Interviu cu Ovidiu Gherasim-Proca
1. Cum ar trebui schimbată legislația drepturilor de autor astfel încât sa fie contemporană cu vremurile în care trăim?
Pentru un acord deplin între drept și realitatea culturii contemporane, legislația referitoare la drepturile de autor nu trebuie să fie schimbată deloc. De fapt, în ciuda aparențelor, transformările tehnologice și tehno-sociale nu cer reguli noi, legi noi, ci doar reinterpretarea celor vechi. Dreptul, prin natura lui, consfințește norme in abstracto, are în vedere cazuri generale, se referă la regulile universale ale dreptății. Modul în care stabilim ce este drept sau nedrept nu s-a schimbat foarte mult datorită progresului tehnologic și nici nu ar trebui să se schimbe. Modificarea regulilor juridice fundamentale este precum adăugarea unui „act adiţional” la „contractul social”, pactul implicit de care mulți au uitat, dar ale cărui norme sunt întipărite în mintea tuturor prin convingerile etice comune. Riscul ca noile reguli să nu fie cunoscute sau recunoscute, să fie doar expresia intereselor unei mici părți din societate, crește proporțional cu frecvența schimbărilor.
În cazul drepturilor asupra creației intelectuale principiul enunțat mai sus este poate mai adecvat decât în cazul altor domenii ale jurisprudenţei. Esența procesului de creație și răspândire a culturii nu s-a schimbat radical din secolul al XVIII-lea încoace. De ce s-ar schimba radical normele juridice care îl guvernează? Este adevărat, mijloacele tehnice s-au perfecţionat, dar adaptarea vechilor reguli nu pune foarte mari probleme. Modificarea lor radicală, da. Spre exemplu, în momentul apariției mașinilor de calcul este necesar să definești natura unui nou tip de creație intelectuală: programul de calculator. Potrivit legislației referitoare la drepturile de autor datând încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, drepturile exclusive de copiere li se aplică acestora, așa cum se întâmplă în cazul tuturor celorlalte documente originale scrise. Dar atunci când ideea patentelor software a început să se regăsească în practica juridică și în reglementări (programele fiind considerate nu serii complicate de instrucțiuni scrise ce descriu și determină funcționarea mașinilor de calcul, ci invenții tehnice în sine) a apărut și o mare piedică împotriva dezvoltării industriei software, „războiul patentelor”. El constă în încercarea firmelor de a înregistra un portofoliu de patente elementare, de care oricine are nevoie pentru a inova, în scopul de a-și descuraja concurenții cu acțiuni judiciare foarte costisitoare. Cine ştie cum arată codul sursă al unui program de calculator înţelege perfect în ce măsură, prin felul în care sunt concepute, limbajele de programare impun utilizarea unor fragmente de cod preexistente. Iată un exemplu simplu care demonstrează cum încercarea de a încuraja inovaţia intelectuală printr-o modificare legislativă inadecvată – prin îngrădiri lipsite de sens, dar percepute pozitiv de către unii autori, deoarece sunt aparent profitabile – duce la împiedicarea ei.
2. Care credeți c-ar trebui să fie limitele copyright-ului pe internet?
Este dificil să stabileşti limite a priori. Drepturile de copiere au limite diferite în jurisprudența statelor din întreaga lume. Dar tradiția juridică stabilește în mod cert că drepturile exclusive de valorificare comercială ale autorilor nu sunt nelimitate, creațiile lor devenind, după un termen oarecare, parte a domeniului public, un bun cultural comun, de folos întregii umanități. Personal, consider că protejarea drepturilor băneşti ale autorului provenite din creaţia intelectuală nu trebuie să depășească durata vieții lui şi că dreptul la utilizare non-comercială a bunurilor culturale trebuie să fie garantat.
3. Credeți ca ACTA este necesar? De ce?
Nu, nu este necesar. Implementarea concertată a legislației statelor semnatare (pretinsul obiectiv al acordului) se putea realiza prin intermediul altor pârghii instituționale, fără negocieri secrete și cu o dezbatere publică prealabilă cât se poate de extinsă.
