Draga Iulia,
Tocmai am ajuns de la Chişinău unde am avut o expoziţie de carte, „Cele mai frumoase cărţi din Germania“ şi sînt în drum spre Tîrgul de carte de la Leipzig, aşa că stau niţel cam prost cu timpul. Am citit textul tău din Observator cultural (nr. 516 „Cartea şi Statul: măritiş cu de-a sila?“) şi am rămas puţin descumpănit. M-a descumpănit nu încercarea ta de a critica „platforma“ mea, ci lipsa mizei acestui text şi mai ales, faptul că-mi atribui nişte idei care nu-mi aparţin şi pe care nici nu le împărtăşesc.
Am un prost obicei atît cînd scriu un text de o asemenea importanţă pentru mine, cît şi cînd citesc un text pe care nu-l pricep, să mă consult cu oameni ceva mai deştepţi decît mine. Aşa că nu cred că am scris bazaconii prea mari, fiindcă am discutat cu oameni care chiar ştiu bine domeniul la care fac referire. Eu doar le spun într-o manieră personală, fiindcă am ca scop încercarea de a produce o dezbatere, nu înşiruirea unor clişee. În ce priveşte replica ta, după ce am tot căutat miezul textului am ajuns la concluzia că singura idee importantă sau, mă rog, ideea centrală în jurul căreia îţi croşetezi textul este următoarea: Ernu joacă cartea nostalgiei şi a revizionismului. Ideea, pe care eu o consider un clişeu, a fost chiar scoasă grafic în evidenţă pentru a fi clar cu cine avem de-a face. Textul tău, de la care aveam mult mai multe aşteptări, lucrează cu cel mai banal truc: plasează un clişeu central şi deturnează sensul principal al textului la care face referinţă spre zonele lui marginale.
Bun. Nu mă voi întinde prea mult, căci nu cred că are rostul să repovestesc ce am spus deja în 12 pagini. Există textul meu şi poate fi citit şi consultat de oricine are chef. Înainte de toate, repet: eu am pus nişte întrebări, nu am dat decrete. Însă mă simt nevoit să punctez totuşi cîteva idei simple.
1. Clişeul cu nostalgia a devenit demult nefuncţional. Nu mai spune nimic, tocmai fiindcă vrea să spună prea mult. A devenit o „boală“ prin care sînt diagnosticaţi toţi cei care nu sînt pe linie. O constatare de tipul: „Persoana X din localitatea Z a avut acces la 3 biblioteci, 2 cinematografe şi 1 librărie în anii ’70-’80, iar persoana Y, născută după 20 de ani în postcomunism în aceeaşi localitate Z, nu are acces la această infrastructură fiindcă s-a distrus“ nu este o afirmaţie nostalgică, ci o simplă constatare. E o frază care are valoare empirică, nu ideologică. Punct.
2. Revizionism. La ce te referi? Te referi la curentul „revizionist“ sau la faptul că sînt împotriva dărîmării infrastructurii construite în vechiul regim? Da, sînt împotriva dărîmării, închiderii de biblioteci şi de cinematografe, lipsei achiziţiilor de carte şi distrugerii infrastructurii construite indiferent în ce regim. Nu am spus nicăieri că vreau să refac vechea lume şi vechile mecanisme culturale, că Statul trebuie să substituie privatul, ci doar că e criminal că distrugem vechea infrastructură fără să punem nimic în loc. Ce e revizionist în asta?
