Pe data de 31 decembrie 2011, în ajunul Anului Nou, stăteam în picioare pe soclul statuii lui Kossuth din Piața Parlamentului din Budapesta, adresîndu-mă unei mulţimi de protestatari. În acea după-amiază de iarnă se întunecase repede. Era o atmosferă de dezolare și de înfrîngere. Veniserăm să îngropăm cea de-a treia Republică ungară şi s-o salutăm pe ce-a de-a patra – în cazul în care se va naşte.
Pe data de 15 martie 1988, mă aflam exact în acelaşi loc: era o zi însorită de primăvară. Participam la prima demonstraţie politică de amploare de la Revoluţia din 1956 şi ceream alegeri libere şi o nouă Constituţie.
În rîndurile mulțimii căreia mă adresam în 2011 revedeam chipuri ale unor participanți din 1988. Deși pe fețele noastre apăruseră riduri, iar părul ne mai albise, aveam strania senzație că ne aflăm în acelaşi punct în care ne găseam în urmă cu 23 de ani. În punctul zero.
Ceea ce s-a întîmplat în ultimii ani nu este doar rezultatul crizei sau al funcţionării guvernului Orbán, ce cu greu poate fi descris în cuvinte. Ceea ce s-a întîmplat este eşecul republicii democrate şi al regimului liberal de piaţă, elemente fundamentale pentru a crea o ordine socială, în mod clar superioară celei care a precedat-o. Dacă oamenii ar fi simţit, măcar un pic, că au mai multă libertate și că sînt mai protejați sau dacă ar fi simțit că participă la o aventură politică nobilă, generoasă, îndrăzneață, pentru care merită sa te sacrifici, ar fi suportat mai ușor necazurile și și-ar fi apărat republica împotriva tuturor.
Se pare că lucrurile nu stau așa, dimpotrivă. Aparent, regimul de dinainte de 1989, oricît de represiv și de restrictiv a fost, era capabil să ofere: siguranță socială într-o mai mare măsură, locuri de muncă, măriri salariale reale, îmbunătățirea serviciilor de sănătate, de igienă, o sumă de activități pe care le puteai practica în timpul liber, ieftine sau gratuite, o ofertă culturală mai bogată, disponibilă pentru toată lumea, ceva mai multă egalitate, lipsa rasismului, criminalitate redusă, o îmbunătățire vizibilă și constantă a condițiilor materiale, excepție făcînd, probabil, gama mai puțin variată a produselor din care consumatorul putea alege.
Acea situație a avut și un preț mare, pe care l-a plătit prin ipocrizie, cenzură şi conformism. Ținîndu-se cont de rădăcinile sale istorice, sistemul a fost etichetat „socialist“ sau „comunist“, fără nici un motiv solid. Era un stat care susţinea, din punct de vedere moral şi cultural, bunăstarea de tip conservator. Acest stat, pentru prima dată în istoria societăților agrare, a introdus standarde de viață relativ moderne: de la instalaţii sanitare de interior, la alfabetizare şi aritmetică. Ceea ce se uită, de obicei, este că s-a produs o eliberare de servitutea vechii lumi, o lume caracterizată prin servilism accentuat și prin deferență arătată aristocrației și nobilimii, un servilism faţă de reprezentanții unui stat autoritar de stil vechi, cu jandarmi înfricoşători, birocraţi şi ofiţeri militari. Gata cu pupatul mîinilor, gata cu plecăciunile! În locul unei societăţi de castă, așa-numitul „socialism real“ a creat o societate de clasă şi a înlocuit naţionalismul mistic şi religia (văzute ca ideologii legitimatoare) cu ştiinţa şi cu tehnologia, fenomen explicat printr-o filozofie pozitivistă şi progresistă, numită în mod eronat „marxism“.
