Prin intermediul WikiLeaks, La Quadrature du Net a reuşit să obţină accesul în exclusivitate la telegramele diplomatice americane referitoare la Tratatul Comercial Împotriva Produselor Contrafăcute (ACTA). Deşi nu reconstituie decât un fragment din istoria acestui acord negociat în secret, telegramele aruncă o nouă lumină asupra modului în care a luat fiinţă. Ele ilustrează rolul primordial jucat de Statele Unite în declanşarea acestei serii de măsuri extremiste de impunere a unor sancţiuni violente împotriva cetăţenilor şi a drepturilor fundamentale ale acestora. Telegramele dezvăluie mizele aflate în joc şi dezbaterile care au avut loc în jurul participării ţărilor în curs de dezvoltare, cât şi evoluţia poziţiei Uniunii Europene pe parcursul negocierilor.
Probabil că analiza pe care o începem aici va fi dusă la bun sfârşit de alţii, deocamdată, însă, aceste telegrame diplomatice nu par să aducă nimic cu-adevărat nou pentru înţelegerea ACTA. Amănuntele cu privire la istoria acestui periculos tratat comercial nu fac decât să ne întărească impresia că acest acord depăşit este menit să exporte războiul împotriva difuzării cunoaşterii şi culturii în ţările aflate în curs de dezvoltare.
Totodată, ele fac cât se poate de evident faptul că, deşi ACTA este un acord internaţional care ar putea avea un impact de lungă durată asupra economiei mondiale a cunoaşterii, nu are absolut nicio legitimitate democratică. Şi într-adevăr, el a fost conceput de un mic grup de funcţionari responsabili cu promovarea intereselor deţinătorilor de drepturi de autor din ţările lor de origine – nu de reprezentanţi aleşi în mod democratic.
În ultimă instanţă, dat fiind că, pe tot parcursul dezbaterilor, statele membre au avut numeroase neînţelegeri cu privire la modul în care urmau să procedeze, Uniunea Europeană s-a dovedit un slab partener de negocieri. Deşi Comisia Europeană a fost cea mai importantă ţintă a criticilor, guvernele naţionale ar trebui să fie considerate responsabile pentru faptul că au purtat negocieri pentru semnarea ACTA fără ştirea cetăţenilor lor, care vor suporta cele mai dure prevederi ale acesteia.
ACTA, un proiect american menit să extindă un set de măsuri radicale referitoare la drepturile de proprietate intelectuală în lumea aflată în curs de dezvoltare.
Conceptul ACTA
La jumătatea lui 2006, Stan McCoy, principalul negociator american la capitolul drepturi de proprietate intelectuală, se întâlneşte cu reprezentanţi ai autorităţilor japoneze cărora le prezintă conceptul ACTA. ACTA, a declarat el, va fi “un tratat comercial multilateral, din categoria TRIPS-plus, împotriva Produselor Contrafăcute (ACTA) ce va ţinti să impună un “etalon de aur” în privinţa drepturilor de proprietate intelectuală în rândul unui mic număr de ţări cu vederi similare, la care ar putea, ulterior, să adere şi alte ţări doritoare.”[1] Americanii ştiu că japonezii agreează ideea unui astfel de acord, aşa că sunt primii pe care îi abordează.
