Preambul. Pe 14 martie, Fundația Creștin-Democrată (condusă de Theodor Baconschi) și organizația de femei a Partidului Democrat-Liberal (reprezentată de Sulfina Barbu și Raluca Turcan), împreună cu reprezentanți ai două ONG-uri anti-avort, au organizat o conferință a fost combaterea declinului demografic și susținerea natalității în România (discuția ajungînd pînă la tema interzicerii avortului la cerere). Cu o zi înainte, pe 13 martie, Sulfina Barbu și Marian Dugulescu au depus la Camera Deputaților o inițiativă legislativă privind consilierea obligatorie a femeilor care doresc un avort (BP58/2012 – Propunere legislativă privind înființarea, funcționarea și organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină), în a cărei expunere de motive se vorbește despre sănătatea fizică și psihică a națiunii care depinde de informarea pacientelor și despre necesitatea ca femeile să conștientizeze dreptul la viață al celor nenăscuți.
O competiție a imaginarului – întreruperea unei sarcini înseamnă acele simulări sau fotografii oribile cu oase rupte înecate în sînge, o sarcină la termen e imaginea din reclamele la Milupa, cu mame tinere (dar nu foarte) și blonde ridicînd spre soare copii sănătoși și la fel de blonzi. În nici un caz, nu imaginea protestelor asistenților maternali lăsați fără bani și nici vreo referință la indemnizații pentru copii tăiate pentru că părinții avea restanțe de 5 lei la plata taxelor.
Factorii declanșatori ai bruscului interes pentru natalitate din partea partidului la guvernare sînt legați de recensămîntul din 2011, care a dovedit o tendință de scădere demografică îngrijorătoare, și de apropierea alegerilor, în virtutea cărora accentul în cauzele prăbușirea natalității trebuie mutat, de pe restrîngerea ajutoarelor sociale, plafonarea concediului maternal, prăbușirea nivelului de trai în general pe lipsa de responsabilitate, informare etc. a femeilor și familiilor. A trebuit să treacă un an de zile și un recensămînt al populației pentru ca dreapta autohtonă să realizeze potențialul unei idei lansate de Mihail Neamțu, în al său text, Nimic despre cultura vieții. Bioetica și moțiunile PDL (publicat pe Contributors.ro în aprilie 2011), și anume, în propriile cuvinte ale acestuia, „ambalarea discursului pro-vita“ (pro-life/ pro-vita=antiavort), în așa fel, încît interzicerea avortului de către Ceaușescu să pară motivată nu de „respectul pentru demnitatea copilului, nici grija pentru copilul nenăscut, ci (de) abordarea cantitativ-utilitaristă a chestiunii maternităţii şi delirul de grandoare“, pe cînd în democrația contemporană, „Persuasiunea – un exerciţiu fundamental în orice angajament politic – are drept scop redirecţionarea alegerii către respectul pentru viaţa umană, de la stadiul concepţiei pînă la moartea naturală“ (conform logicii kantiene, în care calitatea, bună sau rea, a intenției e cea care contează, nu consecințele – în acest caz, nu bioetice, cît biopolitice).
Ca urmare, avem acum de-a face cu o propunere menită „persuadării“ prin consiliere, care, conform propunerii legislative Barbu-Dugulescu, presupune „cercetarea cauzelor care determină femeia să ceară întreruperea voluntară de sarcină, explicarea și ilustrarea cu imagini foto/ video a procedurii de avort cu imagini foto/video, informarea cu privire la existența riscurilor și complicațiilor imediate și tardive, fizice și psihice ale avortului la cerere, informarea asupra dezvoltării embrionare și fetale din momentul conceperii pînă la naștere, prin discuții și prezentarea unui scurt material, precum și sublinierea faptului că încă din momentul conceperii, embrionul este o ființă umană în deplinul sens al cuvîntului, a cărei viață va înceta în urma procedurii medicale, prezentarea examinării ecografice și inmanarea unei înregistrări fotografice sau video a acesteia, acolo unde este posibil“, plus prezentarea opțiunilor de adopție, plasament etc., asistența de toate felurile asigurată mamei și copilului de către stat și „instituții private“ și înmînarea unei liste cu centre maternale, ale Bisericii etc.
