TEMA: Criza ştiintelor sociale în România
Nu mă adresez Secretarului pentru Sănătate, Educaţie şi Bunăstare.[2] Omul acesta şi-a dat voluntar acordul pentru a servi drept membru într-un guvern care în momentul de faţă duce un război de supravieţuire pe două fronturi. Războaiele imperiale, precum cel din Vietnam, se poartă de regulă pe două fronturi—unul împotriva populaţiei străine subjugate, unul împotriva populaţiei domestice subjugate (subject population).[3] Secretarul pentru SEB este un ofiţer militar pe frontul domestic al acestui război împotriva oamenilor. Experienţa în cadrul seminariilor participative despre Vietnam a dovedit că dialogul dintre populaţia subjugată şi conducători este doar un exerciţiu de toleranţă represivă. Arată, în cuvintele lui Robert S. Lynd, ca un dialog între găini şi elefanţi. Dumnealui are o anumită putere asupra mea—prin urmare, cu toate că argumentele sale sunt greşite, el are dreptate; eu chiar dacă am dreptate, greşesc.[4]
Așa că mă adresez audienţei secretarului. Există ceva speranţă—în ciuda orei foarte târzii—că printre membrii şi simpatizanţii profesiei sociologice adunaţi aici se vor număra şi câţiva a căror viaţă nu este îndeajuns de vândută şi compromisă încât să le fi scăpat din mână posibilitatea de a o schimba sau îndrepta.
În timp ce oficialii acestui congres şi vorbitorul anterior se înfruptau dintr-o masă îmbelşugată la hotel, eu eram pe partea cealaltă a străzii, mâncând un hot dog şi bând două ceşti de cafea. Poate acesta este şi motivul pentru care perspectiva mea este diferită.
Elita conducătoare din interiorul profesiei dumneavoastră este responsabilă pentru ceea ce se cheamă sănătate, educaţie, şi bunăstare. Presupun că aceia dintre dumneavoastră care au ascultat pasiv cuvântarea Domnului Secretar au fost de acord că această definiţie, sau descriere, a ceea ce a făcut omul respectiv a transmis un mesaj precis. Totuşi, printre dumneavoastră sunt mulţi, incluzându-i pe cercetători, care ştiu mai bine, sau ar trebui să știe mai bine. Departamentul condus de acest individ ar fi descris mai precis ca fiind agenţia responsabilă de distribuţia inechitabilă a bolilor ce pot fi prevenite, de finanţarea propagandei domestice şi a îndoctrinării, precum şi de ocrotirea unei rezerve de forţă de muncă ieftină şi docilă, care face ca salariile tuturor celorlalţi să fie menținute la un nivel scăzut. Dumnealui este secretarul pentru boală, propagandă, şi spargerea grevelor.
S-ar putea ca descrierea mea să vi se pară un pic cam aspră, dar totul depinde de poziţia din care priveşti, de locul în care stai. Din interiorul Hotelului Sheraton termenii aceştia par ofensatori, dar dacă dumneavoastră, domnilor şi doamnelor, aţi fi dispuşi să treceţi strada şi să mergeţi la Roxbury, s-ar putea să căpătaţi o altă perspectivă şi un vocabular diferit. Dacă v-aţi uita la lumea socială prin ochii celor de la baza acesteia, prin ochii populaţiei pe care o studiaţi (şi dacă veţi investi aceşti ochi cu acelaşi grad de luciditate pe care susțineti că îl încurajați în rândurile dumneavoastră), atunci veţi ajunge la o concepţie diferită asupra ştiinţelor sociale, cele faţă de care vă exprimați devotamentul. Vasăzică întâlnirea din seara aceasta este un fel de minciună. Aici nu ne aflăm la o adunare a celor care studiază şi cunosc, sau promovează studiul şi cunoaşterea realităţii sociale. Avem în față un conclav de feţe bisericeşti, înalte şi mai puţin înalte, valeţi intelectuali, precum şi victimele nevinovate ale acestora, angajaţi în afirmarea reciprocă a unei falsităţi: consacrarea comună a unui mit.
