1907. DIN PRIMĂVARĂ PÂNĂ-N TOAMNĂ. CÂTEVA NOTE

TEMA: 1907

În martie trecut, un scriitor român a dat pentru „Die Zeit“ un articol privitor la răscoalele ţărăneşti, pe care acel ziar l-a şi publicat, suprimându-i, după convenienţele redacţiei, încheierea. Nişte ochi deprinşi înţelegeau asta îndată. Dar arti­colul a trecut cu totul neluat în seamă de presa noastră, şi, probabil, rămânea uitat de tot, dacă d. M. Dragomirescu, jertfind, din strâmtul spaţiu al revistei d-sale literare, „Convorbiri“, nu-i făcea acum în urmă favoarea să-l reproducă, după originalul românesc, măcar în bună parte.

Astăzi, când oricine are dreptul a se preocupa de marile noastre probleme de stat, i se pare autorului că n-ar fi nepotri­vit să-şi publice articolul aşa cum l-a aşternut el pe atunci, cu un adaus, ce se impune acuma, o jumătate de an mai târziu.

Propunându-şi a da la lumină încet-încet o serie de note asupra împrejurărilor la cari asistăm, el socoteşte să aducă un oarecare serviciu public, util, dacă nu în momentele actuale, barem în unele viitoare; de aceea se gândeşte mai puţin la aprobarea multora dintre contimporani, decât la înlesnirea vreunuia, care va veni poate cândva să judece această vreme a noastră, pe atunci trecută, şi – precum se cuvine unui adevărat istoric – s-o povestească cu minte şi cu inimă, limpede şi frumos, la ai lui şi pentru mai departe urmaşi.

Drept un simplu document, ca orcare altul, şi fără altă pretenţie – aşa apar rândurile de mai la vale.

I.L.C.

I

Europa era deprinsă de atâţia ani să ştie că tânărul Regat Român e cel mai solid element de civilizaţie între statele balcanice, iubitor de pace şi bună înţelegere, atât în relaţiile claselor sale sociale, cât şi în relaţiile internaţionale, – un stat de ordine par excellence. Anul trecut, şi-a serbat acest tânăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică şi glorioasă a înţeleptului său suveran; ca o „încoronare  a operei de progres săvârşit în acest timp“, el a făcut o frumoasă expoziţie jubilară, care a repurtat atâta succes faţă de reprezentanţii Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii şi al păcii; Regele a avut de ce să fie mândru şi fericit.

Fireşte dar că recentele răscoale ale maselor ţărăneşti, cari au luat proporţiile unei hotărâte revoluţiuni teroriste, aproape ale unui crunt război civil, trebuia să producă în Europa emoţiune şi uimire. Cine însă cunoaşte ca noi de aproape organele acestui stat şi funcţionarea lor, se miră acuma, nu de ceea ce se-ntâmplă, ci – dacă a existat (precum era îndreptăţit să nu mai crează) atâta energie în acele mase – cum de n-a izbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte. În adevăr, poate că nici într-un stat din Europa cel puţin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate şi aparenţă, între fiinţă şi mască.

… Ţara românească este o ţară aproape absolut agricolă; câteva începuturi de industrie, protejate într-un mod scandalos de către stat şi chiar începuturile de exploatare a petroleului, stau, ca producţie de avuţie naţională, într-o proporţie infimă, aproape neglijabilă faţă cu producţia agricolă. Pământul ţării este stăpânit:

1. de proprietarii mari; între aceştia, cel mai mare e statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundaţiile de binefacere, ca Eforia Spitalelor; cele culturale, ca Academia etc.; şi marii proprietari particulari;

2. de proprietarii mijlocii, şi

3. de proprietarii mici, masa enormă a ţăranilor, împroprie­tăriţi de la 64 şi de la 88.

Toţi ţăranii sunt plugari; ei cultivă micile lor proprietăţi şi proprietăţile mari şi mijlocii. Acestor proprietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populaţie totală de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producţia proprietăţilor lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului şi dările au sporit şi sporesc mereu; iar pe de alta, pământurile lor s-au micşorat şi se micşorează necontenit, trecând în fragmente la copii prin moştenire după dreptul comun, – alienarea fiind proibită prin lege şi fiind permis numai schimbul prin compensare de la ţăran la ţăran, – şi se fragmentează în porţiuni aşa de mici până în fine, încât ar mai putea servi doară la o rafinată cultură intensivă – un fel de muncă imposibilă aci din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligenţă specială şi de răbdare, ignoranţei metoadelor pentru aşa cultură savantă, şi din cauza lipsei de capital şi de credit.

