VLADIMIR BORŢUN: Când te-ai angajat la French Bakery?
PETRUŢ TUPILAT: În septembrie 2010.
VB: Cum te-ai angajat?
PT: Aveau un anunţ online pe BestJobs.ro şi am depus un CV. Am fost chemat la interviu, m-au acceptat şi m-au trimis în unitatea de la Eroilor, vizavi de Operă.
VB: Ai semnat un contract de muncă?
PT: Da, am semnat.
VB: Şi ce scria în el?
PT: Aveam un program de muncă de 2 ore pe zi, 5 zile pe săptămână şi un salariu de 150 RON pe lună. Dar, de fapt, lucram 8-9 ore pe zi, 6 zile pe săptămână.
VB: Cum se explică discrepanţa asta între ce scria în contract şi ce se întâmpla în realitate?
PT: Un specialist ţi-ar putea spune că, probabil, se dorea evitarea anumitor plăţi către stat. Şi nu eram singurul cu un astfel de contract. Practic, cei care aveau un contract conform cu realitatea erau doar şefii de unităţi, adică unul din patru sau cinci angajaţi. Doar ei aveau contract full time, cu concediu… bine, nici concediile nu se dădeau.
VB: Dar ei ţi-au zis de la început că ai contractul ăsta, dar că o să munceşti 6 zile pe săptămână, 8 ore pe zi?
PT: Da, mi-au spus de la început condiţiile.
VB: Şi tu ai fost de acord?
PT: Am fost de acord, da.
VB: Şi ce salariu real aveai?
PT: 700 RON.
VB: Îţi dădeau în mână banii?
PT: Da.
VB: Dar ei plăteau impozit doar pentru 150?
PT: Da.
VB: Probabil că ajungeai la mai mult cu bacşişuri, nu?
PT: Da, aproape se dubla.
VB: Care erau sarcinile tale acolo?
PT: Eram ajutor, adică debarasam mesele, le curăţam, îi aşezam pe oameni la masă, luam comanda, încasam banii. Făceam ce face un chelner.
VB: Stăteai mereu opt ore pe zi?
PT: Nu, stăteam şi mai puţin, stăteam şi mai mult. Dar nu mă duceam sâmbăta.
VB: De ce?
PT: A fost o problemă de comunicare între cel care mi-a luat interviul şi cei din locaţie. Cel care mi-a luat interviul mi-a zis că lucrez de luni până sâmbătă, iar cei din locaţie mi-au zis că lucrez de luni până vineri, aşa că veneam de luni până vineri. Am fost chemat şi sâmbăta abia la trei luni după ce mă angajasem, în urma unei inspecţii a patronului, Dinu Cismărescu, care a venit într-o sâmbătă şi a văzut că lipsea ajutorul. Le-am spus că n-o să vin şi sâmbăta şi că o să vorbesc cu patronul despre asta.
VB: De ce nu voiai să vii sâmbăta?
PT: Pentru că eram student la kinetoterapie, iar sâmbăta aveam practică la un spital. În plus, locaţia unde lucram e într-o clădire de birouri, iar sâmbăta e moarte clinică acolo, deci chiar nu avea rost să merg. De altfel, în contract scria că lucram de luni până vineri.
VB: Şi ai vorbit cu patronul?
PT: Da, i-am spus toate astea, că nu pot veni sâmbăta, fiindcă am voluntariat. I-am spus şi că, evident, renunţ la banii din salariu care mi s-ar fi cuvenit dacă aş fi venit şi sâmbăta. Era logic, de bun simţ. El a fost de acord, nu a comentat nimic şi mi-a spus să le dau colegilor mei banii ăştia, pentru zilele de sâmbătă. Am zis „Da, sigur, cu mare plăcere”. Dar, după câteva zile, mi-a spus că vrea să rămân câte 2-3 ore peste program de luni până vineri, ca să compensez ziua de sâmbătă, deşi eu stăteam deja peste programul prevăzut în contract. Ar fi trebuit să stau aproape 12 ore pe zi.
VB: Şi ce ai făcut?
