TEMA: Precariatul XXI. Despre sărăcie
Susțin că indignarea sau “99%”, ateismul agresiv, conceptul de sărăcie relativă şi flexicuritatea reprezintă idei contraproductive pentru cauza reducerii sărăciei. Susțin în schimb că mobilizarea politică a săracilor este vitală în România, că acțiunile PSD reprezintă slab cauza reducerii sărăciei şi că un Partid Socialist este o necesitate ecologică în Parlamentul românesc.
Săracii nu se indignează
Racordarea României la discursul 99% este păguboasă pentru cauza reducerii sărăciei. În SUA, nemulțumirea clasei de mijloc față de speculațiile financiare, costurile ridicate ale educației şi sănătății, pierderea slujbelor sau înghețarea salariilor în sectorul public au fost revendicări middle class care au pus în umbră situația celor care trăiesc în sărăcie absolută şi sunt marginalizați social.
Indignarea față de cauzele crizei financiare presupune un efort de informare. Pentru a fi indignat, protestatarul trebuia să aibă cunoştințe complexe despre doleanțele sale- reglementări bancare, asigurări de sănătate, legislația muncii, etc. Pentru o persoană neinformată din SUA sau România, care trăieşte la limita sărăciei, a lipsit o prezență puternică a unui sindicat a cărui revendicare să fie pur şi simplu “Mai mult”, cum spunea memorabil Samuel Gompers, fondatorul American Federation of Labor.
Pentru cei mai mulți săraci, nebancarizați, fără aspirații la educație superioară, investiții imobiliare şi cu acces limitat sau deloc la Internet, includerea în “cei 99%” a fost una contraproductivă pentru că de un eventual success al mişcării celor 99% (taxe mai mari pentru cei 1%) ar fi beneficiat mai întâi clasa de mijloc falită în investițiile sale imobiliare, educaționale sau antreprenoriale.
Un success al mişcării celor 99% a fost totuşi recuperarea temei inegalității pentru mişcarea progresistă. Criticând inegalitatea, stânga transmitea mesajul uşor atacabil că inegalitatea este în sine o problemă şi nu consecința unor instituții societale injuste. Cum multora li se pare că au de apărat un loc pe scara socială, mesajul anti-inegalitate nu funcționa. Mutând rigla la 99%, mesajul anti-inegalitate mai poate supraviețui în discursul stângii câțiva ani până la un nou orizont de creştere şi investiții ale clasei de mijloc.
Ateismul agresiv
Biserica Ortodoxă română desfăşoară o bogată activitate socială şi filantropică, ignorată prea des şi pusă în umbră de critici îndreptate împotriva ridicării Catedralei Neamului sau a altor cheltuieli extravagante ale Bisericii. Biserica Ortodoxă finanțează sau colaborează cu o bogată rețea de asociații şi fundații cu profil social-filantropic, citiți aici (Patriarhia Română, sectorul Social Filantropic).
Ateismul stângii româneşti are rădăcinile pe de o parte în tradiția intelectuală laică franceză şi mai nou în defensiva progresiştilor americani. Dacă însă în SUA zeci de milioane de oameni sunt pregătiți activ pentru a doua venire a lui Iisus, ortodoxia românească are o activitate misionară limitată care lasă oricând locul unei gauche chrétienne. Stângă creştină pe care România nu a avut-o din cauza punerii semnului egal în estul ortodox între modernitate şi laicism.
Ateismul agresiv ignoră dreptul cetățenesc al ortodocşilor de a îşi îndrepta banii din taxe către acțiuni religioase. Criticii BOR confundă corupția şi apetitul pentru voturi al politicienilor care îşi fac cruce cu ceea ce orice societate civilizată ar trebui să aibă, un mecanism prin care comunitățile religioase să poată realiza proiecte colective din taxele lor. Faptul că mulți dintre cei care aleg să vireze 1% din impozitul pe venit unui ONG aleg Biserica Ortodoxă Română arată că există o categorie importantă pentru care un guvern socialist care ar ignora colaborarea cu BOR le-ar ignora practic nevoia de acțiune colectivă.
Stânga creştină şi BOR se pot întâlni şi colabora pe filiera anticonsumeristă, a ajutorului acordat săracilor sau în alianțe contextuale în privința prostituției. Structura autocrată a BOR pare să facă imposibilă o astfel de colaborare. Atacând însă structura, progresiştii români ajung uneori să atace şi valorile şi să ridiculizeze nevoile colective ale credincioşilor, decredibilizând discursul progresist în România.