Pe de altă parte, proprietatea mare şi cea mijlocie nu au forţe pentru cultura lor extensivă decât braţele ţăranilor. Aceştia solicită porţiuni de pământ pentru a munci şi produce cât mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porţiunile arendate, ori în bani şi-n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, ţăranul munceşte pământul, iar produsul îl împarte cu proprietarul mare, după cum s-a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Ţăranul mai este silit la această învoială şi prin faptul că proprietatea mică nu are deloc păşune pentru vitele lui; păşunea o stăpâneşte exclusiv proprietarul mare. Învoielile agricole, deşi sunt obligaţiuni de natură civilă, sunt executate, la nevoie, de către autorităţi, manu militari, ca şi aşa-numita în dreptul penal „muncă silnică“. (Constrângerea corporală s-a desfiinţat în 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai există; dar de fapt se aplică înainte. Acesta e un adevăr ce nimini nu l-ar putea tăgădui, tot aşa precum nici un ţăran n-ar îndrăzni să se prevaleze de desfiinţarea constrângerii corporale prin lege, ştiind bine că atunci s-ar expune la pedepse corporale, desfiinţate şi mai de mult, prin Constituţia din 1866.)

Aceasta este generalitatea… Mai este însă, din nenorocire, şi o altă generalitate. Dintre proprietarii mari şi chiar dintre cei mijlocii, foarte puţini îşi cultivă singuri domeniile; cei mai mulţi, foarte mulţi, şi le arendează în bloc la cine dă mai mult. Particularii fac arendările pe cale de contract între particulari; iar statul şi fundaţiunile, pe cale de licitaţie publică, potrivit legii contabilităţii statului; numai domeniile Coroanei sunt administrate de-a dreptul, fără amestec de arendaşi în bloc. Cu oarecare capital dar şi cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moşiilor mari şi mijlocii. În Moldova trebuieşte mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pământurile se subarendează la ţărani pe bani şi muncă, şi arendaşul mare are nevoie de vite, cară, maşini, etc.; în Muntenia, trebuieşte mult mai puţin: aici ai luat moşia, plăteşti o rată de arendă, ai câţiva bani pentru sămânţă şi pentru avansuri ca împrumut ţăranilor nevoiaşi; după aceea, rearendezi aproape tot în porţiuni la ţărani. Aceştia lucrează din primăvară până în toamnă, din revărsatul zorilor şi până în răsăritul stelelor; iar toamna, potrivit învoielii, ţăranul îi cară întâi arendaşului partea acestuia la hambar sau la gară, şi numai în urmă are voie să-şi ridice şi el partea ce i se mai cuvine şi lui.

Să nu uităm a spune că ţăranii nevoiaşi, peste iarnă, când nu au de lucru şi nu pot produce în genere nimica, având nevoie de bani, fac împrumuturi, cu camătă, mai mult sau mai puţin infamă, tot de la arendaşi, rămânând a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea ţăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămaşi datori pe anul următor. Şi iar vine o iarnă aspră peste tristele şi umilele lor vetre, şi iar rugăminţi cu căciula-n mână pentru un nou împrumut… Şi aşa mai departe…

Concurenţa arendaşilor a ridicat şi ridică necontenit preţul arenzilor, lucru ce convine proprietarilor, şi din aceasta, fireşte, rezultă crescânda îngreunare, pentru mulţimea plugarilor, a condiţiilor de subarendare. Aşadar, avem urmă­toarea formulă strictă: coarda îndrăznelii la concurenţă din partea arendaşilor mari se-ntinde pe măsura supunerii la învoieli din partea arendaşilor mici, a plugarilor.

Ei!  aci stă rădăcina răului; aci stă ascunsă cauza actualei stări de lucruri – coarda s-a întins peste măsură. Şi răul mai are şi alte rădăcini, cum vom arăta îndată…

Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendaşilor mari este compusă din străini, – în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji şi puţini români ardeleni supuşi unguri, – în genere, afară de rare excepţiuni onorabile, oameni de joasă extracţiune, aspri la câştig, fără sentimente omenoase şi lipsiţi de orice elementară educaţiune. Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăspreşte aci prin lipsa de solidaritate naţională, prin nesocotirea tradiţiilor şi opiniei publice, prin îndrăzneala ce o dau pe de o parte coruptibilitatea administraţiei publice, pe de alta protecţia ori a pavilionului străin, ori a cine ştie cărei puternice Alianţe universale, şi printr-un manifest dispreţ brutal faţă cu ţăranul incult, umilit şi îndelung răbdător.

Ce a rezultat din această sistemă? Iată:

1. Scăpătarea atâtor proprietari mari, cari şi-au sporit cheltuielile pe măsura creşterii arenzilor, înecându-se în risipe de lux din ce în ce mai exagerate pe speranţa unei continue progresiuni a veniturilor;

2. Prosperitatea fenomenală a clasei arendaşilor mari şi, pe lângă asta, avântul prodigios al băncilor şi institutelor de credit, din cale afară disproporţionat cu o ţară agricolă; şi

3. Mizeria ţăranilor.

Trebuia să fie aşa. Din stoarcerea forţelor acestora din urmă a rezultat şi luxul nechibzuit al proprietarilor, şi înavuţirea nemăsurată a arendaşilor, şi câştigurile enorme ale băncilor, şi bacşişurile administraţiei publice şi, mai încă, ridicarea mereu crescândă a veniturilor statului.