Absenţa participării politice
Era o societate banală, prozaică şi prăfuită, lipsită de transcendenţă – aşa se prezenta după căderea stalinismului, în jurul anului 1956. Oamenii nu iubeau stalinismul, dar se simțeau destul de confortabil în acea perioadă. Ce lipsea, desigur, era participarea politică. În mod paradoxal, participarea politică ar fi fost mult mai necesară decît în regimurile liberale de piaţă, întrucît greutatea relativă a deciziilor publice, precum cele care priveau planificarea, era mult mai mare. Mecanismele de autocorectare, de care Lenin şi Troţki erau perfect conştienţi, fuseseră abolite. Constrîngerile, care acţionau ca o soartă implacabilă, erau numeroase, de la cele fizice la privaţiunile economice, fiind specifice acelei lumi (care era numită, din exterior, blocul „socialismului real“). Aceste constrîngeri păreau de neînchipuit pentru cetățenii care nu trăiau în Europa de Est. Această „libertate“ față de politică – care ar însemna îndepărtare, detaşare și indiferență – poate justifica individualismul curios şi ciudat al est-europenilor, care dau dovadă de o nepăsare considerabilă faţă de instituţii, dar afișează o încredere de neclintit în funcționari.
Mulţi dintre ei, dar nu chiar toți, împărtășesc ideea că intruziunea politicilor pluraliste (şi a ideologiilor politice explicite) nu duce la o creştere a libertății, ci reprezintă o metodă ineficientă și costisitoare de administrare a afacerilor treburilor publice, întrucît această diversitate a politicilor pluraliste nu este nimic altceva decît o fațadă „democratică“, menită să mascheze interesele private rapace. În acelaşi timp, est-europenii agreează și susțin libertăţile de bază, în special dreptul la libertatea de exprimare, întrucît ei sînt nepoții și nepoatele unei societăți pozitiviste şi agnostice – care refuză cu îndărătnicie orice formă de autoritate.
Punctul de vedere frecvent întîlnit în Vestul Europei – conform căruia est-europenilor le lipsesc tradiții democratice (burgheze) și au o înclinație spre obediență – este eronat. Dispreţul atît de răspîndit față de liberalism – atît la adresa guvernului reprezentativ (numit al „democraţiei parlamentare“, formulare care este aproape oximoronică), cît și la adresa societății de piață antiegalitare – nu implică un comportament cuminte și o supunere față de lege, și nici nu înseamnă respect pentru ideile morale tradiţionale care privesc sexualitatea, educaţia sau bunele maniere. Dar, oricît de nemulțumită ar fi fost populaţia din Europa de Est, distrugerea socială provocată de trecerea la regimurile de piaţă radicale – care a dus, spre exemplu, în Ungaria la pierderea a aproape jumătate din locurile de muncă existente în 1990, în interval de doi ani, un dezastru din care ţara nu și-a revenit niciodată – a avut consecinţe inconfundabile. (Cînd vorbesc de Europa de Est, eu includ întotdeauna cea mai importantă ţară din Europa de Est, Rusia, dar şi fostele republici sovietice din spațiul european.) Aceste consecinţe, mai degrabă asemănătoare cu cele din alte ţări, semi-periferice, cum ar fi regiunile mai industrializate din Asia şi America Latină, ar trebui să fie evidente şi uşor de înţeles pentru toţi.
Distrugerea Statului bunăstării
Acestea sînt consecinţele distrugerii Statului bunăstării, ale dispariției societății egalitare și ale reducerii influenţei mişcărilor muncitoreşti, care au creat un echilibru între „capital“ şi „muncă“, între dreapta şi stînga, între Est şi Vest. După trecerea celor les trente glorieuse, perioadă ce coincide cu Statul bunăstării din Europa (doar les vingt glorieuses în Europa de Est; bunăstarea, aici, a durat mai puțin, o piedică fiind regimul de acumulare – sălbatic şi auster – stalinist, care a supraviețuit pînă la începutul anilor 1960), în vremea cînd forţele antihegemonice nu au mai putut limita profiturile şi redistribuirea, în special redistribuirea egalitară, au apărut noi probleme.
