Lumea satului reprezintă una dintre marile teme ale artei plastice românești pe tot parcursul secolelor XIX și XX. Ales drept unicul reprezentant autentic al identității naționale, țăranul ca imagine artistică este încărcat cu multiple semnificații eroice și mitice. Începând din deceniul trei al secolului XIX, sub influența ideilor romantismului francez, apar în arta românească modernă primele reprezentări ale țăranilor. Cea mai cunoscută lucrare a perioadei este România revoluționară a lui C.D. Rosenthal (1820-1851), o alegorie inspirată de idealurile revoluției de la 1848.
Cel care avea să impună lumea satului în preferințele creatorilor și colecționarilor români a fost pictorul Nicolae Grigorescu (1838-1907), până astăzi considerat cel mai autentic reprezentant al specificului național în artă. În realitate însă, acest epigon al satului român, a ales din realitatea vieții rurale momentele idilice, conferind satului o imagine lirică, net idealizată. Artistul a murit la doar câteva luni după ce răscoala din 1907 avea să schimbe percepția asupra realității satului reproșându-i-se că a construit o imagine falsificată a lumii rurale româneşti, în realitate copleşită de muncă şi neajunsuri. Cu o singură excepție, lucrarea lui Ștefan Luchian La împărțitul porumbului, prezentată la Tinerimea Artistică din 1906, până în momentul răscoalei, viața satului era tratată de artiști într-o perspectivă romantic-lirică. La împărțitul porumbului, pânză pictată la Chiajna, reprezintă un grup de țărani înfometați, îndreptându-se spre conac pentru a primi rațiile de porumb. Luchian este primul artist român care reușește să pună în operă dramele cu care se confruntau țăranii în perioada Belle Epoque! Seceta din 1905 a fost unul dintre momentele dramatice din viața țăranilor la începutul secolului XX, cei mai mulți ajungând la limita subzistenței. Cumpărată de Anastase Simu din expoziția Tinerimii din 1906 pentru a fi expusă în Muzeul Simu, tabloul a devenit simbol al răscoalei care a avut loc un an mai târziu și un reper al schimbărilor suferite de reprezentarea țăranului în arta românească.
Cu excepția unor epigoni grigorescieni care nu au mai reușit niciodată să devină o voce în istoria artei, după 1907 reprezentările țăranului în plastică s-au depărtat de falsul optimism și pitorescul exterior. Cum remarca Constantin Dobrogeanu Gherea în Neoiobăgia, “A dispărut acum curentul optimist și demagog. Tragicul 1907. Atâta bun a avut și acest an, imens de rău și de trist, pentru că acuma nimenea nu mai îndrăznește să afirme că totul merge spre bine și frumos în fericita Românie.”
Profund marcat de drama țăranilor, pictorul Octav Băncilă (1872- 1944) a realizat o serie de compoziții în care a încercat să surprindă momentele semnificative ale răscoalei. Fiind cenzurate în epocă, numărul total al picturilor și schițelor din ciclul 1907 nu a fost identificat nici până astăzi. Din cele 15 pânze cunoscute și informațiile păstrate reiese cert faptul că pictorul s-a documentat riguros asupra evenimentelor și a folosit ca modele țărani implicați în revoltă. „Înainte de 1907″, „1907″, „Execuţia”, „Recunoaşterea”, „Pâinea noastră cea de toate zilele”, „Povestea răscoalelor”, „La sfat”, „Cap de țăran bătrân”, „Sub escortă”, „Înmormântarea”, „După răscoale”, „Historia” etc. reușesc să transcrie abil desfășurarea evenimentelor, însă presa vremii l-a acuzat pe Băncilă de “socialism morbid”. Artistul a optat pentru compoziția monumentală rezolvată în dezechilibru și pictată într-un realism rece, plin de dramatism. Tot din presa vremii reiese că toate aceste lucrări sunt fragmente ale unui plan care nu s-a realizat: o lucrare amplă, de dimensiuni foarte mari care să ilustreze represiunile autorităților de pe Valea Oltului, despre care Băncilă considera că au fost mult mai dure decât în alte părți. Compoziția intitulată sugestiv, 1907, reprezintă un țăran fugind disperat, printre răniți, de ploaia de gloanțe cu care fusese înăbușită răscoala. Lucrarea expusă la Iași (1907) și București (1909) a fost interzisă. Subiectul l-a preocupat îndelung pe artist, până la sfârșitul vieții Octav Băncilă revenind adesea asupra temei.
Un alt artist marcat de evenimentele din 1907 a fost pictorul Abgar Baltazar (1880-1909). El s-a axat pe compoziții cu portret, fiind preocupat de psihologia țăranilor din timpul revoltei. Țăranii săi sunt gravi, țintesc privitorul îngrijorat, figurile lor sugerând neajunsurile, însă nu revolta violentă. Opțiunea lui Baltazar pentru dramatismul sugerat în portretul static a inspirat viziunea asupra țăranilor a multor tradiționaliști interbelici.
Puținele reprezentări plastice ale răscoalei, realizate în imediata apropiere a anului 1907 au schimbat radical iconografia țăranului în arta plastică. Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu, Camil Ressu, Ion Theodorescu Sion, Francisc Șirato și mulți alți artiști adepți ai curentelor de factură tradiționalistă, apărute după anii ’20 au și-au îndreptat atenția spre lucrările grave realizate în jurul anului 1907, deși, declarativ, se revendicau din pictura lui Grigorescu. Opțiunea pentru rezolvările compoziționale grave denotă impactul puternic pe care Răscoala din 1907 l-a avut în percepția artiștilor.
Momentul a devenit o sursă importantă de inspirație pentru realismul socialist, numeroși artiști reluând această temă în perioada comunistă într-o manieră eclectică, un mix între viziunea idilică a lui Nicolae Grigorescu și duritatea realistă a lui Octav Băncilă.
În anul 1957, cu ocazia împlinirii 50 de ani de la răscoală, la Sala Dalles a fost organizată în lunile aprilie martie o expoziție de pictură, sculptură, grafică și documente care alătură pentru prima dată pictura lui Grigorescu operelor realizate în apropierea anului 1907 și realismului socialist.
1. Nicolae Grigorescu Fata cu zestre (MNAR)
2. Stefan Luchian – La impartitul porumbului (MNAR)
3. Octav Bancila 1907 (MNIR)
4. Abgar Baltazar Tarani (MNAR)
5. Camil Ressu Cosasi odihnidu-se (MNAR)
