“Criza de sarcină” și politica moralității avortate
Societatea modernă, indiferent de regimurile politice în care s-a ancorat, a fost întotdeauna preocupată de controlul populației. Prin politicile sale demografice și cele ale familiei, statul a intervenit și intervine în reglementarea unora dintre cele mai intime domenii ale vieții, sexualitatea și reproducerea. Sub impactul concepțiilor religioase și reglementărilor bisericești, cele două s-au impletit în mod normativ, astfel încât idealul sexului reproductiv (ca morală religioasă) a putut fi folosit de către stat atât în normativizarea heterosexualității, cât și cu scopul interzicerii avortului și/sau utilizării contraceptivelor moderne.
Prin excelență, corpul feminin este mediul prin care statul reglementează reproducerea, punând în mișcare cu acest scop mai multe instituții sociale, de la familie, prin școală și biserică, până la cele medicale. Regimurile reproductive sunt rezultatul complicității tuturor acestor instituții. Educația sexuală oferită în familie sau școală poate susține un anumit regim al avortului, de exemplu. Statul modern secular se poate împăca bine cu fețele bisericești din acest punct de vedere. Iar tehnologiile medicale ultra-moderne de vizualizare a ceea ce se întâmplă în interiorul corpului (feminin), se pot transforma facil în argumente aduse în favoarea logicii bisericești și statale privind interzicerea avortului.
Atât capitalismul, cât și socialismul au produs o serie de regimuri ale reproducerii care, toate, au transformat corporalitatea feminină în instrument al unor foruri presupus mai înalte, cum ar fi dumnezeul și/sau națiunea, față de care femeii individ i s-au prescris norme de gândire și comportament legate, printre altele, de propriul său corp. Printre altele și din acest motiv ordinea de gen patriarhală se reproduce în condițiile oricărui regim politic, varianta sa publică (de stat) și cea privată (familială) susținându-se una pe alta în mod reciproc.
Recunoscut explicit ca atare sau nu, politica reproducerii asumată de un stat sau altul a depins întotdeauna de considerente economice. Dacă dezvoltarea economică impunea nevoia de forța de muncă a femeilor, acestea erau motivate să se dedice rolurilor lor productive. În perioade de criză economică, ideologiile familiste le transmiteau mesajul că este nevoie de ele în sfera domestică ca actori ai reproducerii biologice și culturale. Național-comunismul de tip ceaușist a combinat în mod pervers cele două normative suprapunând cel mai sever regim de penurie cu cel mai sever regim anti-avort al fostului bloc socialist. El a transformat femeia în “dublă eroină” obligată să facă față atât datoriilor sale ca muncitoare asexuală (contribuind la dezvoltarea societății socialiste multilateral dezvoltate), cât și ca mamă patriotă (aducându-și aportul la dezvoltarea națiunii române).
Considerentele economice însă de obicei nu sunt explicitate în argumentele deciziilor guvernamentale privind reproducerea. Acestea recurg la alte modalități de convingere simbolică a populației cu privire la o poziție sau alta în legătură cu comportamentul demografic dorit. Din momentul intrării în vigoare a legislațiilor aferente ele devin presupoziții de la sine înțelese tocmai pentru că apelează la idei considerate a fi sacre, cum ar fi dumnezeul și națiunea. Religia și naționalismul, astfel, continuă să fie ingredientele statului modern și în secolul al XXI-lea atunci când este vorba de imaginarul social necesar legitimării unor inițiative legislative cum ar fi cel la care ne referim în articolul de față,[1] care la rândul lor susțin proiecte economice sau electorale mai ample.