Odată cu reducerea impozitelor pe capital, liberalizarea comerţului internaţional şi dezvoltarea de noi tehnologii, atît salariile reale, cît și numărul de locuri de muncă au intrat fie pe o traiectorie descendentă, fie în picaj. Era exact momentul cînd oameni care fuseseră susţinuți înainte de reţelele de pe piața forței de muncă, din ce în ce mai extinsă, şi de beneficiile sale concomitente, cum ar fi cota socială fără precedent a serviciilor de educaţie şi de sănătate, s-au poticnit involuntar în sistem – Statul, cu bugetele sale reduse în orice domeniu, ar fi trebuit să se preocupe de aceste categorii (şomeri, imigranţi, copii şi bătrîni, alte categorii), care n-ar putut, prin propriul efort, să-și asigure un trai decent.
Cu resurse de stat din ce în ce mai diminuate și cu nevoi în creştere, guvernele din aşa-numitele țări industriale dezvoltate – cu unele excepţii, în America Latină – au fost nevoite să găsească noi instrumente politice pentru a ține societățile sub control. Aceste instrumente sînt variate, desigur, dar au elemente comune, care pot fi rezumate cu ușurință: un atac ideologic care să anihileze cîștigurile repurtate în urma campaniilor pentru drepturile omului și care ofereau o nouă turnură moralizatoare în ceea ce privește diferenţele sociale şi inegalităţile (descrise prin termenul neutru de „diversitate“).
În toate societăţile capitaliste, există doar două – justificate şi legitime, în ultimă instanță – surse de venit: capitalul şi munca. Restul sînt derivate din acestea, fiind „impurităţi“ ale sistemului, cîndva tolerate, prin spiritul ideii de „drepturi sociale“, interpretate prin prisma Statului bunăstării, a umanismului social-democrat. Această deducție este negată de ceva vreme. Oamenii care nu muncesc pentru că nu pot sînt considerați a avea o valoare inferioară sau sînt catalogați drept paraziţi. Asistența socială și subvenția de stat de orice fel sînt privite ca fiind o formă de abuz, o susținere nemeritată, aplicîndu-se imigranților leneși, mamelor singure, șomerilor, pensionarilor, oamenilor cu dizabilități, funcționarilor publici, studenților, artiștilor, intelectualilor.
Potrivit președintelui Nicolas Sarkozy, la France se lève tôt (doar Franța se trezește dimineața), lucru pentru care trebuie să i se arate respect, iar cei care nu au un loc de muncă ar fi pe jumătate infractori. Expulzarea străinilor, mai ales a celor de culoare, arată tuturor că oamenii din afara sistemului sînt în mod esențial – a se citi rasial – străini și reprobabili din punct de vedere moral.
Întrucît este o luptă pe viață și pe moarte pentru aceste resurse în scădere, o competiție pentru serviciile sociale, dusă între solicitanţii care au devenit de cîteva ori mai numeroși decît numărul celor care pot avea o speranță reală să le și primească, politicile acestei lupte sînt exprimate prin termeni duri, traduși la nivelul opiniei publice prin excelență morală, condiție fizică bună și superioritate intelectuală. Oamenii ascultători, cuminți, la locul lor, tineri şi flexibili sînt cei acceptați de sistem. Pentru a rezista acestor criterii trebuie să te pliezi ordinii naturale a lucrurilor. Acelora care nu doresc sau nu sînt capabili să intre în competiție li se vor aplica măsuri constrîngătoare, vor fi tratați prin metode coercitive, dacă este cazul. Adversarii economiei de piaţă libere sînt declarați utopici, totalitariști, persoane ale trecutului, care pun în pericol libertățile noastre atît de greu cîștigate.