Sociologia nu este, şi nici nu a fost vreodată, un simplu demers de scrutare obiectivă a adevărului sau realităţii sociale. Din punct de vedere istoric, sociologia este o excrescenţă a tradiţionalismului şi conservatorismului de secol XIX european, încuscrit cu liberalismul american de corporaţie al secolului XX.
În consecinţă, ochii sociologilor—cu puţine, deşi onorabile (sau onorabile dar puţine) excepţii—s-au îndreptat în jos, iar mâinile lor în sus.
Ochii în jos, pentru a studia activităţile claselor de jos ale populaţiei subjugate—activităţi problematice pentru exerciţiul netulburat al hegemoniei guvernamentale. Din moment ce clasa conducătoare a acestei societăţi se identifică pe sine cu însăşi societatea—în acelaşi mod în care Davis şi Moore, în dezonorantul lor articol de propaganda din 1945, identificau societatea cu cei care o conduc—problemele clasei conducătoare ajung să fie definite drept probleme sociale.[5] Astăzi, sociologia a trecut de faza smiorcăielilor sfâșietoare: „probleme sociale” a încetat să mai fie termenul preferat; dar perspectiva de ansamblu rămâne aceeaşi. Lucrurile „interesante” din punct de vedere sociologic sunt acele lucruri care sunt interesante pentru cei care stau pe vârful muntelui şi simt trepidațiile unui cutremur.
Sociologii stau de pază în garnizoană şi raportează stăpânilor mișcările populaţiei ocupate. Sociologii ceva mai aventuroşi se deghizează îmbrăcând haina poporului şi ies să se amestece printre ţărani pe „teren”, întorcându-se cu cărţi şi articole care divulgă secretul protector în care se învăluie populaţia subjugată, făcând-o mai accesibilă manipulării şi controlului.
Sociologul, ca cercetător aflat în serviciul angajatorilor săi, este nici mai mult nici mai puţin decât un fel de spion. Exerciţiul propriu-zis al profesiei este de cele mai multe ori diferit de exerciţiul propriu-zis al spionajului doar în privinţa gradului relativ mai mare de sofisticare a tehnicilor electronice folosite de cel din urmă.
Este oare accidental, ca să dau doar câteva exemple, că sociologia industrială a apărut în contextul escaladării problemelor care privesc munca, că economia politică s-a dezvoltat atunci când alegerile au devenit mai puţin previzibile, sau că sociologia relaţiilor rasiale înfloreşte la ora actuală?
Ca sociologi le datoraţi slujbele dumneavoastră activiştilor sindicali care au fost bătuţi, votanţilor care s-au săturat până peste cap, oamenilor de culoare care au fost împuşcaţi. Sociologia a ajuns la gradul de prosperitate şi eminenţă de care se bucură în prezent de pe urma celor săraci şi oprimaţi; în această societate, sociologia îşi datorează prestigiul presupusei sale abilităţi de a oferi informaţii şi sfaturi clasei conducătoare asupra modurilor şi mijloacelor prin care să ţină oamenii sub control.
Ochii profesionali ai sociologului sunt aţintiţi asupra oamenilor de jos, iar mâna profesională a sociologului este întinsă către oamenii de sus. Nu este vreun secret sau cine știe ce descoperire originală faptul că sectoarele majore şi dominante ale sociologiei sunt astăzi vândute—computere, coduri, şi chestionare—către cei care au îndeajuns de mulţi bani ca să-şi permită un asemenea ornament, şi către cei care văd utilitatea menţinerii câtorva sute de bărbaţi şi femei inteligente ocupate cu banalităţi inofensive—şi nu pe străzi. Nu susţin că fiecare cercetător îşi vinde creierul pe o mită—deşi mulţi dintre noi cunoaştem proiecte de cercetare în care exact asta s-a întâmplat—ci doar că structura dominantă a profesiei, în care sunt socializați toți membrii într-o anumită măsură, este o structură în care serviciul adus clasei conducătoare a acestei societăţi reprezintă cea mai înaltă formă de onoare şi realizare. (Vorbitorii de astăzi ilustrează acest fapt.) Sociologul cu multe onoruri, sociologul de statut înalt, sociologul jet-set[6], sociologul pe contracte grase, sociologul de cartea anului, sociologul care poartă tot timpul livreaua, costumul şi cravata, stăpânilor săi—acesta este tipul de sociolog care dă tonul şi etica profesiei, şi tocmai acest tip de sociolog nu este nimic mai mult decât un servitor de casă al stabilimentului corporativ, un Unchiul Tom, intelectualul alb nu numai pentru acest guvern şi această clasă conducătoare, ci pentru orice guvern şi orice clasă conducătoare—ceea ce explică, în mintea mea, de ce sociologii sovietici şi cei americani găsesc, până la urmă, că au ceva în comun.