Unul dintre principalele obiective este acela de a evita organizaţiile internaţionale responsabile de reglementarea “proprietăţii intelectuale,” în cadrul cărora ţările maximaliste, ca America şi Uniunea Europeană, se confruntă cu o opoziţie din ce în ce mai acerbă din partea ţărilor în curs de dezvoltare. Nu doar OMPI şi OMC, ci şi OCDE: iniţial, japonezii au propus să ceară şi OCDE-ului o mână de ajutor în schiţarea acordului, dar oficialii americani au sugerat o altă cale, accentuând faptul că au suficientă expertiză şi insistând să evite orice colaborare cu organizaţiile internaţionale.[2]
Prioritate: adoptarea neîntârziată a unui acord radical, dar exportabil
Pentru Americaeste esenţial să obţină cele mai drastice sancţiuni posibile şi să se asigure că domeniul de aplicare al acestora este cât mai cuprinzător cu putinţă. Diplomaţii americani îi anunţă pe japonezi că Congresul a salutat deja “oportunitatea de a aborda aceste chestiuni, fiind pregătit să modifice legislaţia, dacă va fi necesar” şi le sugerează să ia “în considerare îmbunătăţirea substanţială a metodelor de impunere a acestui acord” – idee pe care aceştia o privesc destul de sceptic. Pentru Japonia, prioritatea este viteza. Potrivit unui funcţionar japonez: “intenţia acordului este să rezolve problemele referitoare la proprietatea intelectuală ale unor terţe-părţi precum China, Rusia şi Brazilia, nu să negocieze diferitele interese ale ţărilor care împărtăşesc aceeaşi perspectivă asupra acestor chestiunií.” ACTA trebuie să funcţioneze ca un “instrument de măsurare a stării economiei de piaţă a unor ţări precum China şi Rusia.”[3] Destul de optimişti, japonezii au stabilit ca termen pentru negocierea ACTA “maximum un an de zile.”
Poliţist bun vs. Poliţist rău în rândul ţărilor în curs de dezvoltare
În ultimă instanţă, telegramele demonstrează că ACTA – deşi a fost negociată între ţări “cu interese similare” – e menită să fie impusă ţărilor în curs de dezvoltare. Încă de la început, Americaşi Japonia consideră necesar să recruteze şi ţări emergente pentru a garanta “legitimitatea” acordului. Luând în considerare acceptul pe care l-au dat unora dintre cele mai dure prevederi cu privire la drepturi de autor, mărci înregistrate şi patente în tratatele comerciale bilaterale recent încheiate cu Statele Unite, Iordania şi Marocul sunt primele luate în discuţie.[4]
Totuşi, unul dintre principalele motive de îngrijorare ale negociatorilor este că ACTA ar putea fi perceput drept ceea ce este – adică un acord pe care ţările bogate l-au conceput special pentru a-l impune lumii emergente. Oficialii mexicani s-au arătat extrem de doritori să dea o mână de ajutor în această privinţă. Potrivit relatării americanilor, în timpul unei întâlniri cu omologii lor, mexicanii îşi reafirmă “disponibilitatea de a se alătura negocierilor pentru ACTA şi a se opune eforturilor braziliene de subminare a dispoziţiilor mai dure cu privire la drepturile de proprietate intelectuală în cadrul organizaţiilor internaţionale de sănătate.”[5] Strădania Braziliei de a promova politici mai progresiste pe scena internaţională este denunţată de oficialii mexicani, care se oferă să joace rolul “poliţistului bun”, acţionând alături de SUA spre instituirea, la nivel mondial, a unor criterii cât mai restrictive în domeniul drepturilor de autor.
Uniunea Europeană, un negociator destul de slab
În 2006, Americaşi Japonia nu erau foarte sigure cum să-i abordeze pe europeni. La început, intenţia lor a fost să negocieze cu fiecare ţarăcomponentă în parte. Temerea lor era că iniţierea unor tratative directe, la nivel european, ar aduce în discuţie chestiuni sensibile cum ar fi indicaţiile geografice, pe care americanii le definesc ca “subiect inabordabil”.[6]
Prima depeşă care menţionează o întâlnire dintre oficialii americani şi cei europeni e datată 1 decembrie 2006 şi provine de la ambasada americanădin Roma.[7] Diplomaţii americani arată că Italia este interesată de ACTA, dar spun că italienii au ţinut să reamintească “angajamentul Italiei faţă de organizaţiile multilaterale, precum OMPI, UE şi G-8, subliniind faptul că guvernul italian trebuie să evalueze cu foarte mare atenţie o eventuală acţiune independentă de acestea.”[8]
Neînţelegeri interne referitoare la competenţe
