14N – Madrid – Grevă Generală

Cronica ultimei greve generale din Spania sau orice tentativă de a reconstrui cele întâmplate începe pentru cei care au luat parte la evenimente cu întrebarea: „ce înseamnă tăcerea mainstreamului mediatic?” Cei care au urmărit sau au participat la evenimentele din 14 noiembrie în Madrid s-au confruntat, pe data de 15 noiembrie, cu o tăcere mai surprinzătoare decât oricând în ultimul an după proteste masive. Cei care așteptau să deschidă ziarele pentru obișnuita doză de „grupuri radicale violente răspândesc panica în capitală” și alte variațiuni au avut parte de completa ignorare a celor desfășurate sau de reprezentări precum „greva generală se încheie fără evenimente majore”, „estimările arată o participare mai redusă față de greva anterioară”. Desigur, asta dacă ignorăm nesimțirea violentă a brațului mediatic al dreptei (ultraconservatoare), care evident nu se sfiește de denaturări ce sfidează cele întâmplate în realitate.

Desfășurător și numere

Estimările oficiale, la nivel statal, pe 15 noiembrie, erau de 155 de deținuți și 77 răniți (în condițiile în care, de regulă, numărul real de răniți depășește estimarea oficială). Numărul de proteste/ manifestații a fost de peste 140. Numărul polițiștilor mobilizați în Madrid a depășit 4.500, dintre care 1.100 de antidisturbios – fără îndoială, secțiunea ce atrage o bună parte din ura localnicilor. În ceea ce privește participarea la grevă și felul în care aceasta a fost receptată, imaginea e foarte diferită în funcție de gradul de militanță și de tipul de implicare pe care afilierea politică o favorizează. Dincolo de refuzul de a lucra în cazul celor care încă se bucură de privilegiul exploatării salariate, formele de participare în ziua grevei au fost multiple. Cele mai vizibile acțiuni au fost pichetele și diferitele manifestații convocate de-a lungul întregii zile. Dar, pentru mulți, greva generală a fost un parcurs complet de 24 de ore. Acest lucru reiese cu ușurință din numărul celor 15 deținuți deja înregistrați la 6 dimineața în Madrid. În Madrid, lumea a început să se organizeze în pichete înainte de miezul nopții, astfel încât în primele ore ale grevei să forțeze închiderea localurilor, magazinelor etc. ce nu urmau apelul la grevă. Pichete organizate în jurul confederațiilor sindicale, al adunărilor de cartier sau al grupurilor de afinitate puteau fi văzute până la 3 dimineața în întregul Madrid.

După câteva ore de liniște, la primele ore ale dimineții s-au putut vedea probabil cele mai combative pichete. Folosindu-se de prevederile legale legate de dreptul de informare în legătură cu participarea la grevă, pichete de greviști de diverse afilieri au blocat sau au încercat să blocheze intrarea la locurile de muncă a spărgătorilor de grevă, a șefilor iritați de faptul că intrarea în poligonul industrial era blocată de șomeri vocali, a celor care erau vizibil rușinați de faptul că teama de a-și pierde locul de muncă provoca desolidarizarea. Pichetele au continuat până după-amiaza, iar în cea mai mare parte a zilei arterele centrale ale orașului au fost blocate de către manifestanți. Dacă pichetele masive prezente în Gran Via nu au închis Zara sau El Corte Ingles (hipermarketul burgheziei naționale), cu siguranță nu mulți au reușit să mobilizeze starea de spirit necesară pentru a trece printre manifestanți pentru a face cumpărături. În ciuda clienților care, închiși în Starbucks, făceau poze de la etaj sau a curajului ocazional de a intra în El Corte Ingles trecând prin două cordoane (unul de greviști, altul de polițiști protejând un supermarket de parcă ar fi trezoreria națională), solidaritatea celor aflați în stradă și numărul de participanți la pichete era impresionantă.

Puterea numerelor (temperată de manifestație ca formă de organizare) s-a putut vedea spre începutul serii, când sute de mii de manifestanți s-au asociat apelurilor pentru manifestațiile de solidaritate cu greva, marcate de tema opoziției față de cele mai recente măsuri de austeritate.

Despre ce nu a vorbit mainstreamul mediatic

Ceea ce lipsește aproape cu desăvârșire din relatările cele mai vizibile legate de evenimentele din 14 noiembrie în Madrid este relatarea celor petrecute în cursul serii. Mitingul (sau manifestațiile care au convers la începutul serii) s-a încheiat cu o notă combativă ce depășește probabil oricare din grevele sau protestele din ultimii ani. Despre combativitatea crescută a participanților vorbesc majoritatea celor care au urmărit cu atenție desfășurarea evenimentelor din ultimii ani. Acest lucru e vizibil în special în relația cu poliția. Dacă în urmă cu un an vocile erau împărțite și posibilitatea de a întâlni pe cineva care să invite la o atitudine moderată față de cei care veghează la respectarea legii era mai ridicată, acum în manifestații se scandează la unison împotriva poliției. De la deja tipicele „Crește sărăcia, crește bugetul poliției”, „Întregul Madrid urăște poliția”, „Afară cu poliția din cartierele Madridului”,  „Mai puțină poliție, mai multă educație” la „Polițistule, învață de la pompier”, întreaga manifestație a fost marcată de solidarizarea împotriva poliției. Ultima scandare, specifică evenimentului, a fost răspunsul mulțimii la apariția unui grup de pompieri în uniforme pentru a se solidariza cu manifestanții.