4. Cum afectează ACTA mediul academic?
ACTA și alte inițiative similare compromit spiritul academic, ethosul tradițional al muncii intelectuale creative, acreditând ideea că educația e o afacere mai mult decât o valoare de care depinde progresul societății, că afacerile cu bunuri culturale justifică interzicerea răspândirii cunoaşterii şi că valoarea intelectuală creatorilor din lumea academică se reduce la preţul bunurilor culturale pe care le publică. Pe scurt ideologia dominantă astăzi afirmă că este acceptabil din punct de vedere moral să obţii profit din îngrădirea cunoaşterii sau din promovarea ignoranţei, ceea ce, din punctul meu de vedere, este inadmisibil. Nu orice mijloc de a face bani e justificat din punct de vedere moral. O repet de câte ori am ocazia: ştiinţa şi arta nu se vând la bucată. Aprecierea lor vine dintr-un exerciţiu intelectual care se transmite cu mari eforturi din generaţie în generaţie. Cineva care nu are nici cea mai vagă idee despre cărţile lui Newton nu dă doi bani pe Einstein. Cineva insensibil la muzică (pentru că n-a avut bani să-şi cultive sensibilitatea artistică) nu are cum să plătească pentru muzică. Bunurile culturale nu au acelaşi regim ca bunurile fizice. Promotorii capitalismului cultural nici măcar nu-şi dau seama că distrug sursa bunurilor pe care doresc să le „protejeze”. Problematica aceasta nu are a face cu comerţul, nu e pentru contabili şi Ministerul Economiei. E vorba de patrimoniul cultural al umanităţii şi de felul în care va arăta societatea în viitor. În definitiv, e vorba de supravieţuirea speciei umane.
ACTA promovează, de asemenea, o concepţie neştiinţifică, eronată, despre tehnologia digitală, considerând că rezultatul copierii unui fişier digital este un fişier contrafăcut, falsificat. În realitate copiile digitale sunt copii perfecte. Asocierea copierii libere cu deprecierea calitativă, cu falsificarea, duce la ideea că tehnologia digitală, care funcţionează prin copiere, nu asigură răspândirea bunurilor culturale într-un mod adecvat. În felul acesta este ascuns efectul fundamental al copierii digitale – multiplicarea, abundenţa informaţională – şi efectul fundamental al limitării dreptului de a utiliza liber această tehnologie, anume protejarea unei economii culturale bazate pe restrângerea accesului la cultură.
În plus, ACTA pune toate genurile de creaţie culturală pe acelaşi plan, sub umbrela conceptului înşelător de „proprietate intelectuală”. În felul acesta ştiinţa şi distracţia intră sub incidenţa aceloraşi reguli, deşi valoarea lor din perspectiva interesului public este net inegală.
5. Care este amploarea filesharingului în zona academică?
Mi-ar fi greu să emit o estimare. Dar aici cred că e nevoie de o precizare preliminară, deoarece poate apărea impresia că termenul denumeşte un delict. În lumea academică schimbul de fişiere este o practică ce datează încă din vremea când Internet-ul nu fusese deschis pentru comercianţi. Pe Internet, la început a fost ştiinţa. Abia apoi au apărut tarabele zarafilor. World Wide Web, acea parte din Internet pe care o răsfoieşti într-un web browser, a fost creat în scopul distribuirii de fişiere. Tim Berners-Lee a inventat World Wide Web la CERN, în anii ’90, nu ca să facă comerţ online, ci pentru a rezolva o problemă de comunicare academică, dorind ca fişierele ce conţin informaţii ştiinţifice să fie distribuite mai eficient. Mulţi cercetători, mai ales în domeniile tehnice, folosesc reţele peer-to-peer pentru a distribui programele de calculator pe care le concep sau date ştiinţifice.
6. Cum ar fi prejudiciată zona academică in lipsa filesharingului?
Dacă prin filesharing se înţelege schimbul liber de fişiere în scop academic, respectând regulile academice, absenţa acestei practici ar fi un mare pas înapoi. Altfel spus, dacă reglementările referitoare la drepturile de copiere vor face ca Internet-ul să îşi piardă funcţiile originare, să nu poată fi folosit pentru diseminarea cunoaşterii, calitatea activităţilor academice ar scădea foarte mult.