PT: Luni şi marţi n-am rămas peste program. A devenit ameninţător, a zis că mă zboară, aşa că miercuri am rămas peste program; la fel şi joi. La fel voiam să fac şi vineri, dar în ziua aia a venit în locaţie şi mi-a spus „Tinere, e ultima ta zi”.
VB: Cum ţi-a motivat această decizie?
PT: Mi-a zis că nu ne înţelegem la program.
VB: Şi tu cum ai reacţionat?
PT: Am terminat ziua de lucru, după care l-am sunat. I-am spus că nu e corect, că începusem să rămân peste program, aşa că i-am transmis că ne auzim la tribunal. Atât. După care, am sunat un avocat, am cerut sfaturi, mi-a zis ce am de făcut şi mi-a zis că nu poate să mă de afară aşa, cu o vorbă. Mi-a mai zis să merg în continuare la serviciu şi să respect programul trecut în contract. Am urmat sfaturile avocatului. M-am dus aşa la serviciu vreo două săptămâni, timp în care patronul mi-a tot zis să nu mai vin, că s-a terminat colaborarea noastră, că nu mai sunt angajatul lor.
VB: Dar tu mergeai oricum două ore pe zi şi îţi făceai treaba?
PT: Da, dacă voiau colegii să-mi dea ceva de făcut, făceam.
VB: Şi îţi dădeau?
PT: Da, îmi dădeau.
VB: Şi cum te tratau în general?
PT: Foarte OK.
VB: Erau solidari cu tine sau cu şeful?
PT: Erau solidari cu mine până în momentul în care le-aş fi cerut – dar n-am făcut-o – să vină martori pentru mine la un eventual proces. La început, erau sceptici faţă de şansele mele, dau nu m-au tratat ca pe un paria, nu m-au marginalizat, nu s-au uitat ciudat la mine – nu şi-au schimbat comportamentul faţă de mine. Au privit cu scepticism iniţiativa mea, dar nu pe mine.
VB: De ce priveau cu scepticism iniţiativa ta?
PT: Ei acceptau tratamentul urât al patronului: injurii, vorbe urâte, îi punea să facă drumuri pentru firmă cu maşina lor, fără să le deconteze benzina – lucruri de genul ăsta. Îşi trata angajaţii ca pe slugi. Îi făcea dobitoci, idioţi – ce-i trecea prin cap.
VB: Şi ei acceptau toate astea?
PT: Le era prea teamă să-şi piardă locul de muncă. Iar Dinu profita de frica lor.
VB: Dar erau nemulţumiţi de modul în care erau trataţi?
PT: Da, clar. Toţi erau nemulţumiţi de el, de cum se comporta el. Era o spaimă să ştii că vine Dinu.
VB: Alte probleme mai erau?
PT:: Da. Nu se puteau face retururi la marfa expirată, aşa că, în loc s-o arunce, angajaţii dezlipeau termenul de valabilitate de sub produs.
VB: Ai văzut tu, cu ochii tăi, că se întâmpla asta?
PT: Da.
VB: Şi l-ai auzit vreodată pe patron cerându-le explicit angajaţilor să rupă etichetele unor produse care expiraseră deja?
PT: Nu, eu personal nu l-am auzit niciodată. Dar vedeam cu ochii mei cum colegii fac lucrul ăsta. În plus, produsele se reîmprospătau, adică ce părea vechi era dat pe deasupra cu o pastă de apă cu zahăr, ca să pară cât mai lucioase şi mai proaspete. Sandvişurile mai vechi se desfăceau şi se punea altă salată, ca să pară proaspete. Produsele noi sunt puse mai în faţă, aproape de client, iar alea mai vechi sunt puse mai în spate.
VB: Revenind, ziceai că ai mers două săptămâni, conform contractului. Ce s-a întâmplat apoi?
PT: Mi-a plătit toţi banii restanţi. Eram singurul angajat plătit la zi. Colegii mei aveau salariile întârziate, ceva obişnuit în firmă. M-a plătit sperând că o să plec. Eu mi-am luat banii, dar am rămas. Mi-am respectat contractul mai departe.