Propun să tratăm această inițiativă legislativă din partea Partidului Democrat Liberal ca o încercare de a-și reclădi ceva din capitalul politic pierdut prin “dovedirea” moralității sale religioase și încercării de a-și recâștiga partea de electorat care (devastat de măsurile de austeritate) încă răspunde la apelurile naționaliste și bisericești. Mai departe, consider că prin această propunere legislativă partidul de guvernare împinge până la culmi penibila idee a responsabilizării poporului pentru tot ceea ce i se întâmplă. Precum Legea Asistenței Sociale se bazează pe concepția conform căreia sărăcii sunt vinovați pentru că trăiesc în sărăcie în timp de criză economică, actuala propunere legislativă, conceptualizând avortul ca o “criză de sarcină”, “pleacă de la premisa că realizarea condițiilor corespunzătoare dezvoltării embrionului este responsabilitatea părinților”.[2]
Inițiative legislative precedente[3]
În 2006 Senatul României a respins propunerea de Lege privind sănătatea reproducerii și reproducerii umane asistate medical (votată, de altfel, favorabil în 2004 de către Camera Deputaților) pe baza deciziei asupra neconstituționalității mai multor articole ale sale. Printre multe altele, propunerea avea ca obiect consilierea femeilor care fac întrerupere de sarcină, și prevedea că întreruperea sarcinii de către medicul de specialitate fără dovada consilierii prealabile constituie contravenție. Cu privire la aceste prevederi, Curtea Constituțională a observat că ele încalcă articolul 22 din Constituție referitor la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, accentuând următoarele:
Dispozițiile art.7 din legea criticată sunt contrare dreptului persoanei fizice de a dispune de ea însăși, deci dreptului său la integritate fizică și psihică, pentru că nu reglementează criteriile de care trebuie să se țină seamă la consilierea dinaintea întreruperii cursului sarcinii, lăsându-se astfel posibilitatea unor împiedicări abuzive ale exercitării dreptului persoanei la integritate fizică, în condițiile în care vârsta de 14 săptămâni a sarcinii reprezintă un termen absolut pentru întreruperea voluntară a cursului sarcinii, iar consilierea poate să se prelungească peste acest termen.
Același drept este încălcat și prin dispozițiile art.21 lit.d), care reglementează obligația imperativă ce îi revine mamei purtătoare sau surogat de a cere acordul soțului său cu privire la păstrarea sau nu a sarcinii. Or, o neînțelegere a soților într-o astfel de problemă poate, cel mult, dacă ei consideră necesar, să constituie o cauză de divorț, fiind excesiv și neconstituțional să condiționeze dreptul unui individ de a dispune de propria sa persoană de acordul altuia.
Astfel cum este redactat textul cuprins la art.21 alin.(2) din lege contravine dispozițiilor art.22 din Constituție, dat fiind că este obligatorie consilierea în vederea întreruperii terapeutice a sarcinii și nu în vederea luării, de către mamă, a unei decizii informate.
Criminalizarea avortului
În ceea ce privește reglementarea reproducerii umane asistate medical, în martie 2011 Senatul României, prin Comisia pentru Drepturile Omului, Culte și Minorități, a anunțat elaborarea unui nou proiect de lege în acest domeniu (care, de asemenea, merită o lectură atentă, de exemplu prin prisma definirii infertilității sau cea a ne-recunoașterii drepturilor persoanelor cu orientare sexuală ne-normativă).
Am putea crede că, în ceea ce privește cealaltă componentă a propunerii legislative eșuate din 2004, sănătatea reproducerii, ea revine în cea mai recentă propunere legislativă din domeniu, înregistrată la Camera Deputaților respectiv la Senat în 13, respectiv în 30 martie 2012 de către un grup de 51 de deputați și senatori PD-L și reprezentanți ai minorităților. “Legea privind înființarea, funcționarea și organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină” prevede obligativitatea consilierii femeilor dinaintea întreruperii sarcinii nedorite, dar este clar că ea nu este preocupată în mod predominant de sănătatea reproducerii, ci mai degrabă de criminalizarea avortului. În “Expunerea de motive” a acestei propuneri putem citi următoarele:
Plecând de la premisa că realizarea condițiilor corespunzătoare dezvoltării embrionului este responsabilitatea părinților și ocrotirea vieții acestuia depinde de mama gravidă și făcând apel la dreptul constituțional la informație, se impune înființarea centrelor de consiliere pentru femeile cu sarcină nedorită, precum și instituirea unei perioade de gândire…
Este extrem de importantă pentru sănătatea fizică și psihică a națiunii noastre informarea pacientelor solicitante de avort cu privire la existența alternativelor, la riscurile și consecințele intervenției.
