De ce spun nu fracturării hidraulice

TEMA: Exploatarea gazelor de șist

The End of Country – de Seamus McGraw
Random House, 245 pp.,

Under the Surface: Fracking, Fortunes, and the Fate of the Marcellus Shale de Tom Wilber, Cornell University Press, 272 pp., (urmează să apară în mai 2012).

Gasland – documentar de Josh Fox, Docurama, DVD.    

 Sondă de extragere a gazului prin inducerea hidraulică a unor fracturi în şisturile argiloase, deţinută de Cabot Oil and Gas Corporation în districtul Susquehanna, Pennsylvania, octombrie 2011

Într-un fel, specialiştii care prevedeau că “apogeul producţiei de petrol” – adică punctul de la care rata mondială de extracţie va intra în declin – va fi atins undeva în anii care tocmai au trecut, aveau dreptate. Planeta începe să rămână fără petrol uşor de extras, din acela pentru care era suficient să faci o gaură în pământ că-l şi vedeai ţâşnind la suprafaţă. Marile câmpuri petrolifere din Arabia Saudită şi Mexic au început să sece, una dintre consecinţe fiind o creştere a preţului energiei.

Civilizaţia noastră, ca întreg, ar fi putut lua rezervele în scădere şi preţul din ce în ce mai ridicat ca pe un semn că ar trebui să treacă la energia solară, eoliană şi alte forme care nu sunt bazate pe hidrocarburi – ar fi fost la mintea cocoşului, cu-atât mai mult cu cât ne-ar fi ajutat în lupta împotriva încălzirii globale, cea mai dificilă provocare cu care se confruntă planeta în acest moment. Noi, în schimb, le-am luat ca pe un semn că ar trebui să scotocim pământul după şi mai multe hidrocarburi. Şi, după cum s-a dovedit, acestea chiar existau – vaste cantităţi de cărbune, petrol şi gaze, îngropate la mari adâncimi, prinse în formaţiuni compacte sau amestecate cu alte minerale.

Pentru a ajunge la ele, trebuie să despicăm pământul în două: încălzindu-l, bunăoară, astfel încât ţiţeiul din nisipurile bituminoase ale Canadei să se poată ridica la suprafaţă. Sau găurind platoul subacvatic aflat la peste un kilometru adâncime, cum proceda BP când i-a explodat platforma din Golful Mexic. Sau tăind literalmente vârful munţilor pentru a ajunge la cărbune, cum se practică de-a lungul întregului lanţ sudic al Apalaşilor.

Sau, în cazul cărţilor recenzate aici, prin “fracturarea” substratului geologic pentru a elibera gazul prin noile fante create. Termenul face parte din sintagma “fracturare hidraulică” şi, cu cuvintele lui Seamus McGraw, funcţionează în felul următor: după crearea unei coloane de foraj verticale de aproximativ un kilometru jumătate adâncime şi a unei coloane orizontale cam de aceeaşi lungime, se trimite

Un soi de bombă sub formă de ţeavă, un mic pachet ce cuprinde explozibili şi nişte bile metalice pe post de şrapnel. Încărcătura este detonată, iar şrapnelul străpunge coloana de foraj, perforând pereţii şi creând mici fante. Apoi se pompează până la 26.000 m³ dintr-o substanţă cunoscută sub numele de “fluid de fracturare” pentru a sparge şisturile şi a elibera gazul. Presiunea cu care lichidul ţâşneşte prin aceste perforaţii este atât de mare – peste 632 de kilograme pe centimetru pătrat – încât fisurează şisturile argiloase pe o distanţă de mai mulţi metri de-o parte şi de cealaltă a coloanei de foraj, permiţând gazului să se ridice singur la suprafaţă.