Depeşele ulterioare relevă diviziunea europenilor în ceea ce priveşte ACTA, o diviziune ce pare să le slăbească puterea de negociere. Dezacordul se acutizează îndeosebi atunci când vine vorba de rolul Comisiei şi de cel al statelor membre. La finele lui 2007, oficialii italieni îşi exprimă nedumerirea şi nemulţmirea la auzul veştii potrivit căreia Comisiei i-a fost înaintată o propunere comună nipono-americană referitoare la ACTA. Aparent, italienii crezuseră că Americava trata mai întâi cu unele dintre statele membre şi de-abia apoi la nivel unional. Italienii arată că a existat “o diferenţă substanţială între perspectiva Comisiei şi cea a mai multor state membre (printre care şi Italia) cu privire la alocarea competenţelor în cazul ACTA.”[9]
Pe de altă parte, Portugalia sprijină o abordare la nivel european. În iunie 2007, când Portugalia deţinea preşedinţia Consiliului European, consilierul pe probleme economice al primului ministru le declară oficialilor americani că guvernul său este satisfăcut cu conducerea Comisiei în acest domeniu, chiar dacă e conştient de faptul că, într-un final, vor trebui să fie cooptate şi alte state membre, pentru rezolvarea unor chestiuni de competenţă în domeniul penal.[10]
Neclarităţile cu privire la competenţele instituţiilor centrale şi ale celor naţionale în negocierea ACTA au sfârşit prin a provoca întârzieri semnificative ale procesului de negociere. La jumătatea lui 2008, Fabrizio Mazza, responsabil de negocierea ACTA din partea Ministerului italian de Externe, îi avertizează pe oficialii americani că “e foarte probabil ca ţările europene să ceară o încetinire a ritmului negocierilor” din pricina opoziţiei faţă de implicarea Comisiei în negocierea clauzelor penale ale ACTA. La mijloc este şi dezacordul cu privire la absenţa din tratat a indicaţiilor geografice.[11]
Tensiuni cu privire la includerea Indicaţiilor Geografice
Europenii au motive serioase de îngrijorare şi în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al ACTA. În aceeaşi depeşă, Mazza subliniază că “pentru multe naţiuni europene, deşi ACTA este văzută ca un tratat de tip TRIPS Plus, spre deosebire de acesta din urmă, ea nu abordează problema indicaţiilor geografice. Mai spune că e doar o chestiune de timp până ce o delegaţie europeană va arăta că această aducere la zi a TRIPS-ului, rezolvă principalele probleme ale americanilor, şi anume pirateria şi falsificarea, dar neglijează principala temere europeană, care este cea a indicaţiilor geografice. În plus, susţine că această omisiune nu e de natură să ducă la eşuarea negocierilor, dar le va încetini. Până la urmă, în acest punct esenţial, europenii nu au avut câştig de cauză, ACTA nereuşind să ofere o protecţie cuprinzătoare şi adecvată a indicaţiilor geografice.
Legitimitatea ACTA periclitată de lipsa transparenţei
În cele din urmă, europenii au obiecţii şi în privinţa confidenţialităţii acordului. Una dintre acestea este de natură strategică: Comisia europeană se teme că Statele Unite vor negocia tratatul în strânsă colaborare cu reprezentanţii industriei lor, în vreme ce Uniunii nu-i va fi permis să facă cunoscut conţinutul negocierilor şi altor părţi interesate.[12] Pe măsura acumulării criticilor publice, chestiunea transparenţei începe să devină o adevărată problemă pentru europeni. La sfârşitul lui 2009, după ce planul americanilor de a introduce un sistem de răspuns gradual la capitolul ACTA dedicat internetului a fost făcut public, un oficial suedez care luase parte la negocieri inisista că “secretul ce învăluie aceste negocieri a făcut ca legitimitatea întregului proces să fie pusă sub semnul întrebării.”[13]
Istoria ACTA, aşa cum reiese ea din aceste telegrame diplomatice, demonstrează cum un proces ilegitim şi lipsit de transparenţă poate conduce la nişte prevederi disproporţionate şi neîntemeiate. Acum, când reprezentanţii aleşi în mod democratic vor începe dezbaterile pentru ratificarea ei, cel mai indicat ar fi să o respingă, pentru a proteja valorile democratice şi domnia legii.
Traducere de Alexandru Macovei
__________________
[1] http://wikileaks.ch/cable/2006/06/06TOKYO3567.html
[8] S-au întâlnit cu Directorul Adjunct pe Probleme economice, din cadrul Ministerului de Afaceri Externe, dl. Spinetti şi cu un subsecretar de stat de la Ministerul Dezvoltării Economice, dl. Gianni.