Noua dreaptă din Parlamentul Ungariei
Aici își face intrarea aripa majoritară a noii drepte din Parlamentul Ungariei. Se știe că dreapta deține o majoritate de două treimi, avînd puterea să amendeze Constituția și chiar să redacteze una nouă. Liderul acestei majorități, primul-ministru Viktor Orbán, a fost un critic vizibil, perseverent și eficient al politicilor neoconservatoare, promovate de guvernul anterior, extrem de nepopular, susținut de o coaliţie, impotentă și coruptă, socialist-liberală. Ca exemplu, Viktor Orbán a sprijinit referendumul inițiat de sindicate împotriva taxelor medicale și universitare, referendum care a avut cîștig de cauză (de cînd a devenit premier, taxele medicale și cele universitare au fost reintroduse, fără ca populaţia să murmure). De altfel, în timpul campaniei electorale, premierul nu a prezentat clar nici unul dintre planurile sale. Cele mai multe dintre măsurile cu impact au fost ținute secrete, iar surpriza a fost enormă.
Nu este ușor să faci o listă cu toate aceste fapte surprinzătoare, întrucît lista ar fi prea lungă, iar viteza de legiferare face aproape imposibilă o evidență clară. Să vă dau un exemplu de viteză incredibilă: pe 23 decembrie 2011 (în ultima zi înainte de vacanţa de Crăciun a Parlamentului), majoritatea parlamentară a trecut o lege care amenda 219 alte legi (ulterior s-a dovedit că erau 307 legi modificate). Noua lege a fost anunţată pe 30 decembrie și a intrat în vigoare pe 31 decembrie. La 1 ianuarie 2012, această nouă lege acţiona împreună cu noua Constituție. Astfel s-a împiedicat intervenția Curţii Constituţionale. Prin noua Constituție, Curtea își pierdea o parte dintre puteri. Nu a avut loc nici o discuţie despre aceste modificări legislative. În timpul sărbătorilor s-a vorbit prea puțin, cei mai mulți oameni nu au aflat de noua lege nici pînă în azi, iar aceasta n-a fost criticată. Acum este ca și uitată, deși schimbă întregul caracter al Statului ungar. Au fost ignorate toate regulile de legiferare.
Furie legislativă şi control
Medierile obligatorii au fost pur şi simplu ignorate, printr-un simplu subterfugiu, prin care cutumele parlamentare au fost ignorate. S-a dat dovadă de spontaneitate: proiectul de lege a fost făcut în numele unui parlamentar inexistent, propunerea a fost votată și a devenit lege. Scopurile acestei furii legislative sînt foarte simple: unu – să permanentizeze puterea partidului de guvernămînt prin numirea oficialilor de stat pentru nouă sau doisprezece ani, numirea lor urmînd să fie reînnoită doar cu o majoritate de două treimi, un eveniment puţin probabil; doi – să-i înlocuiască pe cei aleși cu persoane desemnate, controlate de dreapta și de aliaţii acesteia din afaceri. Cele mai multe consilii locale – deși 93% dintre acestea sînt acum controlate de dreapta! – fie vor fi înlocuite de birouri guvernamentale, fie le vor fi reduse puterile în mod substanțial.
Prin diverse tertipuri, curțile de apel, instanțele publice de urmărire penală, birourile de stat de audit, conducerile mass-media, universităţile, instituţiile culturale, etc. etc. vor fi controlate pe termen lung de către cei plasaţi în funcţii de guvernul de dreapta. În noua Constituţie nu mai există drepturi fundamentale garantate aprioric, întrucît acestea sînt condiționate de felul în care cetăţenii își duc la îndeplinire obligațiile. Articolul prin care se stipula „salariu egal pentru muncă egală“ a fost modificat. Legea electorală a fost schimbată într-un mod care nu poate permite, eventual, o schimbare de guvern. Grevele şi referendumurile nu mai sînt posibile.
În Constituţie sînt incluse diverse măsuri menite să facă imposible orice schimbări, cum ar fi cota unică de impozitare, care e scandaloasă și necinstită. Este normal și tipic ca Uniunea Europeană şi presa liberală occidentală să protesteze faţă de limitările impuse autonomiei Băncii Naţionale, dar protestul Federaţiei Europene a Sindicatelor împotriva legislaţiei muncii, opresive, cu greu este amintit. Cel mai important centru al serviciilor secrete este acum condus de bodyguardul personal al domnului Orbán, iar restul serviciilor secrete sînt populate de figuri dubioase de la firmele private de securitate, firme apropiate guvernului de dreapta. Sînt multe măsuri împotriva corupției, parțial justificate, dar procesele împotriva corupţiei sînt direcționate exclusiv împotriva liderilor socialiști.