În întreaga sa alcătuire de 11 pagini, proiectul de lege al celor doi deputați este un exercițiu de manipulare care ascunde inclusiv germenele unei viitoare interziceri a avortului – de pildă, dacă proiectul este aprobat, va fi prima recunoaștere legală în România a statutului de persoană a embrionului („ființă umană în deplinul sens al cuvîntului“), Constituția garantînd protecția persoanei. Ca urmare, orice avort va deveni neconstituțional… „Informarea asupra dezvoltării embrionare și fetale din momentul conceperii pînă la naștere“ nu are de ce face obiectul consilierii preavort, ci al educației sexuale (abandonată în școală în favoarea orelor de religie, cu care e considerată incompatibilă) și al consilierii gravidelor care vor să păstreze sarcina (în cazul cărora, însă, nu este asigurată decît benevol, de medici obstreto-ginecologi cu mai multă atenție pentru paciente). În statele citate de către inițiatori în care se recomandă sau e obligatorie consilierea, aceasta presupune, pe lîngă opțiunile pentru continuarea sarcinii, următoarele aspecte: prezentarea riscurilor în ducerea la capăt a sarcinii, informații și opțiuni pentru procedura de avort (medical sau chirurgical) și informații despre mijloace contraceptive, la consiliere putînd participa și partenerul.
În preambulul inițiativei celor doi deputați PDL, în care se stabilește cadrul ei legal, se face trimitere la trei decizii ale Curții Europene pentru Drepturile Omului (CEDO) care ar vorbi despre: 1) protejarea obligatorie a dreptului la viață, embrionul și fătul nefiind excluși; 2) obligația țărilor Consiliului Europei de a-i proteja pe cei aflați sub jurisdicție proprie; 3) dreptul țărilor semnatare ale Convenției Drepturile Omului de a oferi oricui (inclusiv embrionului și fătului) o protecție mai mare decît cea garantată de Convenție. Partea interesantă e că nici una dintre decizii nu se referă la recunoașterea statutului de persoană (în sensul legii) al embrionului sau fătului, una dintre ele n-are nici o legătură cu acest subiect, iar alta e legată, în realitate, de dreptul statelor de a interzice avortul la cerere.
Despre ce e vorba, de fapt: punctul 1 trimite la o decizie CEDO din 2004 în cazul Vo. versus Franța prin care judecătorii nu au admis, în nici un caz, că embrionul sau fătul ar fi o persoană, ci au evitat ca hotărîrea să tranșeze acest subiect. În 1991, o femeie, Thi-Nho Vo, însărcinată în luna a cincea, a făcut un examen medical la un spital din Lyon. Medicul i-a confundat numele cu cel al unei alte paciente și a supus-o pe Thi-Nho Vo procedurii medicale menite celeilalte femei (Thi-Thanh Van Vo), urmarea fiind că prima pacientă a pierdut sarcina. După ce Curtea franceză de Casație l-a achitat definitiv pe medic, Thi-Nho Vo a cerut la CEDO condamnarea Franței pentru încălcarea articolului 2 al Convenției Drepturilor Omului, privitoare la protecția vieții persoanei. Curtea a decis că și dacă ar fi fost încălcat articolul 2 (ceea ce nu a admis), fiind vorba de un act neintenționat, de neglijență, pîrîtul a aplicat măsurile administrative compensatorii care satisfac cerințele respectivei prevederi a Convenției.
Punctul 2 face referință la o decizie din 1998, în cazul L.C.B. versus Marea Britanie, în care e vorba despre o femeie diagnosticată cu leucemie, al cărei tată lucrase în Christmas Island în perioada în care pe insulă se efectuau teste nucleare (ceea ce medicii au considerat a fi un factor potențial pentru declanșarea bolii) și care acuza Marea Britanie a nu-i fi anunțat părinții de riscurile pe termen lung ale expunerii la radiații. Curtea a decis că, avînd în vedere informațiile disponibile în anii ’60, statul britanic nu era în măsură să facă astfel de informări și, deci, articolul 2 nu a fost încălcat. Nici o legătură cu dreptul la viață al embrionilor – dimpotrivă, poate că ar trebui să atragă atenția asupra obligației statului de a informa nu despre riscurile avortului, ci despre riscurile pentru sănătate în cazul exploatării gazelor de șist și a aurului de la Roșia Montană.