Pe deasupra acestei realităţi, ia să vedem acum ce politică, ce administraţie, ce cultură intelectuală se fac în acest stat.

Partidele politice, în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa-numite partide istorice, care alternează la putere, nu sunt, în realitate, decât două mari facţiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sunt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Fireşte că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intenţiuni: „toţi, toţi, cum zice Antonius, sunt bărbaţi onorabili!“. Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi neavând ce munci,  negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi liber-cugetători şi răspopiţi, învăţători analfa­beţi – toţi teoreticieni de berărie; – după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (Comerţul e cea mai mare parte în mâinile străinilor: în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji, români supuşi unguri, toţi străini fără drepturi politice, nici comunale).

După Constituţia şi Legea electorală în vigoare, reprezentaţia naţională este aproape 70% produsul acestor elemente; 30% fiind date de proprietarii mari şi mijlocii şi de câţiva comercianţi şi puţini industriaşi români. Imensa clasă a ţăranilor nu are, propriu vorbind, nici un reprezentant natural al intereselor ei în Camere; deşi această imensă clasă ar avea după lege dreptul să trimită (ca al III colegiu electoral) din toată ţara cam 20% din membrii Camerei deputaţilor. Dar colegiul III votează prin delegaţiune, iar delegaţii sunt recrutaţi tot din plebea de care vorbim mai sus şi impuşi, fără putinţă de împotrivire, maselor săteşti.

Astfel dar, Camerele sunt în marea lor majoritate reprezentantele intelectualilor şi ale plebei oraşelor. Pe lângă agricultură deci, trebuie să‑nflorească în România şi o vastă industrie, industria politică, şi, ca orice industrie bine şi inteligent dezvoltată, trebuie să prospereze.

Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămânzind în opoziţie. Când cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep turburările de stradă… Plebea, clienţii, cu studenţii universitari şi şcolarii din licee, conduşi uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. Facţiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ţinea piept torentului popular, adică facţiunii răzbite de foame; iar Regele, gelos de reputaţia euro­peană de linişte şi ordine a statului său, este silit să congedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimităţi în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziţiei cu formarea unui nou cabinet, cu dizolvarea Parlamentului şi a tutulor consiliilor judeţene, urbane şi rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament şi unor noi consilii, – care toate, după bunurile obiceiuri consacrate, sunt fireşte aproape unanime partizane ale noului guvern.

Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentanţei naţionale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern. Şi asta se întâmplă, regulat, în cazul cel mai bun, din trei în trei ani; adică cu un an mai puţin decât o legislatură întreagă… A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de stat, şi cea de judeţ, şi cea comu­nală – de la prefecţi şi secretari generali de ministere, până la cel din urmă agent de poliţie şi până la moaşa de mahala – se înlocuieşte… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rând din trei în trei ani, ba şi mai des uneori.

De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde. Toţi oamenii de afaceri începând de la arendaşul care plăteşte milioane arendă şi sfârşind cu micul precupeţ, care învârteşte în mizerele-i daraveri abia câţiva lei, sunt rançonnés, în proporţie, de către aceşti baroni feudali mari şi mici, cari se numesc agenţii administraţiei statului român. Şi oamenilor de afaceri asta trebuie să le convină; în aşa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nici o sfială – poate nedreptăţi mare pe mic, poate înşela mic pe mare, – puţini reducând în mizerie pe mulţi. Rar, din când în când, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme à la mer – cine ştie ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s-a lăsat prea stângăceşte mituit. Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepţii onorabile. De aceea, cu un zâmbet plin de amărăciune, românul numeşte ţara lui patria bacşişului şi hatârului.

Cu aşa parlamente se fac legi peste legi – cu aşa administraţie se aplică.

Justiţia?… Judecătorii de pace şi membrii tribunalelor de prima instanţă, afară de prezidenţi, sunt amovibili, ca şi agenţii şi funcţionarii ordinari. În justiţie, poporul n-are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu şi prestigiu; şi între această justiţie fără prestigiu şi poporul sceptic, se răsfaţă formidabila şi excesiv  numeroasa clasă a avocaţilor – cea mai prosperă în România după a arendaşilor mari. Avocaţii constituiesc grosul intelectua­lilor; clasa lor este pepiniera cea mai mare a bărbaţilor de stat.

Să vedem acuma cum se fac în statul român educaţia şi cultura publică, în ce scop se fac şi ce rezultate dau.