3. Cînd vorbesc de „epoca donor“ şi „epoca căpuşă“, nu „glorific“ vechea epocă cum zici tu, ci fac nişte banale constatări. Aceste lucruri trebuie spuse sau, cumva, nu e voie? A sosit timpul ca, după 20 de ani de la căderea comunismului, să facem o socoteală simplă: ce am construit şi ce am dărîmat. Tare mă tem că vom constata că ţara e ca după război. Textul meu nu se ocupă de date statistice, nu asta e miza lui. Dar fii sigură că m-am consultat bine şi nu vorbesc din auzite. Vrei date statistice? Deja sînt făcute publice de cercetători occidentali analize pe diverse sectoare. Dar nu e nevoie să ai rapoarte serioase pentru a înţelege mesajul simplu al textului meu (nu zic că astfel de rapoarte ne-ar strica). Îţi sugerez un simplu exerciţiu, ca sa înţelegi ideea centrală a textului meu. Cînd ieşi în oraş şi ajungi la o intersecţie, priveşte în sus. Nu vei vedea cerul din cauza cablurilor. Nu se mai văd nici stîlpii, din cauza lor. Toate această căblăraie a marilor companii capitaliste stau cocoţate pe stîlpi „ceauşişti“. Dacă dispar „stîlpii ceauşişti“ s-a dus dracului toată industria postcomunistă. Pînă şi antenele marilor companii de telecomunicaţii, cele care fac cu adevărat bani aici, îşi pun antenele pe infrastructuri „ceauşiste“, fără a-şi construi o infrastructură proprie. Asta este o imagine perfectă pentru ceea ce s-a întîmplat în ultimii 20 de ani. În zona culturală, lucrurile sînt infinit mai tragice, fiindcă infrastructura s-a deteriorat continuu, a fost distrusă sau i s-a schimbat destinaţia. Eu pun o simplă întrebare: de ce să închizi şi să schimbi destinaţia librariilor, cinematografelor şi galeriilor? E o întrebare ideologică? A, nu e profitabil, piaţa nu o mai cere, căci piaţa cere mall-uri. Scuză-mă, eu arăt o direcţie de rezolvare care indică implicarea Statului şi a cetăţenilor. Statul aplică legi, colectează impozite şi ar trebui să cheltuie eficient şi transparent fondurile de care dispune. El nu e o sursă de cultură, ci un cadru. E atît de greu să iei o decizie care interzice schimbarea destinaţiei unei galerii de artă, librării sau cinematograf? Prin poziţia pe care o adopţi, tu devii deodată un apărător al lui „homo maybachus“. Scuze, dar aici drumurile noastre se despart.
4. Statul. Nu mi-am spus părerea mea despre Stat pentru că, dacă mi-aş spune-o, s-ar putea să începi să-i iei apărarea. Şi eu am aceleaşi temeri faţă de această structură „difuză“, cum o numeşti. Cînd vorbesc însă despre Stat şi rolul său în sfera culturală nu mă gîndesc la China, Cuba sau Mexic, cum insinuezi tu maliţios, ci la ţări pe care le ştim ceva mai bine, ca de exemplu Germania sau Franţa. În aceste ţări, Statul e mai băgăreţ şi de multe ori o face bine. Acolo se poate ca Statul să subvenţioneze închirierea spaţiului pentru librării, să ofere burse de creaţie, fonduri de achiziţii de carte. Acolo e normal, pe cînd, dacă Ernu cere acelaşi lucru în România, ţară care a devenit mai neoliberală decît SUA, atunci el e „nostalgic şi revizionist“. Da, mă voi lupta punctual ca instituţiile statului să-şi facă datoria. Da, Statul nu e un producător de cultură şi nici nu trebuie să fie, o ştim cu toţii. Însă e de datoria lui să-şi stabilească proiectele prioritare, să pună în funcţiune instituţii şi legi, să creeze un cadru adecvat funcţionării domeniilor la care facem referire şi să pună la bătaie nişte fonduri. Şi e de datoria nostră să venim cu critici, propuneri, presiuni. Cum o face, cum o facem? Aici e de discutat. Iar cînd mai ajungi la Paris, oraşul în care te simţi tu mai bine, cînd intri într-o librărie să-ţi aminteşti că acea librărie funcţionează şi fiindcă are sprijinul Statului francez. Dacă sprijinul ar dispărea, jumătate dintre librăriile pariziene, dacă nu mai mult, ar dispărea. Nu înţeleg de ce bursele statului francez sau german sînt bune şi ne bucurăm de ele, iar bursele statului român sînt nocive, chiar dacă lipsesc cu desăvîrşire. Oare cum se face că, de 3 ani de zile, scriitorii noştri au început să fie traduşi în afară? Crezi că din cauză că a crescut nivelul scrierilor literare sau pentru că a apărut o structură de stat precum ICR, cu un program coerent, cu subvenţii de la stat cheltuite cu cap? Nu Statul decide lista traducerilor, ci doar dă banii. Nu Statul decide ce se joacă în teatrele din ţară, chiar dacă el dă banii.