Partidele comuniste şi organizaţiile succesoare ale acestora, cum ar fi principalul partid de opoziţie, cel socialist, au fost declarate în noua Constituţie „organizaţii criminale“. Educația din sistemul public a fost transformată într-un sistem extrem de selectiv, discriminatoriu, dominat de reacţiile catolice. Numele străzilor care erau numite după martiri antifasciști (sau cele care purtau numele de „Republică“ sau chiar „strada Roosevelt“) au fost schimbate. Dar de remarcat faptul că a fost amplasată o nouă statuie a președintelui Ronald Reagan.
Măsurile „populiste“ ale guvernului de dreapta includ: naționalizarea fondurilor de pensii private, aplicarea de taxe speciale unor bănci străine şi unor societăţi comerciale, cum ar fi lanţul de magazine Tesco, şi conversia parţială a datoriilor ipotecare, din valută străină în forinţi maghiari (cu condiţia ca datoriile să fie plătite cu promptitudine, în integralitate). Aceste măsuri au provocat furia cercurilor financiare vest-europene. Din păcate, de aceste măsuri „populiste“ nu au beneficiat mulţi oameni, ci doar o parte din clasa de mijloc și cîțiva reprezentanți din clasa celor foarte avuți. Măsurile au încetinit, pentru cîteva luni sau săptămîni, ritmul vertiginos al măsurilor de austeritate obişnuite, adică tăieri și reduceri.
Şi aşa mai departe. Și aşa mai departe.
Oricum, oricît de dubioase ar fi meritele democraţiei burgheze, nimeni, aflat în deplinătatea facultăților mintale, nu poate să nu fie surprins de acest atac generalizat împotriva libertăţilor civice şi împotriva capacității poporului ungar – mai ales după infama lege aplicată presei – de a se exprima şi de a-și impune voinţa într-o manieră pașnică.
Dar care este ideea din spatele tuturor acestor fapte? Ceea ce domnul Orbán are în minte este un soi de renaştere naţională. El doreşte să pună capăt incertitudinii, lipsei de direcție şi decăderii din ultimii douăzeci de ani. Nu dorește doar o refacere a grandorii naţionale, ci urmărește, de asemenea, succesul economic şi reconstrucţia Statului. Pentru Viktor Orbán, Statul este o instituție ineficientă, haotică, prea complicată, pe care nimeni nu o respectă, idee parțial îndreptățită. Acest tip de gîndire este modul principal de percepție a Statului. Viktor Orbán e convins că atitudinea liberalilor în ceea ce privește nevoia pentru o clasă de mijloc, numeroasă și puternică, ar trebui să fie coloana vertebrală a naţiunii, întreprinzătoare, îndrăzneață și la locul potrivit. Toate reformele fiscale, toate subvenţiile sînt îndreptate către această clasă de mijloc tînără – de care el însuși și prietenii lui aparțin –, întrucît idealul lui Viktor Orbán îl reprezintă întreprinzătorii mici, burghezia mijlocie independentă, patriotică, loială, religioasă şi care respectă tradiţia şi autoritatea. Acest lucru este foarte asemănător cu politica doamnei Thatcher, property-owning democracy. Din acest motiv, dreapta ungară a sprijinit cumpărarea de case de către familiile din clasa mijlocie, una dintre cauzele crizei imobiliare și ipotecare din Ungaria – și de peste tot, de altfel.