Această nouă tehnică a permis industriei de profil să exploateze terenuri considerate înainte impenetrabile. A fost utilizată pentru prima dată la sfârşitul anilor ’90, în ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca Şistul Barnett, dinTexas, fiind folosită apoi şi la extragerea ţiţeiului din Şistul Bakken, din Dakota de Nord. Dar cea mai mare lovitură au dat-o petroliştii pe coasta de est a Statelor Unite, în aşa-numitul Şist Marcellus, ce porneşte din Virginia de Vest, ajungând până în nordul statului New York, unde, de mai mulţi ani de zile, asistăm la o adevărată frenezie a exploatării. Se zice că această formaţiune metamorfică ar conţine suficient gaz pentru a acoperi nevoile de consum ale Americii pentru un secol de-acum înainte. (Estimările sunt extrem de contestate; unii specialişti insistând că noile date demonstrează că, deşi importante, rezervele sunt considerabil mai reduse, şi într-adevăr, la sfârşitul lunii ianuarie, guvernul federal şi-a revizuit previziunile la jumătate.)

În plus, aceste rezerve se află într-o poziţie ideală, de-a lungul mai multor importante magistrale de transport şi în apropierea marelui consumator care este megalopolisul american estic. Dacă eşti o companie energetică, nu există loc mai bun în care ai putea descoperi un uriaş rezervor de gaze – e ca şi cum ai descoperi un depozit subteran de bere chiar sub Stadionul Yankee. Cu viitoarele profituri în minte, agenţii diverselor companii petroliere s-au răspândit ca furnicile, împânzind toate drumurile şi drumeagurile din zonă şi cumpărând terenuri cu toptanul, în încercarea de-a pune mâna pe drepturile de forare pentru nişte terenuri nu foarte valoroase, ocupate mai mult de pâlcuri de pădure şi mici ferme de vaci izolate.

Cele două cărţi recenzate aici spun povestea acestei goane după terenuri. De fapt, ele spun exact aceeaşi poveste, cu aceleaşi personaje – cea a câtorva vecini care locuiesc de-a lungul unui drum de ţară din Dimock, Pennsylvania. Pennsylvanias-a aflat chiar în epicentrul acestui boom, mai mult din raţiuni politice, decât geologice: autorităţile din Harrisburg s-au dovedit a fi nişte gazde deosebit de îndatoritoare cu noua industrie a fracturării hidraulice, întinzând covorul roşu în întâmpinarea ei. (Au fost atât de generoase, încât, spre deosebire de Louisianasau Texas, nici măcar n-au instituit o taxă pe extragerea gazului. Ba mai mult, au oferit păduri ale statului pentru desfăşurarea operaţiunilor extractive.)

Ceea ce înseamnă că unii s-au îmbogăţit peste noapte, printre care şi mama lui McGraw, care şi-a închiriat terenul pe o sumă substanţială – pentru unii dintre fermieri, care îşi doreau să iasă mai repede la pensie, a fost o adevărată binecuvântare. Aceiaşi bani, însă, au şi divizat comunităţile, în moduri, de multe ori, dureroase, pentru că cei peste care nu dăduse acest noroc au fost nevoiţi să-i suporte efectele secundare: zgomotul şi murdăria specifice industrializării rurale, pericolul unor şosele altădată liniştite, invadate acum de camioane. Şi chiar şi cei norocoşi trăiesc cu riscul unor potenţiale accidente la puţurile de pe pământul lor.

Victoria Switzer şi Ken Ely, spre exemplu, doi vecini care şi-au închiriat pământul companiei Cabot Oil and Gas la începutul boom-ului extractiv au devenit, pe parcurs, adversari ai exploatării. Şi nu fără motiv: n-a trecut mult şi apa din puţurile lor a devenit maronie. Un puţ al unui vecin a explodat, se pare că tocmai  din cauza “migrării metanului” de la operaţiunile de fracturare. Cei de la Cabot au susţinut că nu era vina lor şi, pentru un timp, au distribuit apă îmbuteliată în toată regiunea, dar, în cele din urmă, au renunţat chiar şi la asta. Cu alte cuvinte, era un spectacol de groază, genul acela de tragedie ce  însoţeşte orice boom extractiv nereglementat. (Iar acesta n-a fost mai deloc reglementat – în ianuarie, gazeta de Pittsburgh observa că autorităţile nici măcar nu ştiu câte puţuri există pe teritoriul statului, pentru că, de cele mai multe ori, firmele nu se mai obosesc să-şi raporteze operaţiunile, chiar dacă sunt obligate să o facă.)