Femeia trebuie să fie conștientă că și cel nenăscut are dreptul la viață.
Pentru a elimina riscul de a se lua o decizie pripită, al cărui deznodământ nu mai poate fi schimbat și care are efecte atât asupra femeii respective, cât și asupra viitorului națiunii, se impune ca necesară existența unor centre/cabinete specializate în problematica avortului.
Practica medicală de specialitate atestă faptul că un număr suficient de mare de femei care au făcut avor regretă în mod profund actul de întrerupere a sarcinii, pe care îl consideră o mare greșeală.
Unele cadre medicale refuză să facă avorturi invocând obiecții de conștiință, obiecții de ordin moral-religios.
Fundamente religioase
Această propunere legislativă își asumă spiritul organizațiilor pro-life cu fundamente religioase (ortodoxe, dar nu numai) din România, care deplâng orientarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului a Uniunii Europene, sau activitatea Organizației Națiunilor Unite în domeniu, proclamând idei de genul:
Prevederile din proiectul Constituției Europene ar putea stabili dreptul la avort la cerere și la suicid asistat în fiecare țară a Uniunii Europene. Precizări, care conduc la asemenea triste realități, se găsesc în partea a doua a proiectului de constituție: Carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii. Articolul II-1 stabilește că „Demnitatea umană este inviolabilă. Ea trebuie respectată și protejată.” Articolul II-3, la rândul său, prevede protejarea „integrității fizice și mintale”. Experiența constituțională din alte țări ale lumii arată că aceste prevederi ar putea oferi un sprijin substanțial părților litigante din Uniunea Europeană, care doresc să creeze suport juridic pentru avort la cerere și suicid asistat în toată UE.[4]
Conform Institutului Catolic pentru Drepturile Familiei și ale Omului (C-FAM), „UNICEF este implicat în prezent într-un număr de programe contradictorii, axate pe promovarea unei ideologii radicale feministe.” UNICEF a devenit încă o organizație a ONU, condusă de o alianță de feminiști radicali și susținători ai controlului populației, fără nici un Dumnezeu.[5]
Drepturi reproductive
Ancorată în astfel de constelații ideatice, nu este de mirare că propunerea de lege în cauză uită cu desăvârșire de drepturile reproductive recunoscute de legislația internațională la care România a aderat și ea în ultimii 20 de ani.
Inițiatorii ei par să nu rezoneze cu deciziile Conferinţei Internaţionale pentru Populaţie şi Dezvoltare, organizată de Fondul ONU pentru Populaţie la Cairo în 1994, care a adoptat Programul de Acţiune pentru Populaţie şi Dezvoltare pentru o perioadă de 20 de ani. Sau par să uite de faptul că Guvernul României și-a asumat și el la acea oră responsabilitatea de a realiza până în 2014 priorităţile de dezvoltare ale comunităţii internaţionale în domeniul sănătăţii reproducerii şi drepturilor sexual-reproductive prin prisma drepturilor omului și a egalităţii de gen. Sau de semnarea de către România a Declarației de la Viena a Conferinței Mondiale a Drepturilor Omului, sau a deciziilor celei de a patra Conferințe Mondiale a Femeilor din Beijing din 1995.[6]
Ei sunt atât de absorbiți de ideea că statul, prin această lege, trebuie să le impună părinților responsabilitatea “realizării condițiilor corespunzătoare dezvoltării embrionului”, încât reduc toată responsabilitatea statului cu privire la sănătatea reproducerii la actul “informării pacientelor cu privire la avort”. Această “informare” nu este nici pe departe un ajutor neutru din partea unui specialist neimplicat, ci mai degrabă funcționează ca mijloc de construire a păcatului celei care recurge la avort: prin această “informare” femeile sunt forțate să se imagineze ca păcătoase, învață că dacă au ajuns gravide fără voia lor și dacă din diverse motive nu-și pot asuma această sarcină nedorită, atunci sunt criminale.