Toate şcoalele, de la cele populare până la universităţi – şcoale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moaşe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte – toate dau mai mult sau mai puţin d’emblée absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel şcoala română, în loc de a fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate între cetăţeni, de ieftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii. Şi din ce în ce, din gradul cel mai de jos până la cel mai de sus, şcoalele sunt nişte fabrici de funcţionari, de salariaţi publici şi de avocaţi – o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi cavaleri de industrie intelec­tuală, cărora le trebuiesc numaidecât onoruri cât de multe fără nici un merit şi câştig cât de mare fără multă osteneală.

Aceste fabrici alimentează oligarhia publică ce stăpâneşte exclusiv ţara românească. Din aceste fabrici iese şi se primeneşte şi creşte, în oarba luptă de concurenţă pentru repurtarea rangurilor, distincţiunilor şi profiturilor, oligarhia de aventură. An cu an, apar proaspeţi pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii, reformatorii şi patrioţii, placizii făuritori de sisteme noi, instigatorii exaltaţi, şovinişti, naţionalişti, iredentişti, antisemiţi, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trândave plebe, servanta oligarhiei. Familiile sârmane din plebea orăşenească, lipsite de orice mijloace de producţie, trăind din mică precupeţie, ori din slujbe sau slujbuşoare, ori din cârciumăritul de mahala, ori din meserii mai puţin uşor de mărturisit – toate aspiră, graţie şcoalelor naţionale, să-şi vadă copiii cât mai degrabă, după vârsta majoratului, în cel mai rău caz funcţionari; în cel mai bun, măcar deputaţi ministeriabili, dacă nu chiar miniştri… Şi, ca la cele mai absurde loterii, şi aci, nu toate iluziile sunt amăgite.

Aşa se recrutează oligarhia care stăpâneşte ţara românească. Nu este o oligarhie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarhie mutabilă, de perpetuă primeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orice scrupuluri, renunţare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebuie, şi puţintel noroc – şi cariera strălucită e gata. Aşa se face concurenţa; aşa se parvine; aşa se intră în rangurile nobiliare ale oligarhiei române. Astfel dar, nici un salt social de la o generaţie la alta, oricât de enorm, nu este exclus. Dintr-un fiu de ţârcovnic iese un bărbat de stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr-un fiu de familie istorică, mari boieri până ieri, iese un excroc, care moare victima viţiului, când a scăpat de puşcărie, graţie intervenţiei rudelor influente; dintr-un copil de cârciumăraş, un avocat ilustru, care, în câţiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr-un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduş electoral, la solda unui ambiţios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la răposatul ministru.

Asta, în ţara românească, se numeşte cu tot seriosul, sistemă democratică… Şi oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz, fals-cultă, pe cât de incapabilă de producţie utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a statului: cu o crudă şi revoltătoare neobră­zare, ea tăgăduieşte ţăranilor (imensei mase, supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cârmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. Împărţită în două bande, ce se numesc cu pre­tenţie „istorice“ – liberal şi conservator, – bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenie, fără frică de Dumnezeu, – această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe cari le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice.    

Se-nţelege de la sine că tot ce spunem şi aci priveşte generalitatea; fireşte, între politicienii români şi în rândurile profesiunilor liberale, se găsesc şi mulţi oameni de inimă, de caracter şi de ispravă; ei văd şi deplâng, ca şi noi, răul patriei; dar, pierduţi în mulţimea celor răi n-au puterea să răstoarne blestemata sistemă, în care sunt ţinuţi captivi, cu zălogirea intereselor lor vitale…

Iată ce se petrece dasupra; ceea ce se petrece dedesubt am spus, şi lumea uimită asistă la prăpăstiosul faliment al oligarhiei de strânsură din România, la catastrofa care era inevitabilă.

Care ar fi leacul la aceste adânci rele?… Cu conştiinţa pătrunsă de nevoile mult încercatei patrii române, răspundem.

Fatalitatea istorică cere, se vede, jertfe, de îngropat sub temeliile unei sănătoase clădiri de stat. Revoluţia oarbă de jos s-a produs; era, cum am văzut, inevitabilă; ea îşi dă fără cruţare jertfele ei… Facă Dumnezeu să fie jertfirea cât mai puţin dureroasă!… Pentru ridicarea României la situaţia şi dignitatea de stat normal european, ar trebui numaidecât acum o revo­luţie luminată şi conştientă de sus… Şi câţi aliaţi devotaţi n-ar găsi în captivii de cari pomenim mai sus, sătui de a-şi călca mereu pe cuget şi pe inimă, de a-şi jertfi zilnic, pe altarul minciunii şi inichităţii, convingerile lor adânci, dragostea de adevăr şi de patrie!… Prinsă între două revoluţiuni egal de întemeiate şi de puternice, oligarhia despotică de strânsură, ea singură vinovată şi răspunzătoare de tot dezastrul, ar fi uşor îngenunchiată şi funesta ei sistemă pe veci abolită. Ar trebui o francă lovitură de stat pentru realcătuirea acestuia din temelii, pe temeiul îndreptăţirii raţionale şi echitabile a producătorilor, şi înfrânării speculatorilor de tot soiul. Altfel nu se mai poate linişte în ţară. Cele două facţiuni se pot perinda la putere din an în an, spre a decreta pe-ntrecute fel de fel de paliative; răul va rămânea; va coace, cu cât mai năbuşit cu atât mai profund, şi va izbucni periodic şi din ce în ce mai grozav, până la o statornicire adevărat sănătoasă sau la un desăvârşit dezastru – fiindcă despotismul bizantin al oligarhiei de strânsură nu mai poate fi de suferit.