Relatările celor doi sunt complementare. McGraw e un scriitor mai bun şi, dat fiind că a crescut în zonă, are poveşti mai interesante; personajele pe care le conturează sunt credibile, iar perspectiva pe care o oferă asupra sărăciei rurale pare autentică şi pătrunzătoare. Wilber e mai talentat ca reporter, ocupându-se ani de-a rândul de acest subiect pentru ziarul din Binghamton, pe care îl situează în contextul mai larg al politicii  din Pennsylvania şi New York.

Cu toate acestea, cele două cărţi nu abordează unele aspecte importante ale problemei fracturării hidraulice. De fapt, cele mai remarcabile lucrări asupra acestui subiect le aparţin lui Ian Urbina, ziarist la New York Times, şi neconvenţionalului realizator Josh Fox. Poveştile lui Urbina, care probabil că-i vor şi aduce un Pulitzer, demonstrează de ce nu ne vom putea niciodată lipsi de publicaţiile serioase. Începând din primăvara trecută, a relatat constant despre riscurile pentru sănătate, legislaţia permisivă, exagerările celor din industrie şi corupţia generalizată asociate boom-ului.

În ceea ce-l priveşte, Fox a crescut la ţară, în Pennsylvania, iar când o companie petrolieră i-a oferit 100.000 de dolari pentru drepturile de exploatare pe terenul familiei sale, şi-a luat camera şi s-a dus la Dimock, apoi în alte comunităţi din vest, unde metoda de fracturare era folosită de mai mulţi ani, ca să afle mai multe. Gasland, documentarul pe care l-a realizat, a câştigat nu doar aprecierea criticilor, ci şi un premiu Emmy. În secvenţa-cheie a filmului, un proprietar din Colorado deschide robinetul, lăsând să curgă nu doar apă, ci şi gaze– ceea ce devine evident atunci când acesta scoate o brichetă şi aprinde jetul de apă. Un critic de film de la Bloomberg News a spus că Fox “ar putea rămâne în istorie ca un Paul Revere al fracturării hidraulice” şi, într-adevăr, el a ajuns să fie unul dintre principalii organizatori ai luptei pentru limitarea acestei tehnologii de extracţie. Alţi opozanţi – majoritatea din grupuri ecologiste locale – s-au bucurat de oarecare succes în statul New York, care a instituit un moratoriu asupra fracturării hidraulice (ce ar putea expira în acest an) şi în Bazinul Râului Delaware, a cărui autoritate de control încă nu a aprobat forările pe scare largă.

Recent apărutele mişcări împotriva fracturării hidraulice şi cercetările care le stau la bază pun trei probleme fundamentale. Acestea sunt, în ordine ascendentă a importanţei:

În primul rând, cât de dăunătoare sunt pentru puţurile cu apă potabilă şi straturile acvifere migrarea metanului şi chimicalele amestecate cu apa injectată la mare presiune în puţurile de fracturare? Această problemă ar putea fi numită cea a “robinetului în flăcări” sau a “robinetului inflamabil”, stârnind o îndreptăţită agitaţie în rândul activiştilor anti-fracturare locali. Reprezentanţii companiilor susţin că nu există nicio problemă – că îmbrăcămintea de ciment cu care sunt căptuşite puţurile împiedică trecerea produselor chimice în straturile de sol ce ar putea conţine apă potabilă. Dar studiile ştiinţifice riguroase sunt puţine, în parte datorită faptului că, începând din 2005, (la rugămintea vicepreşedintelui Dick Cheney, a cărui fostă companie, Halliburton, este un actor major pe piaţa fracturării hidraulice) companiile extractive au fost scutite de la respectarea standardelor federale privitoare la calitatea apei potabile şi, ca atare, n-au mai fost obligate să facă publice substanţele folosite.

