O iniţiativă legislativă agită societatea civilă, după ce un grup de deputaţi PDL a iniţiat un proiect de lege privind consilierea obligatorie a femeilor care vor să avorteze: ele trebuie să ia parte 5 zile la şedinţe de consiliere şi abia apoi să opteze pentru întreruperea sarcinii. Tema centrală devine avortul, iar lumea se polarizează. Întâlnesc pe străzile din Cluj zeci de manifestanţi care protestează împotriva avortului. Unii sunt veseli şi entuziaşti, alţii înspăimântători, cu măşti de morţi şi ameninţări – că, nu-i aşa, nu doar că cea care avortează ucide o persoană, dar se face şi vrednică de pedeapsa veşnică. Pe de altă parte, militanţii pentru drepturile femeii îşi pun mâinile în cap şi aduc contraargumente şi exemple – vreţi să ne întoarcem la perioada decreţeilor, aţi luat-o razna?
Cred că o variantă de a împăca şi capra şi varza este de a le nemulţumi pe amândouă. Aşa că am să argumentez de ce atât militanţii pro avort cât şi cei contra pun de multe ori problema prost.
În linii mari şi cât se poate de simplificat, etica presupune două tipuri de raportări la lume înainte de a da un verdict. Există astfel o etică a intenţiei (cea kantiană), care judecă faptele pe baza intenţiei cu care au fost făcute: intenţiile bune sunt etice, intenţiile rele nu. Mai este însă şi o etică a consecinţei (vezi utilitariştii), pentru care importante sunt rezultatele acţiunilor noastre – astfel încât poţi avea intenţii bune, care nu sunt etice în măsura în care consecinţele lor sunt negative. Cred că în ceea ce priveşte avortul discuţia trebuie să fie purtată în limitele celei de-a doua viziuni.
Despre moralitatea avortului
Un argument preferat printre cei care sunt cu adevărat deranjaţi de militanţii antiavort este că femeia, fiind cea afectată în principal de existenţa sarcinii, trebuie să decidă singură ce face cu corpul ei, în vreme ce tatăl trebuie să joace rolul mutului în scenariul de faţă. Mergând chiar mai departe, bărbaţii îţi pot imagina scenariul în care vine partenera lor şi le pune un sac cu cataroaie în spate pe care trebuie să-l poarte 9 luni – oare nu e legitim să fie decizia bărbatului dacă face asta sau nu, ar putea pune unii problema. Desigur, un copil nu este un ghiozdan cu pietre, dar discuţia legată de implicarea bărbatului rămâne validă şi oate că excluderea lui de la masa negocierilor este o soluţie.
În Marea Britanie a fost judecat prin 2002 un caz în care bărbatul dorea distrugerea ovulelor fecundate în laborator ale fostei sale partenere, în vreme ce ea se opunea. Povestea e mai complicată fiindcă Natallie Evans, la un an după logodna cu Howard Johnston a fost diagnosticată cu cancer. Aşa că hotărăşte împreună cu partenerul să apeleze la fertilizare in vitro, iar embrionii să fie îngheţaţi şi păstraţi. La câteva luni după operaţiune, Natallie Evans în vârstă de 30 de ani este operată şi i se scot ovarele. Doctorii îi spun însă că va putea face inseminare artificială peste câţiva ani. Până atunci, cei doi se despart, iar bărbatul cere spitalului ca embronii să fie distruşi. Atât justiţia engleză cât şi Curtea Europeană a Dreptulurilor Omului îi dau câştig de cauză.
Practic, asta înseamnă afirmarea rolului bărbatului. Mai însemnă însă şi că embrionul nu a fost considerat o persoană, ceea ce ne aduce la cel mai puternic argument al celor care se opun avortului: dreptul la viaţă.
De ce dreptul la viaţă nu este un argument bun
Chiar şi în recentul proiect legislativ care prevede consiliere obligatorie pentru femeile care vor să facă avort, printre motivele expuse apar cele că „femeia însărcinată trebuie să fie conştientă că şi cel nenăscut are dreptul la viaţă”, sau că embrionul are drept la viaţă.