Paradigma perversă a sărăciei relative
Paradigma sărăciei relative diluează conceptul de sărăcie. Utilă în țările vesteuropene pentru discursul stângii burgheze, această paradigmă este utilă şi dreptei atunci când aceasta vrea să relativizeze şi să diminueze problema sărăciei. In 2008 , Nicholas Sarkozy, “nemulțumit de stadiul curent al informațiilor despre economie şi societate” le-a cerut lui Josepgh Stiglitz , lui Amartya Sen şi lui Jean Paul Fitoussi să înființeze o comisie care să elaboreze un raport (aici). Cele 292 de pagini ale raportului final reuşesc să elogieze capitalismul francez, vest european în general, criticând indicatorul american al PIB-ului şi folosirea pe scară largă a acestuia ca instrument de măsură al progresului social. Însă procesul de lărgire conceptuală a noțiunii de progres economic şi bunăstare servea intereselor lui Nicholas Sarkozy de a prezenta victoriile mai abstracte ale capitalismului francez în sănătate, mediu, calitate a vieții în general- victorii pentru middle class, de care săracii se pot bucura doar dacă deprivarea lor materială şi excluderea socială nu îi împiedică.
Lărgirea conceptuală a noțiunii de sărăcie permite Uniunii Europene să o trateze ca pe o problemă serioasă în fiecare țară şi nu doar extrem de gravă în România şi Bulgaria şi mai puțin gravă în alte țări. Nivelul ridicat al sărăciei din România şi Bulgaria îi speria pe cetățenii statelor UE în procesul de extindere. Autoritățile de la Bucureşti au înțeles acest lucru la începutul anilor 2000 (când rata sărăciei absolute era de 40%) şi au făcut tot posibilul să ascundă sub preş datele despre sărăcie şi decalajul imens de dezvoltare care o transformau într-un candidat imposibil. In 2009 în România percentila 99% din populație avea un venit mediu de 723 de euro conform datelor Eurostat. In majoritatea țărilor UE-15, această limită superioară a clasei de mijloc româneşti este sub pragul sărăciei absolute (aici) iar prețurile la alimente ajunseseră în 2006 în România la 70% din media europeană ( Eurostat, Comparative price levels for the Western Balkan region for 2006 – actual individual consumption , disponibil aici).
Banca Mondială a dat o mână de ajutor în procesul de băgare a sărăciei sub preş, stabilind în colaborare cu autoritățile române un prag nerealist de mic pentru sărăcie în România, 70 de dolari pe lună (aproape 2,5 dolari pe zi).
Dincolo de indicatorii europeni sofisticați şi strategici ai sărăciei, e suficient să înțelegi că România este o țară unde se poate muri de frig la un centru de recuperare şi reabilitare pentru că nu sunt lemne (aici) sau că părinții dintr-un sat din Vrancea îşi culcă copiii în cotețul porcului după ce casa lor improvizată s-a prăbuşit din cauza ploilor (aici).
Flexicuritatea
“Finanţarea politicii de flexicuritate la nivelul necesar ar putea să fie asigurată din surse publice şi din contribuţiile companiilor, definite pe baza principiului „bonus-malus” se spune în comunicatul “PSD promovează şi apără Statul Social responsabil” de pe site-ul Consiliului Național “Atelierele viitorului” (aici). Cu toate acestea, PSD susține nevoia reducerii contribuțiilor de asigurări sociale iar USL nu întrevede creşteri de taxe, dimpotrivă. Cumva creşterea veniturilor necesară componentei de stat social din noțiunea de flexicuritate este lăsată în programului economic al USL pe seama unei creşteri economice solide dar tot mai incerte şi a eternelor promisiuni de reducere a evaziunii fiscale şi absorbție a fondurilor europene.
Câtă vreme va exista un “race to the bottom” în privința legislației muncii va exista aceeaşi cursă şi în privința taxelor. In consecință flexicuritatea rămâne o justificare frumoasă pentru luarea drepturilor angajaților, la care PSD achiesează menținându-şi imaginea de partid al clasei de mijloc prin asocierea cu partidul liberal. PSD ştie foarte bine că flexicuritatea poate funcționa doar la nivelurile astronomice de taxe din țările nordice dar nu şi în România care concurează cu cota unică bulgărească.
Mobilizarea politică a săracilor
Rata de penetrare a Internetului în România ajungea în Decembrie 2011 la 35.5%. România depăşea doar Ucraina, Moldova, Bosnia şi Kosovo la acest capitol în Europa, fiind depăşită de Rusia (43%), Turcia (44%), Belarus (46%), Serbia (56%). In ceea ce priveşte utilizarea rețelelor sociale, 53% din cei 35% de utilizatori români de Internet foloseau Facebook- cam 18% din populație. Rata de penetrare a Internetului în România este sub cea din Iran (46.9%), Palestina (Cisiordania)- 58.9%, dar este apropiată de cea din Egipt- 26.4% şi aproape egală cu cea din Tunisia- 36.3%.