Unele cercetări preliminare efectuate la Universitatea Duke păreau într-adevăr să indice că metanul este prezent în apa potabilă; în decembrie, EPA (Agenţia pentru Protecţia Mediului) a dat publicităţii primul său studiu amănunţit, realizat în oraşul Pavilion, din Wyoming, unde, în urma declanşării în vecinătate a unor operaţiuni de fracturare hidraulică, locuitorii reclamaseră o apă maronie, imposibil de băut. Concluzia EPA a fost că prezenţa în apă a unor compuşi sintetici precum eterii de glicol şi a unui melanj de “alte elemente organice” era “un rezultat al combinării directe a fluidului de fracturare hidraulică cu apa freatică,” şi le-a cerut localnicilor să nu mai bea apă din puţuri.

Compania implicată a susţinut că Agenţia a contaminat ea însăşi apa, iar senatorul de Oklahoma, James Inhofe, cunoscut pentru faptul că a catalogat încălzirea globală drept o “farsă,” a adăugat că raportul EPA făcea parte din “războiul preşedintelui Obama împotriva combustibililor fosili.” Dar dovezile din Pavilion erau suficient de incriminante pentru industrie pentru a determina un grup de medici dintre cei mai importanţi să ceară un moratoriu asupra tehnologiei fracturării hidraulice până la colectarea mai multor date cu privire la impactul acesteia asupra sănătăţii umane. “Încă nu ştim destule despre toxicologia substanţelor chimice utilizate în procesul de fracturare,” a declarat Vikas Kapil, medic principal la Centrul Naţional pentru Sănătatea Mediului, una dintre secţiile Centrului pentru Controlul Bolilor.

Prin urmare, decembrie a fost o lună grea pentru industria fracturării şi s-a şi încheiat pe o notă deosebit de proastă – în ajunul Anului Nou, un cutremur din Youngstown, Ohio, cu magnitudinea de 4 grade pe scara Richter, a fost pus pe seama injectării de fluid de fracturare sub presiune de-a lungul unei falii seismice, fenomen produs şi în Arkansas şi Oklahoma.

Un al doilea subiect de îngrijorare este acţiunea dăunătoare a “supei” sălcii ce se revarsă cu nemiluita din puţurile de forare asupra râurilor şi izvoarelor. Cea mai mare parte a fluidului de forare mustind de chimicale va rămâne în subteran, dar la fiecare patru milioane de litri, între 700 şi un milion şi jumătate de litri vor reveni la suprafaţă, aducând cu sine, după cum scrie McGraw,

nu numai substanţele chimice iniţiale, ci şi reziduuri uleioase de la forare şi toate elementele dăunătoare prinse înainte în rocă: fier şi crom, radiu şi sare – extrem de multă sare.

Întrebarea este ce s-ar putea face cu aceste impresionante cantităţi de ape poluate. Dacă s-ar scurge în pârâuri, ne-am confrunta cu un dezastru: cazul clasic este cel al Pârâului Dunkard, care şerpuieşte cale de şaptezeci de kilometri de-a lungul graniţei dintrePennsylvaniaşi Virginia de Vest. După cum spune Wilber, “apele sale verzui şi limpezi, ochiurile sale liniştite, adăpostite la umbra arborilor de tsuga şi a platanilor, au atras generaţii întregi de pescari, amatori de plimbări cu barca şi de picknicuri, iubitori ai naturii” care se delectau cu cele 161 de specii de peşti ce trăiau în apele sale.

În septembrie 2009, însă, aproape toată flora şi fauna din zonă a pierit în decursul câtorva zile – totul cu excepţia unor alge microscopice extrem de invazive, ce trăiesc, de regulă, în estuarele situate de-a lungul coastei estice a Texasului. Explozia acestor “alge aurii” care au decimat toate celelalte specii era un mister – cum era posibil ca o specie al cărei areal natural se află în apele stătute de la marginea oceanului să supravieţuiască într-un pârâu cu apă dulce din Munţii Apalaşi? Iar răspunsul n-a întârziat să apară: companiile petroliere deversaseră ilegal ape reziduale în zonă, transformând-o într-o saramură.