Creșterea, educarea și pregătirea, generaţie după generaţie, a celor mai sclipitoare minţi din aşa-zisul sistem educaţional al acestei ţări a permis supravieţuirea eticii sociologice a servilităţii, socializarea lor în această sociocraţie; aceasta este o întreprindere criminală: una dintre multele infracţiuni comise împotriva tinerilor, de către cei care se plasează pe ei înşişi într-o situaţie de loco parentis, de regulă mult mai opresivă decât orice relaţie parentală reală. Crima pe care școlile doctorale o înfăptuiesc împotriva minţilor şi moralităţii tinerilor e cu atât mai lipsită de scuze cu cât cunoaşterea vieţii sociale are un enorm potenţial eliberator. Spre deosebire de cunoaşterea copacilor şi a pietrelor, cunoaşterea oamenilor ne afectează direct în ceea ce suntem, ce facem, sau la ce putem spera. Corporaţiile aflate la conducerea acestei societăţi nu ar cheltui atâţia bani cu asemenea cunoaştere dacă aceasta nu ar conferi putere. Până acum, sociologii au târâit această cunoaştere dătătoare de putere de-a lungul unui lanţ cu sens unic, preluând cunoaşterea de la oameni și predând-o conducătorilor.
Cum ar fi dacă această maşinărie ar fi inversată? Cum ar fi dacă obiceiurile, problemele, secretele şi motivaţiile inconştiente ale celor bogaţi şi puternici ar fi examinate zilnic de către o mie de cercetători sistematici; ar fi iscodite, analizate, şi verificate; ar fi tabulate şi publicate în sute de reviste ieftine şi de largă circulație şi descrise într-un asemenea mod încât până şi adolescentul de cincisprezece ani care a abandonat şcoala să le înţeleagă şi să poată să prezică acţiunile proprietarului al cărui chiriaș este, să-l manipuleze şi să-l controleze pe acesta?
Oare ar fi fost posibil războiul din Vietnam dacă structura, funcţia, şi mişcarea stabilimentului imperial al Statelor Unite ar fi fost o chestiune de largă şi detaliată cunoaştere publică în urmă cu zece ani?
Sociologia a muncit să creeze şi să mărească distribuţia inechitabilă a cunoaşterii; a muncit să facă structura de putere relativ mai puternică şi mai cunoscătoare, şi astfel să facă populaţia subjugată relativ mai impotentă şi ignorantă.
La sfârşitul verii lui 1968, în timp ce partidul politic aflat la putere se întruneşte printre sârme ghimpate şi maşini blindate, profesia sociologică ar trebui să se considere în mod deosebit onorată şi binecuvântată că propriile-i deliberări încă pot fi ţinute cu un raport poliţie–participanţi mai mic de unu la unu. Aceasta poate se datorează faptului că cetăţenii Statelor Unite nu ştiu cât de multe din problemele cu care se confruntă se datorează, ca să împrumut expresia Lordului Keynes, mâzgăliturilor aproape uitate ale unui obscur profesor de sociologie.[7] Sau s-ar putea ca sociologia să fie încă atât de necizelată încât să nu reprezinte un pericol clar şi actual.