Împotriva „inactivilor“ şi a „gloatei neangajate“
Dreapta din Ungaria crede, precum conservatorii europeni (în mod special, cei din Europa Centrală), că adversarii unei asemenea clase de mijloc sînt, pe de o parte, companiile multinaționale, instituțiile internaționale şi capitalul financiar și, pe de altă parte, proletarii, săracii, „comuniştii“– numiți-i cum vreți –, plus „gloata neangajată“, „subumană“. Membrii dreptei din Ungaria nu sînt doar rasiști demodați. Ei se opun subvenţiilor pentru săraci, asistenţei sociale acordate celor fără slujbă – vizaţi sînt, în principal, cei de etnie romă (de fapt, acest lucru nu este deloc adevărat, cei fără slujbă sînt mult mai mulţi şi nu aparţin doar etniei rome) – şi oricărui strat social „non-productiv“, numit de ei „inactivii“ (un termen care îi include pe pensionari – este o ură foarte puternică, destul de nouă și extrem de neplăcută, îndreptată împotriva bătrînilor).
Pentru a impune această nouă ordine, noul stat autoritar are nevoie de o mulţime de bani pe care guvernul încearcă să-i găsească prin tăieri, noi tăieri, alte tăieri și mai multe tăieri. Nu sînt bani pentru arte, pentru arheologie şi pentru conservare, pentru publicații, pentru cercetare, nu sînt bani pentru transportul public, pentru mediu, pentru spitale şi clinici, pentru universităţi, pentru şcolile primare, pentru asistenţa acordată orbilor, surzilor, invalizilor și celor bolnavi. Sînt bani doar pentru sport, care conduce la consolidarea spiritului de luptă, a loialităţii, autodisciplinei etc.
De asemenea, este o predilecţie clasică pentru acţiune, pentru fapte, în loc de simple cuvinte. Clasas discutidoras (clasele sporovăitoare) atît de urîte de Don Juan Donoso Cortés şi de către cel mai bun discipol al lui, Carl Schmitt, nu sînt foarte admirate. Nu este nimic excepţional în acest sens, conservatorii i-au urît dintotdeauna pe intelectuali (în special intelectualii conservatori au făcut acest lucru) şi au urît „societatea de cafenea“. Nu cu mult timp în urmă, s-a susţinut că Revoluţia Franceză a fost cauzată de les sociétés de pensée şi de lojile masonice.
Domnul Orbán vorbeşte despre o „societate bazată pe muncă“ şi a anunţat solemn sfîrşitul Statului bunăstării (nu contează prea mult că Statul bunăstării s-a încheiat cu mult timp în urmă). În acest sens, el nu este diferit de domnii Cameron, Sarkozy, Barroso, Monti, Rajoy, Harper şi de doamnele Merkel şi Lagarde. Toţi aceşti domni şi doamne ar fi oripilați dacă cineva ar spune că nu sînt diferiți de domnul Orbán. Numai că domnul Orbán este mai îndrăzneţ și mai perseverent decît ei. Este mult mai puțin constrîns de ceremonie, precedent, pompă și circumstanțe. Astfel, domnul Orbán ar îndrăzni să introducă o formă radicală de workfare (amintiţi-vă: iniţiată de domnii Clinton şi Tony Blair), ceea ce înseamnă că puteţi obţine ajutor de şomaj numai dacă sînteţi pregătiţi să efectuați oricare slujbă oferită de către autorităţi şi să o faceți sub controlul Ministerului de Interne, atît de mult iubit de est-europeni, pentru un salariu de nimic. Primul experiment de acest fel, nu chiar muncă forţată, a avut loc într-un sat rău-famat, celebru pentru „incidentele rasiale“, organizate de către formaţii paramilitare neonaziste, sat care a ieșit recent în evidență și pentru faptul că acolo a fost ales un primar neonazist. Cei mai mulți „muncitori publici“ de etnie romă muncesc sub supravegherea strictă a poliției, fiind hărțuiți și umiliți în mod constant, sub privirea presei cu afinitate de dreapta, care îi numeşte pe acei muncitori „chiulangii“. Slavă Domnului că Statul incompetent nu va fi în stare să organizeze acest model la o scară largă, dar intenţia este extrem de clară.
O variantă diferită a acestui eseu a apărut în numărul din februarie 2012 al revistei Le Monde diplomatique.
Text apărut integral în Observator Cultural (mulţumim celor de la Observator Cultural pentru acordul de a publica pe CriticAtac acest text)