Dar pentru o lovitură de stat, pentru o sarcină aşa de eroică, ar trebui un bărbat întreg, care mâine să-nfrunte de sus funesta sistemă actuală cu aceeaşi nebiruită energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor. Şi este unul care ar putea-o face… El ar avea tot prestigiul cerut în aşa înalte împrejurări – Regele.

Da. El ar putea… dar ar trebui să şi vrea…

1907, martie

II

Nici un om cuminte nu poate da dreptate deplină ţăranilor răsculaţi. Pretenţiile lor, când, foarte rar, pe ici pe colo, şi le formulau, erau exorbitante şi imposibile de satisfăcut; iar furia de element orb cu care, fără a şti în genere ce vor, s-au pornit să prăpăstuiască orice statornicire de drepturi, şi faptele la cari s-au dedat, în pornirea lor vulcanică, sunt în adevăr vrednice de toată osânda. Dar iarăşi, oricare om cuminte peste putinţă să nu gândească… Bine, aşa de surda nu se ridică un popor tam-nisam, fără să aibă câtuşi de puţin vreun cuvânt, măcar că, luat de scurt fiecare din grămadă, n-ar putea spune lămurit pentru ce a pornit aşa val-vârtej la pierzanie… De unde să vie concertarea, solidaritatea?… de unde acea comunitate vastă a unui fond parcă logic pentru săvârşirea unei astfel de nebuneşti acţiuni în masă?… Când s-aprinde şi arde un lucru, s-aprinde şi arde nu numai fiindcă cine-ştie-cum, ci şi fiindcă, de felul lui, era un lucru ce se putea aprinde. Câţi tăciuni nu poţi arunca pe un morman de nisip?… iar la o magazie plină cu iarbă de puşcă, o scânteie de nimic, d-abia să-ţi pară c-ai zărit-o în beznă, prea destul…

Trebuia stins focul? – Mai încape vorbă?… Numai nebunii se joacă cu asta… Şi ni se pare curată copilărie a mai sta cineva acuma să socotească cu de-amănuntul câte greşeli şi câtă brutalitate gratuită s-a comis, ori prin exces de zel, ori prin nedibăcie, ori prin simplă cruzime, la năbuşirea primejdiei… Când e foc, e foc; s-a isprăvit! trebuie biruit cât se poate mai degrab cu mijloacele de cari dispunem, bune rele… Trebuia stins!… Să facem acuma o cercetare sumară asupra sinistrului, pentru a stabili, pe cât posibil, responsabilităţile. Să vedem…

Cum au izbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia pe-ndelete, încă din vara anului trecut 1906, pe vremea Expoziţiei jubilare, se organizase mişcarea maselor ţărăneşti), s-a declarat cu toată candoarea incapabil să ţină piept elementului dezlănţuit. Regele, fireşte, adânc îngrijat şi bănuind, cu drept cuvânt, El care-şi cunoaşte bine oamenii, că liberalii nu erau atât de ignoranţi în privinţa evenimentelor, a făcut apel la patriotismul şefului lor. Acesta a primit zdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiţia ca facţiunea conservatoare şi majorităţile ei să-i promită concursul fără nici o rezervă; iar conservatorii, ruşinaţi şi îngroziţi de moştenirea ce lăsau, s-au plecat învoielii.

Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale… În publi­citatea românească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, cătră nota sentimentală, astfel de exibiţiuni se numesc „scene înălţătoare“. Toată lumea a plâns, miniştri de azi, miniştri de ieri, deputaţi, senatori, publicişti, reporteri şi tribune publice; şi-n faţa lumii acesteia atât de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s-au strâns în braţe cu efuziune şi s-au sărutat solemn, spălând cu lacrimi fierbinţi tot trecutul – care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de până ieri a celor două facţiuni, primul nu  numea pe al doilea decât „trădător de neam“, iar acesta pe acela „fiul lui Belzebut“. Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de până ieri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de heruvim. În faţa primejdiei, pentru amândouă egal de ameninţătoare, facţiunile de guver­nământ duşmane îşi dau mâna spre restabilirea ordinei. Care va să zică, un guvern incapabil, deşi dispune de majorităţi formidabile, cade; vine altul la putere declarându-se şi el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu-i dă, fără nici o rezervă, concursul – tocmai după principiul gramatical că două negaţiuni fac o afirmaţiune: două incapacităţi mărturisite dau o capacitate netăgăduită.