În loc s-o deverseze pur şi simplu, aceste companii ar fi putut să trimită apa la una dintre staţiunile de epurare locale – în cea mai mare parte, însă, acestea nu erau echipate pentru a face faţă unui volum atât de mare de ape sărate. Pe cursul râului Monangahela, spre exemplu, când staţiile de epurare au început să accepte transporturi de apă reziduală de la exploatări, “muncitorii de la o oţelărie şi cei de la o centrală electrică din Greene County au fost primii care au observat ceva ciudat: apa râului a început să corodeze echipamentele.” În cele din urmă, statul a fost nevoit să includă Monongahela pe lista “râurilor afectate”, la un moment dat, 325.000 de locuitori au fost chiar sfătuiţi să bea apă îmbuteliată.

După cum scria Ian Urbina, într-un reportaj publicat în februarie trecut, în revista Times, apa care se reîntoarce la suprafaţă de la mare adâncime poate prezenta “un nivel de radioactivitate mult mai ridicat decât cel natural, mult peste cel considerat de legislaţia federală ca fiind sigur pentru procesare într-o…staţie de epurare.” În pofida unui studiu al EPA din 2009, care n-a fost dat niciodată publicităţii, agenţia federală a continuat să permită “multor staţii de epurare ce primesc astfel de ape reziduale să nu facă teste de radioactivitate.” În plus, cu binecuvântarea autorităţilor, majoritatea staţiilor de colectare a apelor potabile situate în aval de staţiile de epurare a apelor reziduale nu au mai efectuat teste de radioactivitate din 2006, în ciuda faptului că nebunia forărilor a început în 2008.

Ca de obicei, în public cel puţin, reprezentanţii industriei în chestiune nu se arată îngrijoraţi. “Nişte niveluri atât de scăzute de radioactivitate nu prezintă nicio ameninţare la adresa populaţiei,” a declarat directorul Triana Energy. Ele sunt “mai mult o chestiune de percepţie publică, decât un real pericol la adresa sănătăţii oamenilor.” Însă, după cum a arătat şi Urbina, un studiu intern din 1990, interesat de nivelul de radiu din apele deversate în largul coastelor Louisianei, demonstra că acesta putea prezenta “serioase riscuri cancerigene” pentru cei care se hrăneau cu peştii din acele ape.

Sondele de gaz natural pot provoca şi poluarea aerului: Wyoming-ul, bunăoară, nu mai îndeplineşte criteriile federale privitoare la calitatea aerului datorită vaporilor de le cele 27.000 de puţuri de gaz natural din acest stat, vapori care, potrivit lui Urbina, conţin benzen şi toluen.

În regiunile slab populate din Districtul Sublette, al statului Wyoming, unde sondele sunt mai concentrate decât în alte părţi, vaporii au intrat în reacţie cu lumina solară contribuind la crearea unor niveluri de ozon mai mari decât cele înregistrate în Los Angeles sau la Houston.

Anul trecut pe vremea asta, într-un district care nu are nici măcar un semafor, autorităţile îi sfătuiau pe bătrâni şi pe copii să nu-şi părăsească locuinţele.

Există, însă, unii paşi pe care industria i-ar putea face pentru a reduce o parte din această poluare – apele reziduale, spre exemplu, pot fi depozitate în nişte cisterne uriaşe, pentru a fi apoi pompate înapoi în aşa-numitele “puţuri de injecţie”, exact acelaşi proces ce pare să fi declanşat cutremurul de la Youngstown. Chiar şi acesta, însă, produce importante cantităţi de saramură, care continuă să se infiltreze în sol mulţi ani după terminarea forajului. Unele companii mai întreprinzătoare, scrie Urbina, “au găsit amatori [de ape reziduale] în diverse comunităţi, care o împrăştie pe şosele atât în timpul iernii, pentru dezgheţare, cât şi vara, pentru a nu ridica praful. Când se topeşte gheaţa sau când plouă, deşeurile se scurg de pe şosea, putând ajunge direct în reţeaua de apă freatică.”