Femeile și justiția reproductivă
Mișcările feministe au demonstrat clar că ele nu militează pentru dreptul la avort de dragul avortului ca metodă de gestionare a unei sarcini nedorite. Revendicările lor față de stat în acest domeniu sunt formulate în termenii drepturilor reproductive ca drepturi ale omului și în favoarea recunoașterii femeii ca ființă capabilă să aducă decizii morale asupra sexualității și corporalității sale. La rândul lor, analizele feministe ne atrag atenția asupra faptului: chiar dacă avortul (și corpul feminin) devine instrument și obiect al politicului,[7] și chiar dacă avortul poate fi privit și reglementat ca act medical, în primul rând el trebuie înțeles ca o experiență personală trăită în contextul anumitor relații personale și condiții socio-economice care îndreptățesc femeia să ia deciziile sale reproductive.[8]
Desigur, știm că personalul este construit politic. Tocmai și din acest motiv este nevoie ca printre decidenții politici să avem și reprezentanți și reprezentante care cel puțin cunosc abordările feministe ale problemei reproducerii, sau și mai mult, acționează sub impactul lor atunci când analizează și aduc decizii politice asupra acesteia. Mai mult de o treime dintre inițiatorii propunerii legislative discutate aici sunt femei. Dacă vreți, ele au trecut în acest caz acel prag critic de 30% peste care se presupune că s-ar putea resimți diferența prezenței feminine în politică. Pentru cei care nu au conștientizat asta până acum, ele au dovedit cât se poate de clar că din punctul de vedere al feminismului ca opțiune politică miza reprezentării femeilor în politică nu se reduce la asigurarea prezenței lor în acest domeniu și nici măcar la accesul lor la poziții decizionale. Miza este transformarea naturii politicului și implicit a modului în care acesta relaționează cu experiențele cotidiene ale cetățenilor în numele cărora acționează.
Feminismul femeilor de culoare, ale celor care trăiesc experiența dezavantajărilor multiple, ne dovedește că atunci când vorbim despre drepturile reproductive nu ne putem limita la ele ca la o problemă legislativ-juridică. Pentru ca femeile să poată să trăiască cu drepturile lor reproductive asigurate de lege (de exemplu cu dreptul la sănătatea reproducerii), trebuie să li se asigure o serie de condiții social-economice (care de exemplu fac posibil accesul la contraceptive moderne adecvate stării lor de sănătate), precum și un context în care femeia de culoare nu este percepută prin prejudecăți stigmatizante (care, de exemplu, o transformă în victimă a sterilizării forțate). Conceptul de justiție reproductivă se referă exact la condiționarea social-economică și politică a drepturilor reproductive, el fiind un termen generat la intersecția dintre terminologia drepturilor omului și limbajul justiției sociale.[9] Tot dinspre aceste abordări parvin și analizele critice la adresa modului în care guvernele apreciază în mod selectiv reproducerea cetățenilor, critici pe care le putem aplica și statelor membre ale Uniunii Europene (printre ele România) care, în timp ce deplâng natalitatea negativă a populației majoritare, își exprimă îngrijorarea în legătură cu “natalitatea excesivă a romilor”.
Din păcate, după 22 de ani de reforme permanente ale statului (și ale tuturor domeniilor politicilor publice) guvernanții României, în loc să avanseze înspre înțelegerea acestor complexități și să se ocupe de asigurea condițiilor social-economice adecvate afirmării demnității și integrității umane (în care femeile și bărbații ar putea să decidă să aducă pe lume mai mulți copii) ei sunt preocupați să “informeze” femeile să nu comită “păcate” față de care „unele cadre medicale au obiecții de ordin moral-religios”.