Între masa poporului şi clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese şi de sentimente pe care aceste clase n-au ştiut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar şi-au dat toată osteneala s-o sape cât mai adânc. Solidarizarea celor două facţiuni, adverse la cuţite până ieri – cu uitarea oricării vechi duşmănii, cu călcarea peste toate scrupulurile personale, cu excentrica paradă teatrală – trebuia fireşte să fie considerată de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarhiei… Aşadar, nu ne aflam în faţa unor dezordini pe cari un guvern fusese incapabil să le astâm­pere, iar altul, cu mai multă autoritate şi cu mai mult spirit politic, se bizuia să le năbuşe; ne aflam în faţa războiului civil al maselor producătoare, – sătule de prea îndelungată nesocotire a lor în cârmuirea intereselor publice, – contra oligarhiei uzurpătoare, – prea numeroasă şi prea scumpă pentru a mai putea fi întreţinută, prea cinică pentru a mai putea fi suferită.

Cum vine noul guvern aruncă în ţară un manifest prin care imploră de la lume liniştire şi promite solemn satisfacerea cât mai neîntârziată a revendicărilor celor răzvrătiţi – revendicări pe cari, cum spuserăm, nici cei răzvrătiţi  nu le ştiau formula. În vreme ce-n unele părţi trage tunul asupra maselor compacte, în altele, unde răscoalele s-au potolit şi mai ales acolo unde n-au început încă, se citeşte lumii solemn manifestul guvernului (liberalii zic „al Regelui“ şi lumea crede); iar noii prefecţi con­voacă la prefecturi pe reprezentanţii chip şi seamă ai răzvră­tiţilor, pe proprietarii şi arendaşii devastaţi sau ameninţaţi de devastare, pentru a dezbate împreună asupra amendării învoie­lilor agricole. Prefecţii, fără nici o atribuţie legală în materie, arbitri improvizaţi în mod arbitrar, obligă pe proprietari şi arendaşi să admită numaidecât făr-a crâcni, un oarecare regim de minimum de salariu şi de maximum de dijmă; dacă nu, pre­fecţii declară, faţă cu ţăranii veniţi de la răscoale, că autorităţile cu greu ar mai putea răspunde de restabilirea ordinii… Care va să zică, pe de o parte bombardare; pe de alta, congrese diplomatice… Biruiţi în război pe câmpiile largi, ţăranii, în congresele din strâmtele încăperi ale prefecturilor, dictează condiţiile păcii.. Biruitor în război, guvernul capitulează în pace… S-ar zice că e absurd. Nu; din contra, e logic şi con­secuent cu principiul de stat… „Se răstoarnă sacra sistemă!… Orice! numai să salvăm pentru moment oligarhia de primejdia iminentă!“

A fost o neînchipuită aiureală generală. În Camere, cât şi prin organele oficioase, guvernul declară sus şi tare că „răscoalele sunt fapta unei mâini străine de undeva“. Imediat, de „undeva“, pică o fulgerătoare protestare. Atunci, acelaşi guvern „dezminte, iar sus şi tare, prin legaţiunile regale, orice ştire de aşa fel ca o curată născocire“. La un moment, oligarhia dă semne de curată demenţă: îşi închipuie ca sorginţi ale dezastrului, fel de fel de conjuraţiuni anarhiste, din Barcelona sau Paterson, din Honolulu – mai ştim de unde? Nu mai vede nicăieri decât instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gândeşte decât să găsească pe instigatori – fenomen şi ridicul şi deplorabil, ca totdeauna aşa-numitul delirium persecutionis. Nu le vine politicianilor noştri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, şi-i caută explicaţia la chilometri departe, când, dacă ar fi în stare să se uite bine, ar putea-o găsi sub vârful nasului. Trebuie numaidecât să fi fost o vrajă care să fi dezlănţuit aşa din chiar senin un uragan, să fi fost neapărat instigatori, ca să se fi răsturnat o lume întreagă, liniştită pân-adineaori, într-o clipă cu josu-n sus!… Ca baba chioară punând tingirea pe pirostria şchioapă: când se răstoarnă tingirea-n foc, se cruceşte baba, şi scuipă şi caută-n spuză urmele necuratului – care i-a răsturnat hiertura.

Dar orice am spune noi despre păcatele oligarhiei noastre şi despre răspunderea ce cade asupră-i pentru câte s-au întâmplat şi se mai pot întâmpla, nu ar avea nici o autoritate dacă un glas mai presus de orice bănuială nu le-ar da o înaltă consacrare… În toiul răscoalelor, când toată lumea e cuprinsă de teroare panică, o delegaţie vine să depună la picioarele Tronului doleanţele proprietarilor şi arendaşilor ameninţaţi cu ruina averii şi pierderea vieţii. Regele, într-un moment de profundă mâhnire, nu se mai poate stăpâni; îl biruie nevoia de a izbucni o dată din fundul sufletului, de a spune-n fine ade­vărul fără încunjur; situaţia este prea înaltă ca El să nu rostească în gura mare ceea ce, cu atâta îndărătnică îngăduinţă, a tăcut îndelung tutulor:

„Cauza dezastrului în care a căzut ţara este numai – da, numai nenorocita politică, ce o fac partidele şi bărbaţii noştri de stat de patruzeci de ani încoace!“¹

Dar „sinistrul“ s-a potolit de mult… A trecut parcă un veac de astă primăvară!… Toate sunt cu totul uitate.