Dacă doar „dreptul la viaţă” este motivul condamnării avortului, atunci de ce aceiaşi oameni care militează în sensul ăsta nu ies să protesteze şi împotriva uciderii altor vietăţii. Sau de ce nu devin vegetarieni. Forma de existenţă a fătului din săptămânile în care este permis avortul nu are atributele unui individ – îi lipsesc raţiunea, conştiinţa.
Însă, dacă ne raportam la ceea ce ar putea să devină acel făt (o persoană), problema se schimbă.
Pe asta se întemeiază cel mai valid discurs împotriva avortului: împiedicarea dreptului la viaţă a unei potenţiale persoane. Aici îşi are originea şi interdicţia folosirii mijloacelor contraceptive. Nu pot totuşi să nu remarc o anume ipocrizie a celor care folosesc argumentarea de faţă. Asta fiindcă, în aceeaşi logică, şi abstinenţa este un păcat – practic, dacă nu faci sex, nu oferi dreptul la viaţă a unei potenţiale persoane. Or tocmai abstinenţa este propusă ca alternativă la mijloacele contraceptive şi ca soluţie împotriva transmiterii bolilor sexuale. Dar asta e o altă discuţie.
Care este atunci cel mai bun argument?
Cred că axarea argumentărilor exclusiv pe mamă, pe tată sau pe potenţialul copil, deşi relevante până la un punct, conduct discuţia pe un drum înfundat. Un alt exemplu, pe lângă cele de mai sus, ar fi atunci când victima unui viol rămâne însărcinată. Dacă ne raportăm la femeia respectivă, nu cred că cineva poate fi de acord că ea trebuie fortaţă să păstreze copilul, ca un memento pe viaţă al traumei sale. Pe de altă parte, ce vină are potenţialul copil?
Probabil că cea mai bună abordare a problemei avortului este cea a „regulii de aur”: ar trebui să le facem celorlalţi ceea ce dorim ca ei să ne facă nouă. Pe româneşte, ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Îmi amintesc că am dat peste această viziune într-o carte al cărei editor este Adrian Miroiu, studiul fiind disponibil şi online.
Astfel, dacă noi cădem de acord că e bine că ne-am născut şi suntem relativ mulţumiţi de vieţile noastre, înseamnă că acceptăm că îi facem un rău cuiva când îl împiedicăm să se nască. În acelaşi timp, dacă ştim că fătul va suferi ca persoană din diverse motive (handicap, boli) şi nu ne-am fi dorit ca noi să fim în situaţia respectivă, este legitim să alegem avortul.
R.M. Hare rezumă foarte bine ideea: „Avortul este în general greşit, în absenţa unor motive contrare suficient de puternice. Dar, de vreme ce greşeala constă numai în a împiedica naşterea unei persoane şi nu într-un rău făcut fătului ca atare, astfel de motive contrare sunt uşor de găsit, în cele mai multe cazuri. Iar dacă întreruperea acestei sarcini face posibilă sau probabilă o sarcină mai propice, ea va fi cu atât mai uşor de justificat” (în “R.M Hare Avortul şi regula de aur”, din volumul “Etica Aplicată”, Editor Adrian Miroiu)
În conluzie, criteriul „regulii de aur” spune că avortul nu este moral, cu unele excepţii. Insă, indiferent dacă stabilim că un avort este moral sau nu, trebuie respinsă orice încercare de a-l interzice sau de a constrânge o femeie prin metode soft să renunţe la intervenţie.
Dezbaterile despre avort trebuie să rămână la nivelul propus în articolul de faţă: discuţii etice, morale, filosofice, religioase, în vreme ce libertatea de a alege cu privire la a face sau nu un avort trebuie să fie în întregime a individului. Nu e cazul ca statul să încerce să instituţionalizeze un alt tip de moralitate pe subiect. Sunt suficiente exemple în istorie care arată asta, cel mai apropiat de noi e hei-rup-ul din perioada decretului ceauşist de încurajare a natalităţii, cu toate consecinţele lui negative.
E uşor ca din perspectiva unei femei cu serviciu, casă şi eventual soţ să spui că incurajezi natalitatea. Dar cum te simţi când obligi o femeie care traieşte de la o zi la alta să meargă la consiliere unde i se spune de ce nu e bine să avorteze, de parcă ar face întreruperea sarcinii de plăcere?