În orice caz, unor autorităţi depăşite de situaţie, care nu pot ţine nici măcar socoteala exactă a numărului de puţuri, le e greu să facă faţă tuturor acestor deşeuri industriale – cu-atât mai mult cu cât puterea politică a industriei creşte necontenit. Anul trecut, Pennsylvaniaa numit în funcţie un nou guvernator, pe republicanul Tom Corbett, care se bucurase de o mai mare finanţare din partea industriei extractive decât toţi contracandidaţii săi puşi laolaltă. Acesta nu numai că a redeschis exploatării terenurile de stat, dar a susţinut că legislaţia şi controalele de până atunci fuseseră prea stricte. “Voi cere Departamentului de Protecţie a Mediului să fie un partener al oamenilor de afaceri, al autorităţilor şi comunităţilor locale,” a spus el.[i]

Ce efect are avântul pe care l-a luat exploatarea gazelor asupra eforturilor naţionale şi mondiale de a face faţă schimbărilor climatice? Deşi New York-ul şi alte state vor lua deciziile cu privire la exploatarea acestor resurse pe baza efectelor locale, s-ar putea ca aceasta să fie cea mai importantă întrebare dintre toate, din moment ce implicaţiile ei nu vor ţine cont de graniţele formaţiunilor geologice sau bazinelor hidrologice specifice. În urmă cu patru ani, când au început să transpară informaţii despre spectaculoasele dimensiuni ale noilor rezerve descoperite, mulţi ecologişti au fost încântaţi. În vara lui 2009, spre exemplu, Robert F. Kennedy Jr., fondatorul  Waterkeeper Alliance şi unul dintre liderii luptei împotriva exploatării resurselor de cărbune prin decopertarea masivelor muntoase, a scris un editorial pentru Financial Times în care declara că “de-a lungul ultimilor doi ani, o revoluţie în producţia de gaze naturale a umplut subsolul Americii de gaze, făcând posibilă aproape peste noapte înlăturarea jugului dependenţei de acest cărbune distrugător şi ucigaş.”

Motivul pentru care ecologiştii preferă gazul, nu cărbunele, este foarte simplu: când arde, cel dintâi produce aproximativ jumatate din cantitatea de dioxid de carbon produsă de cărbune per unitate de energie. Adică, dacă am transforma centralele pe cărbune în centrale pe gaze (ceea ce, în majoritatea cazurilor, nici nu e greu de făcut), emisiile de carbon ar scădea substanţial. Cu toate acestea, lucrurile nu sunt atât de simple precum par. În stare naturală, metanul – CH4 – are un efect de seră extrem de puternic, fiind de nenumărate ori mai poluant decât dioxidul de carbon. Ca atare, dacă până şi o cantitate infinitezimală ar scăpa în atmosferă în timpul procesului de forare, încălzirea globală ar fi mai serioasă decât cea datorată arderii cărbunelui.

În legătură cu acest aspect există extrem de puţine date concrete. Un studiu mai vechi, condus de Robert Howarth, de la Universitatea Cornell, a concluzionat că gazul produs prin fracturare ar putea fi cu 20% mai dăunător pentru climă decât cărbunele, cel puţin în următoarele câteva decenii critice; la începutul acestei ierni, o altă echipă de la Cornell, utilizând diverse rate de dispersie în atmosferă, a conchis că ar fi cu 50% mai puţin nociv decât cărbunele. Până la urmă, mai multe date ne vor ajuta să realizăm adevărata amploare a pericolului. Cert este, însă, că gazul produs prin fracturare hidraulică nu este un câştigător atât de cert pe cât se bănuise iniţial.