Cum i-a venit sufletul la loc, oligarhia şi-a luat iar bunele clasice năravuri! a început iar jocu-i normal de cacialmale între facţiuni, grupuri şi grupuşoare şi în sânul acestora, ca în frumoasele senine zile de pace… Şoapte şi intrigi de culise; sfori şi sforicele, cât mai subţiri dacă trebuiesc, cât mai groase dacă merg; emulaţie de subtile ergoterii bizantine pe faţă; concurs de pişicherlâcuri pe la spate; adevărul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi şi cu acel tremur de buză, caracteristice minciunii; minciuna rostită tare în vileag cu glaciala neşovăire, pecetea sfântului adevăr…

Şi câte griji pentru atâtea grave probleme publice!… De exemplu…

Un aşa numit gheşeft (ce barbarism! ce grozăvie nemaipome­nită la noi!) cu niscai furnituri publice;

după asta… o recidivă de indelicateţă sau de abatere de la seninătatea ori gravitatea impuse unui înalt magistrat, care a îndrăznit, unde şi când nu se cuvenea, să spună şi el ce avea pe suflet;

pe urmă… trebuie sau nu să se permită plutonierilor baca­laureaţi a purta sabie ca ofiţerii titulari?

apoi… rezultatul unei alegeri comunale dintr-un orăşel de provincie, adăpostit în cine ştie ce văgăună de munţi, cu patru-cinci mii de locuitori şi cu de vreo trei ori pe atâţia decalitri de ţuică pentru consumaţia anuală!

dar în fine, instituirea doctoratului în drept! această ridi­care absolut imperioasă în momentele de faţă? această înălţare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naţionale de bărbaţi de stat?…

nu sunt astea atâtea ş-atâtea chestiuni destul de arzătoare ca să dea insomnii sacrei noastre oligarhii?

În cluburi somptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast domeniu; în cabinete particulare, unde un mic souper fin se plăteşte cu preţul câtorva chile de mălai; în berării populare, unde meschini impiegaţi azvârl într-o seară la chef leafa-le pe o săptămână; în cârciumi de mahala, unde se strâng h-itaşii electorali să se cinstească cu turburel nou prefăcut din vechi; – pe căile publice – la colţul bulevardului, sub splen­doarea lampelor electrice, sau la răspântia depărtată, sub licări­rea unui felinar afumat; în tramvai, pe jos, în muscal cu cauciuc; în vagon-lits, în clasa a doua ori a treia; – de la spuma oligarhiei până la drojdia clientelei – toţi roiesc şi forfotesc… Şoptesc, discută şi perorează şi izbucnesc şi pun lumea la cale, – gândind la… persoane; vorbind de… persoane; aplaudând sau con­damnând… persoane; expulzând sau decorând… persoane; exaltând sau calomniind… persoane!… Persoane şi iar persoane! Fireşte, sistema trebuie să fie consecuentă. Aci, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii… Aci sunt slujbe pentru slujbaşi, nu slujbaşi pentru slujbe; biserici pentru popi şi paraclisieri, nu paraclisieri şi popi pentru biserici; gâşte pentru hahami, nu hahami pentru gâşte; catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre… Aci e, în fine, o patrie pentru patrioţi, nu patrioţi pentru o patrie…

Fireşte iarăşi cu rezerva multor excepţiuni onorabile, ne­tăg­ăduit oameni de ispravă, nomoliţi în nenorocita sistemă politică şi socială…

Acestea toate se petrec dasupra pe o pojghiţă foarte subţire, subţire de tot, gata să crape sub prea grea apăsare… În acelaşi timp, dedesubt, în adânc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea îndelungată obijduire. Minţile cari au început şi ele să se lumineze, le ard de gândul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părţi măcar din stăpânirea intereselor şi destinelor proprii… Acolo, pe când dasupra se-nvârteşte tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluţiune; acolo, în adânc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg – singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a statului naţional român… Acolo în adânc, o lume care ştie mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decât ce va să zică a trăi ca oamenii, scrâşneşte: „Noi vrem acum nu doar pământ!… vrem şi pământ şi omenie!…“ Acolo, sub lumina candelei, stă atârnat între sfintele icoane manifestul regal aşteptând…

Să aştepte!