Turnura pe care a luat-o seara cu siguranță nu a făcut decât să adâncească aceste sentimente pentru cei prezenți. Către ceea ce ar fi putut fi foarte bine sfârșitul manifestației, dar când mii de oameni se aflau încă în apropierea Congresului, poliția a început să atace  protestatarii pentru a evacua piața. Între manifestanții astfel divizați în mai multe grupuri și poliție a început astfel o serie de confruntări ce a durat mai multe ore. Acestea erau imaginile care pentru puțin timp au ocupat prima pagină din ediția electronică a El Pais. Acestea au fost confruntările a căror relatare s-a evaporat a doua zi, când, în locul titlurilor de tipul „grupuri de radicali antisistem atacă poliția”, s-a lăsat plictisul relatărilor despre o zi aparent fără incidente. Cert e însă că pentru cei care s-au aflat pe străzi cele petrecute sunt destul de clare. Grupuri semnificativ mai mari și mai diverse de participanți decât în cadrul recentelor evenimente asemănătoare au fost prinse într-o confruntare de câteva ore cu poliția. În loc de tipica împrăștiere a celor speriați, în punctul central al manifestației lumea a răspuns regrupându-se în spatele baricadelor improvizate, al gardurilor trase în mijlocul străzii pentru a bloca furgonetele poliției sau alergând pe străzile centrale ale Madridului în timp ce camionul pompierilor, în drum probabil spre una dintre barierele aprinse, saluta manifestanții. Mulțimea celor prinși în confruntarea cu poliția a fost prea diversă pentru a putea fi ușor ignorată prin apelul la stereotipurile despre mascatul tânăr ce acționează ca agent provocator. În timp ce, la mică distanță, poliția arunca fumigene, doamne la 50 de ani, cu ușurință asimilabile stereotipului „familistă”, strigau „Rușine!” către poliție și încurajau participanții să își păstreze calmul. În fața vizibilei asimetrii de forțe,  manifestanții au răspuns solidarizându-se și pentru câteva ore absorbind resursele unui aparat polițienesc a cărui violență, în slujba protejării statului aservit capitalului, e în continuă creștere[i] (pentru cei care se grăbesc să clasifice participanții drept naivi un îndemn la moderație: pentru majoritatea celor aflați la fața locului asimetria de putere și de resurse e brutal de vizibilă, la fel ca fragilitatea oricărei dislocări, indiferent de radicalismul revendicărilor).

Confruntările nu s-au redus la centrul manifestației, ci au izbucnit independent în părți diferite ale orașului. Artera centrală a unuia dintre cartierele ce mărginește centrul a fost paralizată de baricade de flăcări în timp ce s-a intrat într-o reprezentanță Volkswagen, într-un supermarket, în sucursala unei bănci. Aceste lucruri erau însă mai ușor de aflat de la manifestanții care, retrași pe străzi laterale, urmăreau pozele răspândite pe Twitter, decât din presa de a doua zi. Pentru cei care deja deplâng violența necugetată a celor care nicicum nu pot fi mulțumiți cu generoasa posibilitate a unei ipotetice slujbe precare, vești bune: în timp ce deja la 8 dimineața era greu să treci pe lângă o sucursală de bancă fără un mesaj de protest lăsat în grabă pe o vitrină, doar cei mai brutali reprezentanți ai capitalului transnațional au meritat temporara și fragila atenție (graba cu care se curăță o metropolă în asemenea momente e cu adevărat o parte a spectaculosului urban). Ceea ce explică parțial liniștea mediatică e faptul că, într-adevăr, asemenea scurte momente fac dovada faptului că nu orice atac (mai mult sau mai puțin simbolic) împotriva capitalului e un focar de violență decerebrată. O realitate neplăcută pentru cei care apără cu atât de multă ardoare  ideea că limitele unei societăți gestionabile sunt limitele societății capitaliste. În rest, poziționarea în raport cu tăcerea mediatică e o funcție a gradului de încredere pe care diferiții manifestanți o mai au în mainstreamul mediatic (ponderată cu caracteristicile mediului în care se exprimă tăcerea): pentru unii, dovada că presa tradițional de stânga alege tăcerea ca unică modalitatea de a nu-și aliena cititorii-participanți; pentru alții, un motiv de reală anxietate în fața posibilității de a marginaliza evenimente prin blocade mediatice; și pentru o ultimă specie de optimiști – o modestă victorie în fața aparatelor represive ce nu îndrăznesc să prezinte subminarea, fie și extrem de modestă, a propriei coerențe organizaționale.