În 1968 e târziu, foarte târziu; prea târziu să mai spunem încă odată ceea ce Robert S. Lynd şi C. Wright Mills şi alte sute au spus deja demult: că profesia trebuie să se reformeze.[8] Având în vedere forţele şi banii care stau în spatele sociologiei ca exerciţiu de servilitate intelectuală, e nerealist să te aştepţi de la corpul profesional să facă stânga împrejur.
Dacă, la un moment dat în viitor, în jurul Convenţiei ASA [American Sociological Association—Asociaţia Sociologică Americană, n.tr.] se vor ridica garduri de sârmă ghimpată, cei mai mulţi dintre membri tot nu vor şti de ce.
Traducere şi note de Simona Ciotlăuş şi Ştefan Guga.
*Nota traducătorilor: Acest discurs a fost rostit în August 1968 în cadrul Convenţiei anuale a Asociaţiei Sociologice Americane din Boston. Nicolaus, la acea vreme doctorand al Universităţii Simon Fraser din Canada, era reprezentantul Mişcării de Eliberare a Sociologiei (Sociology Liberation Movement), organizaţie care s-a opus participării la întrunire, în calitate de vorbitor principal, a secretarului Wilbur J. Cohen. Prin critica adusă subordonării sociologiei intereselor de afaceri private şi de stat, şi, prin aceasta, a îndepărtării acesteia de potenţialul său emancipator, SLM se alătura astfel mişcărilor antisistemice de amploare din acea perioadă. Mai mult, discursul lui Nicolaus a marcat un punct de cotitură în dezvoltarea tradiţiei critice în ştiintele sociale din SUA, şi în special în sociologie. Doi ani mai târziu, cartea lui Alvin Gouldner, The Coming Crisis of Western Sociogy, lua “Fat-Cat Sociology” drept punct de plecare pentru o primă elaborare în detaliu a motivului “crizei” ştiinţelor sociale.[9]
[1] “Fat cat a fost la origine—şi continuă să fie—un termen politic al englezei americane, desemnând un finanţator important al campaniei electorale. . . . Cu timpul, fat cat şi-a lărgit aria semantică, în zilele noastre sintagma putând fi aplicată nu doar sponsorilor de partid, ci şi, în general, persoanelor avute şi privilegiate, care câştigă bani pe seama altora, sau figurilor de seamă, celebrităţilor. . . . fat cat ar fi trebuit să se traducă nu prin “pisică grasă”, ci mai degrabă prin ‘grăsan, umflat’. De altfel, unele caricaturi pentru fat cat înfăţişează un bărbat obez, cu trăsături porcine (şi nu pisiceşti), cu joben şi baston şi cu un trabuc (simbolul omului de afaceri) între degetele ca nişte caltaboşi” (Alexandru Ciolan, “Pisică grasă, pisică slabă,” Ziarul Financiar, 25 Noiembrie 2010, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/pisica-grasa-pisica-slaba-de-alexandru-ciolan-7747813).
[2] Având un rol cheie în elaborarea politicilor sociale ale statului federal american de-a lungul mai multor decenii, Wilbur J. Cohen a ocupat poziţia de Secretar al Statelor Unite pentru Sănătate, Educaţie şi Bunăstare între mai 1968 şi ianuarie 1969.
[3] Polisemia cuvântului „subject”—în acelaşi timp „subiect” (de cercetare) şi „subjugat”—e mai dificil de surprins în traducere directă în limba română.
[4] Despre Robert S. Lynd, vezi nota 8.