5. Ştiu destul de bine ce hram poartă Statul, însă ştiu şi mai bine ce nociv devine în momentul în care el nu-şi mai îndeplineşte funcţiile minime. Cînd Statul îşi tratează sfera culturală şi oamenii din acest domeniu, aşa cum îi tratează Gigi Becali, am o gravă problemă. Dacă tu crezi că piaţa liberă rezolvă tot, eu îţi sugerez să propui privatizarea teatrelor după modelul privatizării reţelei de librării sau după orice alt model. E în domeniul tău şi ştii mai bine decît mine ce ar însemna. Pun pariu că, în 2 ani, ar dispărea toate teatrele şi s-ar transforma în cazinouri. Probabil, dragă Iulia, va trebui să te respecializezi din critic de teatru în critic de cazino. Însă, cum la privat criticul nu contează, mă tem că va trebui să te recalifici în manager de casino… Dacă piaţa o cere, de ce nu?
6. Bun. Trecînd peste glumă. Mulţumesc pentru lecturile recomandate, dar chiar nu era cazul şi nici locul. Nu am înţeles de ce ai simţit nevoia să te legitimezi cu nobelizaţi pentru a-mi povesti despre tehnici de management. Mi-am notat, iar data viitoare, ca să devin mai credibil cînd pun întrebări, voi cita neapărat măcar dintr-un premiant Nobel pentru Economie. Da, ştiu foarte bine problema CopyRo şi nu văd de ce nu se poate taxa şi altceva decît hîrtia A4 xeroxată. Nu cred că multinaţionalele producătoare de suporturi electronice au nevoie de apărarea ta, dar e o temă lungă şi secundară în textul meu.
Revenind însă la tema centrală a textului meu. Textul meu nu şi-a propus să prezinte statistici, analize manageriale sau soluţii de-a gata pentru instituţiile Statului român din domeniu. Nu e treaba mea. Textul meu are o pretenţie minimală, care nu trebuie complicată mai mult decît e cazul: îşi propune să pună nişte întrebări şi să tragă nişte semnale de alarmă. Ăsta este mesajul central al textului. Semnalul de alarmă e simplu: dispariţia infrastructurii culturale duce la distrugerea unor comunităţi şi la scăderea nivelului de educaţie. E simplu şi prea vizibil ceea ce spun. Da, textul meu mai încearcă să arate direcţia care ar duce la soluţionarea unor probleme. Am susţinut că trebuie urgent regîndit rolul Statului în societatea românească şi, în mod special, rolul Statului în dezvoltarea infrastructurii culturale. Tot ce am scris şi am afirmat eu poate fi discutat, fiindcă este un text care vrea să pună în dezbatere o temă. E simplu să pui etichete, mai greu e cu reflecţia. Cred că a sosit momentul să discutăm teme de respiraţie mai largă, de interes general. A venit timpul să spunem ferm: aşa nu se mai poate! Ajunge cît am fumat pipa păcii. E timpul să scoatem securea războiului şi să pornim dezbateri cu adevărat importante pentru societatea în care trăim.
Cu prietenie, V.E.
Text apărut în Observator Cultural
Texte pe aceeaşi TEMA: Soarta cărţii: edituri, librării, biblioteci, traduceri
Bibliotecile publice și legile lor opționale
Cîteva observaţii asupra traducerilor din ţara noastră
Librăriile şi soarta lor după `89
Industria cărţii, în plină criză: cine şi cum va supravieţui revoluţiei tehnologice?
Răspuns la “manifestul cărţii”: mai poate România SRL gîndi dezinteresat?
Scurtă şi dramatică descriere a vieţii editorului român
Cartea şi Statul: măritiş cu de-a sila?
Cultura scrisă în România – industrie, creativitate şi criză