Există o problemă şi mai gravă. O creştere a consumului de gaze naturale ar înlocui o parte din cărbune în mixul nostru de consum energetic. În acelaşi timp, însă, ar marginaliza producţia de energie cu adevărat regenerabilă şi puţin generatoare de gaze cu efect de seră: gaze naturale ieftine şi din abundenţă ar face mult mai dificilă răspândirea pe scară largă a energiei solare şi eoliene (iar dacă acestea nu sunt tocmai pe placul dumneavoastră, a celei nucleare).

Potrivit raportului din vara trecută al Agenţiei Internaţionale pentru Energie, cifrele sunt importante: estimările lor pentru o eventuală “epocă de aur a gazului” situează concentraţiile atmosferice de CO2 la 650 unităţi la milion şi o temperatură medie mai mare cu 3,5 grade Celsius, mult mai ridicată decât cea considerată acceptabilă de către specialişti. În luna septembrie, Centrul Naţional pentru Cercetări Atmosferice a încercat să producă un studiu agregat – care să reunească totul, de la scăpările de metan din minele de cărbune, până la efectul de răcire al poluării cu sulf, rezultate în urma arderii cărbunelui – care, potrivit cercetătorului Tom Wigley, a demonstrat că trecerea la gaze naturale “n-ar face mare lucru pentru rezolvarea problemei încălzirii globale.”

În urma unor astfel de descoperiri şi a multitudinii de probleme întâlnite pe teren, atât în Pennsylvania, cât şi mai spre vest, grupurile ecologiste îşi retrag sprijinul pe care îl oferiseră iniţial extracţiei gazelor naturale. Robert F. Kennedy Jr., bunăoară, a devenit din ce în ce mai critic; iar la bază, zeci de mii de activişti extrem de bine organizaţi, cu purtători de cuvânt vizbili şi elocvenţi (dintre care se remarcă actorul Mark Ruffalo) iau o poziţie surprinzător de tranşantă împotriva extinderii exploatărilor.[ii] Eforturile lor se confruntă cu buzunarele uluitor de adânci ale industriei combustibililor fosili, care câştigă bătăliile una după alta. Plecându-se în faţa acestei presiuni şi încercând să mai atenueze din efectele retoricii  de tipul “forează, scumpule, forează,” a partidului republican, în discursul său asupra stării naţiunii, preşedintele a lăudat tehnica fracturării hidraulice, promiţând că “va dezvolta aceste resurse fără a pune în pericol sănătatea şi siguranţa cetăţenilor.”

Graba de a exploata această “energie neconvenţională” şi de a sfâşia planeta pentru a ajunge la ea nu ţine cont de graniţele dintre naţiuni. Anul trecut, Urbina observa că marile companii energetice au răspândit această tehnologie pe toată suprafaţa planetei, descoperind noi zăcăminte în peste treizeci de ţări.

Iar dacă factorii de decizie sunt copleşiţi înPennsylvania, e logic să presupui că la fel se vor petrece lucrurile şi în Papua Noua Guinee. În orice caz, de-acum ar trebui să fie cât de poate de limpede că gazul obţinut prin fracturare hidraulică nu este vreo “punte” salvatoare către o epocă mai curată, ci un ponton şubred, care se pierde în negura unui viitor mult mai fierbinte. Acesta este unul dintre acele cazuri (deloc rare) în care abundenţa se poate dovedi a fi o mare problemă.

Traducere de Alexandru Macovei

 Sursa

______________

[i] Uneori, lista problemelor de mediu asociate fracturării hidraulice pare nesfârşită. În ianuare, Chicago Tribune a publicat un reportaj în care susţinea că nisipul extrem de fin necesar pentru fluidul de fracturare va fi extras dintr-o formaţiune stâncoasă veche de 425 de milioane de ani, aflată chiar la intrarea în parcul natural Illinois, stârnind numeroase proteste atât în rândul localnicilor, cât şi în rândul ecologiştilor.