[5] Kingsley Davis şi Wilbert E. Moore, “Some Principles of Stratification,” American Sociological Review, vol. 10, nr. 2, pp. 242-49, 1945. Faimoasa, influenta şi controversata “ipoteză Davis-Moore” oferea o justificare pentru existenţa inegalităţilor sociale prin referire la funcţionalitatea diferitelor tipuri de inegalitate pentru menţinerea “ordinii sociale.” Mecanismele de producere şi reproducere ale relaţiilor de inegalitate, insistau Davis şi Moore, funcţionează după principii cripto-meritocratice, asigurând, pe de o parte, potrivirea funcţională dintre relaţiilor de inegalitate şi “ordinea socială” şi, pe de altă parte, cvasi-armonia dintre caracteristicile indivizilor şi cerinţele specifice diferitelor poziţii ale “sistemului de stratificare.” Ipoteza Davis-Moore a continuat să facă obiectul unor dezbateri în sociologia americană până în anii ‘70, printre cei mai înverşunaţi critici ai unei astfel de abordări structural-funcţionaliste numărându-se, bineînţeles, şi C. Wright Mills (cf. nota 8). Este cât se poate de evident că, dincolo de platitudinile sondajelor de opinie, fără o cunoaştere comprehensivă a structurilor, proceselor şi mecanismelor de producere şi reproducere a inegalităţilor, sociologii sunt funciar incapabili să elaboreze orice fel de explicaţii şi interpretări relevante ale “tulburării şi indiferenţei contemporane” (vezi nota 8).
[6] În limba engleză, jet set se referă la un grup internaţional de oameni înstăriţi care frecventează locaţii şi activităţi la modă, de regulă inaccesibile oamenilor de rând (cf. Merriam Webster’s 11th Collegiate Dictionary).
[7] “[I]deile economiştilor şi filosofilor politici, indiferent dacă aceştia au dreptate sau dacă greşesc, sunt mai puternice decât se înţelege în mod obişnuit. Într-adevăr, lumea e condusă de aproape nimic mai mult decât atât. Oamenii practici, care se cred scutiţi de orice influenţe intelectuale, sunt de regulă sclavii vreunui economist defunct. Demenţii aflaţi în poziţie de autoritate, cei care aud voci prin aer, îşi extrag frenezia din mâzgăliturile vreunui universitar scrise cu câţiva ani în urmă.” (John Maynard Keynes, The General Theory of Employment, Interest and Money, Harcourt Brace, New York, [1936] 1953, p.383 [Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Editura Publica, Bucureşti, 2009, trad. Corina Mădălina Haita].)
[8] Robert S. Lynd, Knowledge for What? The Place of Social Science in American Culture, Princeton University Press, Princeton, 1939. C. Wright Mills, The Sociological Imagination, Oxford University Press, New York, 1959 [Imaginaţia Sociologică, Editura Politică, Bucureşti, 1975, trad. Petru Berar]. Deşi au făcut parte din generaţii foarte diferite, atât Lynd cât şi Mills au criticat sociologia americană pentru apropierea structurală de interesele capitalului şi statului, pledând în acelaşi timp pentru întoarcerea sociologiei într-o poziţie critică faţă de realitatea socială şi pentru o asumare reală a implicării şi responsabilităţii civice din partea sociologilor. “Promisiunea” sociologiei, după cum o numea Mills, este de a arăta că şi în ce fel dificultăţile cu care ne confruntăm în viaţa de zi cu zi, ca persoane private, sunt strâns legate de probleme sociale, publice. Mills era convins că, pentru specialistul în ştiinţele sociale, “principalele obligaţii politice şi intelectuale, care în acest caz coincid, sunt de a face clare elementele tulburării şi indiferenţei contemporane,” aceasta fiind “cerinţa majoră pe care i-o adresează acestuia ceilalţi lucrători culturali—specialişti în ştiinţele naturale, artişti, şi comunitatea intelectuală în general” (The Sociological Imagination, p.13).
[9] George Steinmetz şi Ou-Byung Chae, “Sociology in an Era of Fragmentation: From the Sociology of Knowledge to the Philosophy of Science, and Back Again,” The Sociological Quarterly, vol.43, nr.1, pp.111-137, 2002. Craig Calhoun şi Jonathan VanAntwerpen, “Orthodoxy, Heterodoxy, and Hierarchy: ‘Mainstream’ Sociology and Its Challengers,” pp. 367-410 în Sociology in America: A History, editată de Craig Calhoun, The University of Chicago Press, Chicago, 2007.