7. Ce părere aveți de închiderea unor site-uri care diseminau conținut academic precum library.nu?
Iată cea mai limpede dovadă a faptului că ACTA nu este un acord internațional necesar. Ca şi proiectele de lege americane recente, PIPA şi SOPA, ACTA nu este decât un semn al faptului că un număr de firme foarte bogate urmăresc să modifice modul în care utilizatorii folosesc Internet-ul, împotriva voinţei lor şi împotriva caracteristicilor tehnologiei. După ce PIPA şi SOPA au fost abandonate de Congresul american au urmat acţiuni poliţieneşti de amploare. După protestele împotriva ACTA am anticipat că vor urma alte acţiuni poliţieneşti. Mă aşteptam totuşi ca editurile să aibă o atitudine mai tolerantă faţă de cei ce fac efortul de a citi, dar nu au bani pentru a cumpăra cărţi scumpe. Te aştepţi întotdeauna ca acolo unde sunt cărţi să fie şi oameni înţelepţi. Dar poate că ideea asta e doar o prejudecată inactuală.
8. Încurajează profesorii filesharingul în studiul academic? De ce?
Cuvântul nu se foloseşte. Dar există bunul obicei ca participanţii la dezbaterea academică să pună la dispoziţia publicului gratuit, parţial sau în întregime, rezultatele muncii lor. Aceasta e o condiţie a validării rezultatelor muncii academice. Nu poţi să fii deştept de unul singur. Asta se ştie în universităţi încă din Evul Mediu. Mă mir că vestea nu s-a răspândit peste tot.
10. V-ați lovit vreodată de vreo problema cu drepturile de autor? Cum s-a rezolvat?
Da, și ridicolul situației m-a convins definitiv că discuţia juridică savantă despre drepturile autorilor este redusă uneori la constrângeri obtuze, lipsite de temei. La un moment dat trebuia să fac nişte fotocopii după un articol pe care l-am publicat. Operatorul de la copiator mi-a spus că nu poate să copieze mai mult de nu mai ştiu câte pagini din pricina drepturilor de autor. Eu scriu fără economie la cuvinte, depăşeam. El era stresat la maximum. Nu înţelegea foarte bine legislaţia, dar am aflat după aceea că fuseseră controlaţi şi admonestaţi de autorităţi. Niscaiva profesori se plânseseră că nu le mai cumpără studenţii cărţile de care depindea promovarea examenelor. Abia când i-am spus că eu sunt autorul a început să copieze fără grijă. Problema mea s-a rezolvat, problema eticii academice nu.
11. Există vreo posibilitate legală de a face filesharing cu conținut academic intr-o Europa în care se aplică ACTA? Care ar fi aceasta?
Da. În primul rând, oamenii de ştiinţă autentici şi creatorii de artă păstrează conştiinţa misiunii lor publice. Din acest motiv, ei refuză să apeleze la noile reglementări constrângătoare, distribuind liber propriile lucrări sau înregistrări. Este suficient să vizitezi siturile marilor universităţi din lume şi vei putea audia cursuri întregi, vei putea citi cărţi şi vei putea admira arta, gratuit, cu „complicitatea” autorilor. În al doilea rând, există deocamdată în legislaţia statelor semnatare prevederi derogatorii suficiente. Ele sunt destinate protejării activităţilor ce au drept obiectiv educaţia şi îmbogăţirea cunoaşterii umane. Nu e sigur că nu vor fi diminuate sau eliminate în viitor.
12. Vocile anti-ACTA spun că aceasta urmărește mai degrabă un control al individului sub pretextul drepturilor de autor. Sunteți de acord? De ce?
Nu sunt întrutotul de acord. E mai rău decât atât. ACTA urmărește creșterea gradului de control, supraveghere și constrângere în scopul de a expropria o parte din domeniul public. Ideea că interesele investitorilor (cărora le pasă mai puţin de soarta culturii decât de cea a banilor proprii) primează faţă de cel public, este mai dăunătoare decât exercitarea controlului propriu-zis. De ce? Pentru că asaltează argumentele care ne fac să dăm libertăţii individuale o importanţă atât de mare în prezent. Dacă banii contează mai mult decât progresul, dacă libertatea se măsoară în sume de bani, dacă negocierile secrete sunt o practică la fel de justificată ca deliberarea democratică, atunci drepturile constituţionale pot fi modificate oricând şi oricum. Atunci când tratate precum ACTA ne vor părea înţelegeri internaţionale normale, nimeni nu va mai şti cum este libertatea, chiar dacă ar dori s-o aibă. Să nu ştii ce înseamnă libertatea e mai rău decât să nu o ai.
