interviu cu Marius Jurcă și Alex Mihăilă
„Sărăcia, șomajul, dezinformarea înlesnesc relațiile de exploatare”, îmi spune Marius Jurcă. Piața singură nu poate rezolva inegalitățile de pe piața muncii, pe care tot ea le provoacă, îmi zice Alex Mihăilă. Amândoi îmi sunt prieteni buni, alături de care am băut râuri de bere, ne-am uitat la o grămadă de filme bune, ne-am povestit necazurile și prietenele întâlnite prin barurile clujene. Am schimbat muzici de-a lungul anilor și ne-am petrecut tihnit după-amiezile, tumultuos nopțile. Asta până am mai crescut, ne-am maturizat și a trebuit să intrăm mai tare în pita vieții. Dacă a mea a devenit mai zemoasă de când cu doctoratul, pita lor e, în continuare, ieftină și râncedă. Cel mai prost moment prin care au trecut a fost vara lui 2010 când s-au angajat la o firmă de construcții româno-germană. Cum povestea lor nu e, desigur, excepțională, și auzim constant altele similare de la prieteni, propunerea mea este de a ne organiza mai coerent și mai complex mânia noastră legitimă față de situațiile în care dreptul la muncă în condiții decente ne este încălcat. Mai ales că la primăvară se anunță alte proteste din sfera societății civile informale și formale, dar și din zona sindicală, care ar trebui conectate în viitorul apropiat dacă reușim să trecem peste neîncrederea dintre cele două părți cauzată, cred eu, de lipsa celui mai elementar dialog.
Adi Dohotaru: De ce ați plecat în Germania la muncă pe şantier?
Marius: Am plecat deoarece în ciuda eforturilor de a mă angaja, piața de muncă din Cluj nu mi-a oferit nici un feedback. Ulterior, un prieten, a venit cu oferta de a lucra în Germania pe un șantier unde se montează panouri solare. M-am gândit că nu am nimic de pierdut, așa că m-am decis să plec.
Alex: Eu am plecat fiindcă aveam nevoie disperată de bani, şeful meu de la fostul loc de muncă îmi întârzia plata salariului si mi l-a şi scăzut mult, astfel că eram nevoit să îmi plătesc ratele la o bancă de la care luasem un credit şi nu aveam cu ce, ulterior după ce am scăpat de credit am continuat să merg la muncă în Germania din cauza câştigului financiar promis, mă încânta ideea de a strânge bani pe care nu ştiam cum să îi cheltui.
Care erau modalităţile prin care firma vă exploata?
Marius: Aș începe cu orarul. Se muncea 7 zile din 7, între 12 și 14 ore pe zi, cu o singură pauză de masă de 45 de minute. Munca era de uzură din pricina temperaturilor foarte ridicate ( la care contribuia si căldura emanată de panoul solar) și a gradului mic de complexitate, deci se impunea cel puțin o zi de repaos. În al doilea rând, accidentele la locul muncă erau ignorate de către șefii de șantier. Eu am suferit o arsură de la cafea, în urma căreia țesutul atins s-a inflamat vizibil, și ulterior o inflamație a tendonului de deasupra călcâiului. În ambele cazuri am semnalat ajutorul șefului de șantier, însă nu mi s-a acordat nici o măsură de prim-ajutor – dezinflamator, fașă etc. Ba mai mult, acesta m-a asigurat să nu-mi fac griji că trece de la sine. Am rămas stupefiat ! În ciuda căldurilor ridicate din timpul zilei și nopții, apartamentul unde eram cazați 8 inși nu era dotat cu ventilator și chiuvetă în bucătărie. Lipsa ventilației nu permitea un somn odihnitor (dormeam pe saltele confecționate din burete), iar spălarea alimentelor și vaselor în baie putea crește riscul de a dobândi anumite infecții. În urma deselor solicitări, problema cu chiuveta s-a remediat, însă doar după două săptămâni de la semnalarea ei.
