale; la centru-stânga, locurile de muncă se numără printre mijloacele care întârzie sau temperează efectele nocive ale neoliberalismului. Şomajul, pentru unii, e efectul sâcâitor al excesivei intervenţii fiscale; pentru ceilalţi, e o recentă şi de neînţeles rea-voinţă a mai vechilor parteneri în a crea locuri de muncă precum odinioară. Dar ambele explicaţii sunt locale (aptitudini şi disponibilităţi individuale ori virtuţi ale politicilor publice naţionale), imediate, voluntariste şi, desigur, ca atare, reversibile. Şomajul, asemenea crizei, le pare ambelor un accident istoric şi un produs al unei ideologii greşite. Încă o dată, dreapta şi stânga au în comun refuzul de-a înţelege criza în specificul ei istoric şi global, de fundătură structurală ajunsă la maturitate, iar ideologiile statului social postbelic, respectiv a dereglementării „neoliberale”, ca pe răspunsuri istorice la probleme de etapă ridicate de economia capitalistă şi nu ca pe nişte simple accidente. [1]
În realitate însă, combaterea şomajului nu mai ţine de opţiuni ideologice sau de bunăvoinţa actorilor sociali, ci e limitată de constrângeri structurale globale. Fiindcă nu lipsa productivităţii economice e cauza crizelor şi a şomajului, ci, dimpotrivă, excesul ei: cu cât creşte productivitatea (care nu depinde de apetenţa sau hărnicia salariatului, ci e, exact pe dos, o mişcare de eliberare crescândă de energia umană necesară), cu atât sporeşte şi cantitatea de mărfuri ce pot fi produse cu acelaşi consum de muncă. Cu cât creşte productivitatea, cu atât scade, aşadar, volumul de forţă de muncă socialmente necesară şi se îngroaşă astfel rândurile armatei de rezervă a excedentarilor. Acest dezechilibru plin de primejdii pentru reproducerea socială e însă o dinamică plină de promisiuni pentru reproducerea şi acumularea capitalului: odată ajunşi în acest punct, supramunca celor puţini sporeşte rândurile cohortelor de şomeri, iar presiunea crescândă a acestora din urmă justifică şi face acceptabilă supraexploatarea celor dintâi.
Or, punctul în care valoarea nu se mai poate reproduce prin investiţii productive e acela în care economia a devenit mult prea productivă.[2] Începând de aici, rentabilitatea şi profitul sunt silite să-şi proclame divorţul de utilitatea socială, iar creditul, speculaţia bursieră şi practicile economice neo-imperialiste şi anti-liberale (de la spolierea resurselor altor state prin violenţă, război şi privatizări forţate şi până la îngenuncherea clasei salariate prin coduri ale muncii care o expun oricăror abuzuri) sunt combustibilii fireşti şi legitimi în ochii tuturor celor care nu vor să se confrunte cu o apocaliptică pană de sistem.
Social-democraţia a fost posibilă numai într-un capitalism de tip postbelic. Astăzi, în capitalismul financiar aflat într-o criză avansată, nu-i rămâne decât să se plece în faţa logicii de fier a rentabilităţii şi să sacrifice toate achiziţiile sociale perfect tolerabile altădată. Fiindcă, într-o economie în care producţia, ca şi exploatarea forţei de muncă, devin o sursă de profit tot mai problematică, egalitatea – adică dreptul egal la exploatare pentru care militează, împotriva curentului, social-democraţia – e o politică economică proastă: numai război civil permanent între candidaţii la locurile de muncă, angajaţi ai statului vs. angajaţi ai companiilor private, salariaţi vs. şomeri, buni de muncă vs. pensionari, numai lupta pentru a nu ajunge pe ultimele locuri sunt realiste şi îndreptăţite[3]. În acest context, strădaniile social democrate de regăsire a unei relaţii „sănătoase” între capital şi muncă pot, cel mult, să ascundă şi să naturalizeze contradicţiile capitalismului, atunci când nu fac, de fapt, şi aşa cum se întâmplă cel mai adesea, decât să le ascută şi duce la maturitate.
Iată-ne aşadar ajunşi în acest punct, în care exploatarea selectivă şi discriminatorie, concurenţa pe viaţă şi pe moarte pentru un loc de muncă au devenit singurele mijloace raţionale de prezervare a unui sistem iraţional, o societate a abundenţei în care productivitatea creşte în acelaşi ritm cu precaritatea şi cu dependenţa fiecărui individ de o muncă vitală pentru el, neprofitabilă pentru economie, superfluă pentru societate. Astfel că, dacă stânga va dori vreodată să întoarcă armele împotriva acestui vechi aliat capitalist, pentru a nu se contopi în el cu totul, n-o va putea face fără a se întoarce chiar împotriva asumpţiei pe care o împărtăşesc amândoi chiar şi astăzi, şi anume că munca salariată este, în ultimă instanţă, o condiţie universală şi de la sine înţeleasă a reproducerii vieţii sociale şi individuale. Şi n-o va putea face dacă, în loc să-şi dedice energia reproducerii proletariatului, în formele sale vechi sau noi, nu se va hotărî să-l suprime, pur şi simplu. Nu dreptul la muncă ar trebui să anime eforturile stângii, ci eliberarea de muncă. O eliberare de muncă şi de condiţia salarială care a devenit, în societatea noastră a abundenţei şi a precarităţii, nu doar posibilă şi fezabilă, ci totodată urgentă şi necesară.
_______________
[1] Nu trebuie să uităm că distrugerea statelor sociale, în Vestul Europei, s-a produs chiar şi acolo unde erau la putere partide de stânga.
[2] Că financiarizarea economiei şi restrângerea investiţiilor productive sunt consecinţe inconturnabile alte scăderii randamentului economiei productive şi că, prin urmare, o întoarcere la producţie pur şi simplu nu poate fi o soluţie durabilă la criza capitalismului o arată faptul că, în ultimii ani, China s-a văzut silită să ofere împrumuturi şi stimulente financiare pentru a-şi putea plasa produsele de export. Fără o formă sau alta de financiarizare, producţia, oricât de abundentă, e neprofitabilă, iar capitalul nu-şi găseşte circuite pentru investiţii şi rămâne excedentar.
[3] De altfel, acele măsuri social-democrate din pachetul de salvare de la şomaj care mizează pe creşterea potenţialului propriu al aspiranţilor la angajare, la depăşirea de sine sau chiar la recalificare, sunt reversul filantropic, inutil economic şi plătit din bani publici al premisei liberale că angajabilitatea depinde de aptitudinile, disponibilitatea şi flexibilitatea fiecărui individ.