Din cauza ratei mici de penetrare, accesul la Internet este rezervat unei populații majoritar urbane din clasa de mijloc, care se solidarizează cu cauze complexe care îi reflectă interesele. Protestele din ianuarie 2012 au demonstrat diversitatea cerințelor din Piața Universității dar şi inspirația lor middle class- cauze ecologiste, feministe, concursuri ad-hoc de inventat sloganuri inteligente şi amuzante. Cum comenta Claude Karnoouh pe Critic Atac, “Dar ce rămâne, în fiecare seară, după ce ultimii manifestanţi părăsesc locurile în care s-au strâns pentru a-şi face cunoscute nemulţumirea şi indignarea? Din nefericire, nimic; pentru unii, doar vorbărelile amicale în faţa unei căni de vin fiert sau a unei beri. Ori plăcerea de a-şi regăsi, în atmosfera caldă a unei cafenele, grupul de prieteni.”
Eforturile progresiste de mobilizare politică trebuie mutate din revendicările din Piața Universității în satele şi oraşele unde diada Facebook- proteste în piață nu funcționează. Acest rol îi poate reveni unui partid socialist nou sau oricărei mişcări progresiste care să îşi asume rolul de a discuta cu săracii care altfel vor fi contactați în campanie doar pentru a-şi da votul în schimbul banilor sau a unor produse. Misiunea grea în aceste situații este ca astfel de educație politică sau încercări de organizare să primească răspunsul valid: partidul X îmi dă bani să îl votez, tu ce îmi dai? Eforturile dificile grassroots de mobilizare sindicală şi politică a săracilor sunt însă un act civic sănătos într-o țară unde democrația este furată cu găleți cu pachete de zahăr şi ulei.
Nevoia unui partid socialist autentic
Situația actuală este în mod particular nefericită pentru reprezentarea politică a săracilor şi pentru cauza sărăciei. Văzându-se lipsit de baza solidă a electoratului muncitoresc şi țărănesc din anii 90, Partidul Social Democrat a adoptat virajul spre clasa de mijloc al stângii europene prin alianța cu un partid liberal. Spre exemplu, discursul lui Victor Ponta conține des referi la nevoia de menținere a costului scăzut al muncii în România: “Este obligatorie scăderea preţului şi a costului muncii în România, altfel nu suntem competitivi”. (aici) Victor Ponta aparent nu surprinde situația anormală în care România, membru al Uniunii Europene, avea în 2008 un salariu mediu mai mic decât Bosnia, Serbia, Munenegru sau Turcia, conform datelor Comisiei Economice pentru Europa a Națiunilor Unite.
PSD a ales centrul unui middle class sastisit de politică (care nu îi acordă încrederea) într-un moment în care furia populară împotriva regimului Băsescu va favoriza extremele. Din acest calcul politic greşit de care PSD nu se dezice vor câştiga partidele extremiste de dreapta şi din câte vedem acum niciun partid socialist.
Nevoile de redistribuire sunt uriaşe în România şi este nevoie de un partid socialist care să susțină fără echivoc acest lucru. Mi s-a părut ilar momentul când candidații republicani în dezbaterea din Florida au atacat propunerea unei cote unice susținând nevoia unui impozit progresiv şi a nevoii contribuției mai ridicate la binele societății a celor cu venituri mai mari. Problema unui impozit progresiv în forma actuală în România este că de surplusul de venituri ar beneficia actuala clasă politică şi finanțatorii lor. Până să susțină nevoia unui impozit progresiv, un partid socialist ar trebui întâi să îşi formeze o bază electorală printre muncitori şi săraci prin activitate grassroots şi apoi să dovedească prin activitate parlamentară că are cadrele necesare bunei guvernări pe viitor.
Orice inițiativă politică nouă trebuie să învingă un simț al ridicolului – pe Mihail Neamțu l-a învins propriul ridicol, Dan Diaconescu şi-a făcut o meserie din a-l exploata, cei care se vor reuni într-o Mişcare Populară nu l-au avut niciodată. Mi-aş dori să văd că pe scena politică românească va apărea un partid socialist care a învins întâi simțul ridicolului printr-o mişcare grassroots de mobilizare politică şi reprezentare a intereselor săracilor în fața autorităților şi a corporațiilor până la inevitabila competiție politică cu dreapta care se organizează de sus în jos.