Alex: Modalităţile erau simple, ameninţarea sub orice formă: vă trimit înapoi în România, vă concediez, nu vă dau banii pentru ce aţi muncit până acum sau nu vă dau banii la timp (nu exista plata în fiecare lună ). Odată ajuns în Germania te simţeai ca un deportat, dacă nu îţi convenea modul cum erai tratat erai trimis înapoi în iadul din care ai venit, adică România. Se discuta mult despre greutăţile şi şansele din România şi toţi erau de acord că situaţia a devenit insuportabilă. Dacă mai iei la socoteală şi telefoanele soţiei care se plângea că nu poate plăti factura de curent şi nu are bani de mâncare pentru copii, atunci ameninţarea venea din propria familie.
De ce muncitorii nu se solidarizau pentru a se răzvrăti împotriva condiţiilor de lucru ori măcar pentru a negocia alte condiţii cu firma cu care aveau contractul?
Marius: Toți muncitorii aveau ca numitor comun problemele financiare de acasă. Erau fie șomeri, fie foști angajați, care acasă nu câștigau suficient pentru a-și asigura subzistența. Pe lângă asta, mulți dintre ei aveau datorii la bănci, credite greu de achitat, sau copii ce aveau nevoie de bani pentru finanțarea studiilor. Situația lor era disperată, fără alternative, de aici și motivația de a depăși toate greutățile și nemulțumirile întâlnite pe șantier. Cât despre lipsa lor de solidaritate, am să-ți ofer un exemplu destul de grăitor. La un moment dat, un amic a propus, mai în glumă, mai în serios, crearea unui mic sindicat pentru a tapa măcar o parte din nemulțumiri. În loc să reacționeze favorabil, grupul a respins ideea, ba mai mult, cel care a făcut apel la asociere a fost persiflat. Tot legat de acest aspect, am observat că la majoritatea muncitorilor, le era frică să-și exprime nemulțumirea către un șef de șantier. Această reținere era corelată cu teama că gestul lor va avea urmări nefaste – nu vor intra în posesia banilor, sau că patronul îi va lua în colimator, și astfel nu vor mai putea lucra pe alte șantiere. Și pe bună dreptate, cei care și-au exprimat dezacordul față de condițiile de pe șantier, și odată cu asta au deranjau confortul psihic al patronilor, s-au ales cu interdicția de a mai lucra în firmă.
Alex: Muncitorii nu luau în calcul împotrivirea deoarece munceau cu frica în gând, asta şi deoarece dacă erau angajaţi 25 de oameni, aproape jumătate erau concediaţi şi trimişi înapoi în România, iar cei care rămâneau, din disperarea de a face rost de bani, rămâneau si munceau cu sârg pentru a nu păţi ce s-a întâmplat celorlalţi. Plus că nu prea existau oameni angajaţi permanent, cei care erau aşa erau puţini comparativ cu numărul celor care veneau pentru prima dată, care aceştia lucrau cât timp era nevoie de ei şi apoi se întorceau acasă fără a mai fi chemaţi înapoi, mare parte din muncă era făcută cu oameni care făceau cunoştinţă cu firma pentru prima oară şi tot timpul erau aduşi alţii noi. Cei care lucrau permanent pentru firmă rămâneau în firmă din mai multe motive. Ori aveau un salariu mai bun fiindcă erau mai vechi, ori aveau o relaţie mai apropiată cu patronul, ori erau mai rezistenţi şi nu erau speriaţi de condiţiile de muncă, ori din cauză că nu aveau unde să se întoarcă în România (ţin minte cazul unui coleg care nu dorea să se întoarcă în România la familia lui deoarece a fost fugărit de tatăl său cu toporul, acesta ameninţându-l că îl omoară din cauza unui scandal din familie). Aş putea zice că am recunoscut profilul angajatului perfect, adică tipul omului disperat din cauza situaţiei sale financiare precare, care are copii şi soţie, nevoit să hrănească mai multe guri şi să îşi întreţină singur familia, şi care ar face orice pentru o coajă de pâine. Aceşti oameni nu cunosc răzvrătirea, deşi ştim din istorie răscoalele iobagilor împotriva boierilor, ei cunosc doar că trebuie să trimită soţiei bani fiindcă mor copiii de foame dacă nu produce bani. Firma în acest fel devenea instanţa salvatoare care hrăneşte vieţi omeneşti, dacă statul nu are grijă de aceste suflete să le ofere un loc de muncă, are firma grijă de ele. Nu există răzvrătire când cineva îţi oferă o şansă de supravieţuire.