VB: De ce ai făcut asta? Ai vrut să demonstrezi ceva sau, pur şi simplu, îţi doreai să munceşti în continuare acolo?
PT: Voiam să muncesc. De altfel, în urma comportamentului meu consecvent, prin care am arătat că nu vreau să-mi pierd locul de muncă, mi-a propus să lucrez într-o altă locaţie. Se deschisese un local la Victoriei şi mi-a propus să lucrez acolo. Mă şi avansa: lucram pe tură, nu mai eram ajutor. M-am şi prezentat la localul din Victoriei, am muncit o zi acolo la dezafectarea locului, după care am discutat despre propunerea lui.
VB: Şi ce ai zis?
PT: I-am propus nişte condiţii: salariul de 700 RON să devina 1000 RON, să lucrez de luni până vineri şi să fie bătut în cuie, nu să mă cheme în week-end sau să-mi ceară să stau peste program.
VB: Şi voiai să ai acelaşi contract scris, adică tot două ore pe zi, iar în realitate să munceşti opt?
PT: Nu, voiam să-i cer să-mi facă contract pe opt ore, ca lumea, legal, full time.
VB: Şi el ce a zis de condiţiile tale?
PT: Nu a fost de acord, aşa că i-am urat o zi bună. M-am prezentat din nou la localul de la Eroilor, iar el mi-a dat decizia de concediere, dar nu mi-a dat-o personal, ci mi-a trimis-o prin poştă. N-a respectat procedurile legale. Ar fi trebuit să-mi dea un preaviz, cu vreo 20 de zile înainte, şi nu mi-a dat personal decizia de concediere, deşi eu mă prezentam zi de zi la serviciu. Doar dacă nu acceptam eu s-o primesc, trebuia să mi-o trimită prin poştă.
VB: Cum era motivată concedierea?
PT: Restructurarea firmei, că dispare postul meu, lucru care nu e adevărat, n-a dispărut, ajutoare sunt în toate localurile French Bakery.
VB: Şi ce ai făcut?
PT: M-am dus la ei la birouri să mă plătească. Mi-au cerut să le semnez fluturaşii, începând cu septembrie, pentru ăia 150 RON trecuţi în contract. Eu le-am zis că le semnez dacă îmi dau încă trei salarii, pentru că aşa e la restructurare, primeşti trei salarii drept compensaţie. N-au vrut. Le-am zis „OK, nu semnez nici eu”.
VB: Şi ce a urmat?
PT: Am făcut contestaţie la tribunal faţă de modul în care mă concediaseră. La prima înfăţişare, care a avut loc pe la începutul lui 2011, m-am prezentat cu hârtia prin care fusesem concediat şi cu plicul în care o primisem prin poştă, pe care apărea data la care o primisem. Se vedea clar că data de la poştă nu corespundea cu data concedierii mele, deci că nu fusese respectat termenul de înştiinţare. Era ceva evident, aşa că în iunie s-a dat decizia că am dreptate. Ei au făcut recurs. Am avut iar înfăţişare la începutul anului ăsta, în februarie. N-am putut ajunge, aşa că, după câteva zile, am sunat un avocat, care s-a interesat la tribunal şi a aflat că am câştigat prin decizie definitivă şi irevocabilă. Curtea a decis că recursul e nefondat.
VB: Te-ai reprezentat singur sau ai avut un avocat?
PT: M-am reprezentat singur, doar m-am consultat cu un avocat.
VB: Şi ce obţii prin această decizie favorabilă?
PT: Reangajarea şi plata salariului prevăzut în contract, cu toate indemnizaţiile şi concediile plătite, din momentul în care am fost dat afară până mă repun în funcţie, adică din decembrie 2010 până în februarie 2012 sau când o sa mă reangajeze.
VB: Şi acum ce faci?
PT: Aştept să-mi vină decizia acasă şi să le fac notificare. După ce primesc notificarea, au trei zile la dispoziţie să-mi vireze banii. Dacă nu, trebuie să apelez la un executor judecătoresc, ceea ce ar trimite French Bakery în zona penală.
Interviu realizat de Vladimir Borţun