13. Credeți că drepturile de utilizator restrânse, așa cum sunt în prezent, şi sancționarea celor care copiază, modifică sau distribuie fără permisiune ajută economia?
Drepturile morale ale autorilor trebuie să fie respectate scrupulos, indiferent de statisticile economice. Asta deoarece ele ţin de regulile de bună întrebuinţare a culturii. În ceea ce priveşte ansamblul de consecinţe economice ale restricţiilor din ce în ce mai mari, cu siguranţă sunt deplorabile. De ce? În principal pentru că buna funcţionare a pieţelor culturale depinde de răspândirea informaţiei, nu de ascunderea ei. Concepţia simplistă despre drepturile autorilor, foarte răspândită acum, devalorizează foarte mult persoana şi promovează monopolul. Oare e suficient ca doar filmele tale să se poată vedea la cinematograf ca să spui că sunt valoroase, că merită preţul pe care l-ai impus? Oare valoarea unui artist se reduce la valoarea de vânzare a înregistrărilor lui? Are sens oare ca o instituţie publică să achiziţioneze un sistem informatic gata făcut din Statele Unite, în loc să folosească software liber şi să angajeze programatori investind întreaga sumă în resursa umană locală?
14. Încurajează ele în vreo formă progresul societăţii?
Restrângerea justificată a drepturilor de utilizare încurajează progresul societăţii, nu şi exagerările absurde. Garantarea de către autoritatea publică a drepturilor morale ale autorilor în faţa oricui ar dori să le atace (fie că e vorba de speculanţii de bunuri culturale, fie că e vorba de persoane rău intenţionate ce doresc să-şi însuşească merite pe care nu le au) asigură, într-un anumit fel, integritatea cunoaşterii umane. Plagiatul este o falsificare, multiplicarea nu. Dar îngrădirile periculoase instituite doar pentru a aduce profituri mai mari, restricţiile ce ameninţă nu numai libertăţile fundamentale ci şi creativitatea, inventivitatea, curiozitatea intelectuală, au doar consecinţe negative. Raţiunea şi bunul gust nu se găsesc din abundenţă nici măcar în societăţile care recunosc importanţa educaţiei. Există vreo justificare pentru dorinţa de a le face şi mai rare? Valorificarea comercială a culturii nu se face cu planul de afaceri de la supermarket.
15. Este limitarea accesului la informație o formă de regres cultural? De ce?
Depinde de tipul de informație. Limitarea drastică a accesului la cunoaștere în numele interesului comercial, interdicția de studia, de a citi, de a aprecia arta, o interdicţie pe care unii încearcă să o impună celor care nu pot să achite un preț stabilit arbitrar, este în mod cert o formă de regres cultural. E o constatare de bun simţ aceea că nu e uşor să acumulezi cunoaştere, că nu e foarte plăcut să renunţi la tot felul de ocupaţii distractive ca să studiezi. Înţelegerea necesită efort şi muncă. O bună educaţie nu se dobândeşte cu uşurinţă, fără disciplină şi sacrificii. În condiţiile astea, când din ce în ce mai puţini dintre noi sunt capabili şi doritori să facă astfel de sacrificii, ce efect vor avea prohibiţiile impuse în numele interesului comercial al unor corporaţii ce „investesc” în cultură? Adevărata investiţie în cunoaştere este încurajarea, nu îngrădirea ei. E atât de greu să înveţi, să dobândeşti puţintică cultură! Oare ce efect va avea o povară în plus? Unde mai pui că inteligenţa şi talentul nu depind de venituri.
Interviul a fost realizat de Mihai Popescu pentru Revista Vice şi a fost publicat, într-o versiune succintă, aici.