Ce aspect al muncii prestate vi se părea îndobitocitor?
Marius: Mai toată munca de acolo te îndobitocea prin gradul foarte scăzut de complexitate sau creativitate. Totuși aș aminti câteva sarcini care presupuneau o uzură psihică mai accentuată. Prima, era asamblarea a două piese – „haltera” și „zet-ul” , care serveau la fixarea panoului solar pe o platformă dedicată. Acestea erau compuse din 2 componente principale, un șurub care le unește și un elastic care împiedică dezasamblarea celor 3 componente anterioare. Pentru mine a monta 4 piese timp de câteva ore, sau chiar o zi întreagă, așa cum s-a întâmplat în primele 3 zile, e tortură curată ! A două „muncă” era scoaterea panoului dintr-o cutie și predarea acestuia la persoana care se ocupa de montaj. Sarcina asta trebuia executată de peste 1000 de ori, cifră ce reprezenta norma zilnică de panouri ce trebuiau montate de fiecărei echipă . Culmea nesimțirii a fost când șefii de șantier s-au gândit să eficientizeze muncitorii prin acordarea unor bonus-uri de 5 sau 10 euro unei echipe de 3 oameni, pentru o masă (denumirea platformei pe care veneau dispuse panourile solare), respectiv două mese în plus față de normă. Deci, dacă o echipă își dădea sufletul pe șantier, fiindcă depășirea baremului era foarte anevoioasă, fiecare membru se alegea cu cel mult 3,5 euro… ceea ce e jignitor !
Alex: Mi s-a părut îndobitocitor modul cum se comportau şefii cu tine: singurele lor activităţi erau să te urmărească cum te mişti, dacă stai pe loc sau nu, şi să urle la tine ca să pară autoritari, de parcă muncitorii erau duşmanii firmei şi tot ce aveau în gând era să câştige bani fără a munci. Nu neg că unii pot fi mai harnici şi alţii nu, însă eu eram obişnuit cu ideea de echipă de lucru, ştiu clar ce am de muncit în ziua respectivă cu echipa mea şi nu am nevoie de un poliţist alături de mine care să îmi urmărească mişcările cu bănuiala că dacă îşi întoarce privirea eu nu mai fac nimic. Sincer să fiu, un muncitor profesionist şi un şef de echipă profesionist, când aceştia înţeleg ce înseamnă ideea de echipă care au de terminat un proiect de orice fel, nu au nevoie de un supraveghetor cu biciul în mână care să urmărească dacă munceşti sau stai pe loc, e absurd. Ţin minte ce relaxaţi erau polonezii şi nemţii care munceau alături de noi, ei nu veneau în week-end la muncă, ei nu continuau activitatea după ce se lăsa întunericul, şi nimeni nu vorbea cu tonul ridicat printre ei. Şi noi făceam muncă de calitate, aşa sub presiune cum eram şi cu programul mai lung ca al lor, însă mi se pare ridicolă atitudinea asta a şefilor că muncitorii tot ce au în plan e să meargă la muncă şi să nu facă nimic. Poate unii făceau aşa, dar pe aceştia nu îi angajezi şi dacă oferi condiţii avantajoase toţi devin harnici, sunt sigur de asta. Nu vreau să mă gândesc ce salariu aveau nemţii şi polonezii pentru 8 ore de muncă şi ce salariu au românii pentru 15 ore de muncă, e o diferenţă imensă, şi productivitatea e la fel, poate a românilor chiar mai bună din cauza muncii sub presiune. Să plăteşti prost şi să ai pretenţia la hărnicie şi multe alte calităţi care face un muncitor de preferat este o ipocrizie pură.