1907, septemvrie

III

Încă puţine cuvinte deocamdată…

Zilele acestea se deschide Parlamentul (am arătat mai sus de unde derivă aşa‑numita reprezentaţiune naţională), ales în urma straşnicei represiuni a răscoalelor, să avizeze asupra răului de care s-a dovedit îndestul cât sufere ţara.

După cele ce vedem până în ultimele momente, toţi bărbaţii noştri de stat, de la nulităţi până la somităţi, precum şi toată presa noastră urmează a crede că la noi n-ar fi vorba decât de o chestiune economică – adică ţara n-ar avea alte nevoi decât economice; nu i-ar mai lipsi statului nostru, ca să-i meargă perfect de bine, decât nişte reforme economice… În adevăr, lucru de mirare! Cum nu văd oamenii că mai mare amăgire nu se poate?… Cine ar putea tăgădui importanţa chestiunilor eco­nomice? Dar de asta mai e vorba acum?

Oricâte reforme s-ar face în această direcţie, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puţin originale, decât altele – toate vor fi doar nişte paliative. Răul de care sufere ţara va rămânea, cum am mai spus, şi va coace cu cât mai acoperit cu atât mai adânc. Ţara are nevoie de o fundamentală reformă politică. Ba, ceva mai mult: cu cât pentru moment starea intereselor materiale i se va îmbunătăţi, cu cât echilibrul acestora se va repara provizoriu, cu atât nevoile mentale şi morale vor deveni mai imperioase şi deci mai violent strigă­toare; – fiindcă tot răul vine numai şi numai de la falsa alcătuire politică, ce nu mai poate ţinea astăzi în picioare – de la deplo­rabila noastră sistemă oligarhică, fără restrângere de număr, fără limite de ranguri, fără raţiune istorică, fără tradiţie şi fără posibilitatea de a şi le crea măcar cu timpul; având pentru viaţa publică, pentru interesele generale ale statului, toate păcatele oligarhiilor senile şi putrede şi neavând vreunul dintre meritele oligarhiilor voinice şi sănătoase.

I-or fi trebuind, fireşte, ţării multe reforme economice; dar pe acestea nu oligarhia noastră, cum o cunoaştem, ar avea interesul, şi mai puţin capacitatea şi autoritatea, să le facă dintr-o dată¹; numai ţara însăşi şi le-ar putea face încet-încet potrivit trebuinţelor şi intereselor ei. Pentru aceasta, ea are acuma nevoie de o singură reformă – şi precum zice un înţelept istoric, „când a ajuns neapărată o reformă, şi i-a sosit ceasul îndeplinirii, nimic n-o mai împiedică; ba, totul o ajută“ – o singură reformă:

Abolirea alcătuirii politice de uzurpare, desfiinţarea celei mai odioase sisteme boiereşti, fără boieri şi boiernaşi număraţi, ci cu nenumăraţi ciocoi şi cioclovine, – şi intrarea întregii ţări în stăpânirea dreptului ei întreg de a hotărî asupra avutului şi onoarii ei, asupra soartei şi destinelor ei, după voinţa lui Dumnezeu, numai prin voinţa ei.

Atât mai rău, pentru cine, orb sau orbit, amăgit de alţii ori de sine, nu înţelege această supremă necesitate a existenţei statului român!

Aşadar, mai întâi: destul cu casta de strânsură din vârfuri până-n gunoaie! destul cu mamelucăria inică! destul cu absurdul anacronism, ibrida Constituţie arhontologică, pe care ar trebui s-o punem cu minte şi cu linişte la arhivă, făr-a mai aştepta momentul când s-o vedem arsă cu un alai şi cu o pompă mult mai puţin vesele decât cele cu cari a fost ars odinioară Regulamentul Organic!

Şi pe urmă?… Pe urmă ţara întreagă, chemată să-şi exercite dreptul ei sfânt, farà da se… Vază-şi, după înţelegerea şi judecata ei, sub paza Celui de sus, de nevoi! Şi dacă nu va şti deocam­dată destul de bine, atunci… să înveţe! să-nveţe, cu necazuri şi jertfe, cum a-nvăţat toată lumea civilizată. Are pentru asta vreme destulă: Dumnezeu, fie lăudat numele lui! n-a pus hotar viitorului…

Numai asta i-e leacul… Încolo, degeaba orice şi oricâte paregorice!… Iar bărbatul de stat care, azi sau mâine, îşi va lua cu pieptu-nainte eroica sarcină să aducă leacul, va însemna în istoria Patriei un nume în adevăr măreţ şi nepieritor între nenumăratele mititele, menite să fie uitate cu atât mai degrabă cu cât o zi or fi fost mai importante şi or fi făcut mai multă larmă împrejurul nimicniciei lor!

1907, octomvrie

 I.L. Caragiale, 1907. Din primăvară până-n toamnă, 1907, în Opere, vol. III, Ediţie îngrijită de Stancu Ilin, Constantin Hârlav, Univers Enciclopedic, 2001