Punctul 3 e o hotărîre din 2010 privitoare la trei femei irlandeze (cazul 25579/05, A., B., C. versus Irlanda) care au avut de suferit după ce, avortul fiind interzis în țara lor, au apelat la întreruperi de sarcină în Marea Britanie. Speța e interesantă pentru ce se întîmplă atunci cînd statul decide să legifereze în acest domeniu. A. a rămas însărcinată din greșeală, știind că partenerul ei este infertil. Nemăritată, fără serviciu și în cură de dezalcoolizare, cu patru copii, dintre care unul cu handicap, ajunși în grija statului, A. a împrumutat bani de la un cămătar pentru un avort în țara vecină; după avort, a suferit sîngerări și a ajuns la spital pentru un chiuretaj terapeutic. În cazul lui B., pilula de a doua zi s-a dovedit ineficientă, s-a dus incognito în Marea Britanie pentru avort, a suferit complicații ulterioare și a apelat la o clinică din Dublin care avea relații cu spitalul unde făcuse întreruperea de sarcină, de frica unor posibile consecințe pentru că încălcase legislația irlandeză antiavort. C. își dorea copii, însă timp de trei ani a urmat un tratament de chimioterapie, iar medicii i-au spus că în astfel de situații, sarcina e riscantă pentru ea și pentru făt. Cancerul a intrat în remisie, iar ea a rămas însărcinată din greșeală. Sub spectrul draconicei legi irlandeze antiavort, care permite întreruperea sarcinii doar dacă viața (nu sănătatea) femeii este în pericol evident, medicii pe care i-a consultat nu și-au asumat riscul de a decide dacă această sarcină poate decurge în bune condiții; C. a avortat în Marea Britanie, avortul a fost incomplet, iar tratamentul medical pe care l-a primit în Irlanda a lăsat de dorit. CEDO a decis că e la latitudinea statelor să permită sau să interzică avortul, dar că drepturile lui C. au fost violate și Irlanda ar trebui pe viitor să clarifice motivele și modul prin care se poate determina necesitatea medicală a unei întreruperi de sarcină.
Iar exemplele de manipulare ar putea continua (nu există nici o decizie a CEDO care să dea statut de „ființă vie“ embrionului – dimpotrivă, cazul Evans versus Marea Britanie dovedește contrariul: Natalie Evans a fost obligată să accepte distrugerea embrionilor înghețați odată ce fostul ei logodnic și-a retras acceptul pentru utilizarea lor, în baza respectării dreptului la viață privată) – fiindcă, de fapt, miza propunerii legislative a Sulfinei Barbu și a lui Marius Dugulescu este accentuarea presiunii psihologice asupra femeii (o parte serioasă din conținutul consilierii construiește imaginea avortului ca act criminal) și plasează responsabilitatea exclusiv asupra corpului feminin.
Într-un articol de pe Voxpublica, Alin Fumurescu susține inițiativa din Camera Deputaților pe motiv că „decizia de a face sau nu avort se cuvine a fi ceva mai complicată decît alegerea tunsorii potrivite la coafor“ – ceea ce, departe de a fi o părere marginală, spune multe despre felul în care sînt văzute sarcinile nedorite și procesul decizional al femeii într-o țară în care politica pronatalistă comunistă e văzută doar ca un regretabil „delir de grandoare“.
În timp ce, mult mai rațional, UDMR dorește să combată restrîngerea bazinului său electoral susținînd natalitatea prin politici fiscale permisive, asigurarea îngrijirii de specialitate pe parcursul zilei pentru copii mici, sprijinirea mamelor pentru ocuparea unui loc de muncă cu program normal sau redus etc., dreapta românească vede în cea mai extremă formă a mișcării pro-life (recunoașterea embrionului ca persoană încă de la concepție, dar fără nici o responsabilitate din partea statului) răspunsul la întrebarea „cine ne va plăti pensiile peste 20 de ani“.
Între timp, România încă nu are o lege a reproducerii umane asistate, iar în acest stat care dorește cu atîta ardoare să susțină natalitatea, acoperirea de la buget a fertilizării in vitro e încă un proces „experimental“. Cît despre legea surogației (a mamelor-surogat), ea nici nu va putea fi dată prea curînd, de vreme ce în Codul Familiei se spune că „Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii“.
Doar despre criminalizarea avorturilor se știe tot: un know-how de 33 de ani.
Articol apărut în Observator cultural.