[1] Legea privind înființarea, funcționarea și organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină, propunere legislativă din martie 2012, http://www.cdep.ro/proiecte/bp/2012/000/50/8/pl58.pdf
[2] Expunere de motive, la Legea privind înființarea, funcționarea și organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină, propunere legislativă din martie 2012, http://www.cdep.ro/proiecte/bp/2012/000/50/8/em58.pdf
[3] Istoria precedentelor nu începe, desigur, aici. Din lipsă de spațiu, reamintesc doar foarte pe scurt că de la mijlocul anilor 1990 guvernele României (asistate de foruri internaționale) au început să facă eforturi menite să reechilibreze consecințele negative ale liberalizării avortului în decembrie 1989. Strategia Ministerului Sănătăţii în Domeniul Reproducerii şi Sexualităţii a fost elaborată cu asistenţa tehnică a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi sprijinită de Fondul Populaţiei al Naţiunilor Unite în 2003. Drept urmare s-au lansat programe și cabinete de planificare familială, cursuri pentru medici de familie și de specialitate în domeniu, precum și rețele de distribuire a contraceptivelor gratuite. Aceste procese care aveau menirea să îmbunătățească accesul la sănătatea reproducerii (chiar dacă au produs câteva efecte secundare negative) s-au împotmolit în condițiile sărăcirii generale a sistemului medical, astfel încât în 2010 contraceptivele gratuite au început să dispară și guvernul nu a mai investit fonduri în aceste programe. Privită în acest context, propunerea legislativă privind înființarea “cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină” este cât se poate de penibilă și ipocrită.
[4] Vezi Asociația Pro-Vita Media București, “Instituții Mondiale de Promovare”, http://www.provita.ro/detalii-institutii-mondiale-de-promovare.php?id=26
[5] Vezi Idem, “Fața ascunsă a ONU”, http://www.provita.ro/detalii-fata-ascunsa-a-onu.php?id=17
[6] Conform definiției consacrate în urma acestor demersuri, drepturile reproductive se referă la „dreptul femeilor de a controla şi de a decide liber şi responsabil în problemele ce ţin de sexualitatea lor, inclusiv sănătatea sexuală şi reproductivă, fără constrângeri, în afara oricăror acte de discriminare sau violenţă”; dreptul la cel mai înalt standard al sănătăţii în domeniul reproducerii; dreptul la acces la informaţii şi servicii care privesc sănătatea reproducerii; dreptul la educaţie sexuală şi integritate corporală; dreptul de a decide numărul de copii şi distanţa între naşteri; dreptul de a alege metoda contraceptivă cea mai adecvată situaţiei lor medicale şi sociale.
[7] Vezi de exemplu Faye Ginsburg şi Rayna Rapp (eds.): Conceiving the New World Order: the Global Politics of Reproduction, Berkeley: University of California Press, 1995; Susan Gal: “Gender in the Post-Socialist Transition: The Abortion Debate in Hungary”, in East European Societies and Politics, 8:2 (1994), 256-286; Gail Kligman: The Politics of Duplicity. Controlling Reproduction in Ceauşescu’s Romania, Los Angeles: University of California Press, 1998.
[8] Vezi de exemplu Maya Unnithan-Kumar: “Reproduction, health, rights. Connections and Disconnections,” in Human Rights in Global Perspective. Anthropological studies of rights, claims and entitlements, Richard Ashby Wilson şi Jon P. Mitchell editori, Routledge, 183-209; Eniko Magyari-Vincze: Social exclusion at the crossroads of gender, ethnicity and class. A View through Romani women’s reproductive health, Cluj: EFES, 2006, and the documentary film Red Poppies (55 minutes).
[9] Despre începuturile carierei conceptului din 1994 vezi Loretta Ross, A History of Reproductive Justice, http://reproductivejustice.org/what-is-reproductive-justice
monster high wiki
cdc growth charts
barrel roll google
art of war quotes
charcoal grill