Prevestiri, planuri confuze
În anul 1987, găsindu-mă în exil, am răspuns unei anchete a revistei din Muenchen ‘Apoziția’. Întrebarea era : ‘Cum vă imaginați România post-socialistă?’. Am regăsit acum câtva timp numărul respectiv; făcusem următoarea prevestire: România avea să aparțină fiilor demnitarilor comuniști. Deși istoria avea să-mi dea dreptate în bună măsură, recunosc că nu am avut reprezentarea corectă a ceeace continuitatea clasei conducătoare putea să însemne, și cu atât mai puțin nu am gândit lucrurile în durata lor reală.
‘Nomenclatura’ abandonase de mult orice încredere și orice interes, fie el și formal, pentru marxism-leninism. Portretele ‘dascălilor’, Marx, Engles, Lenin apăreau din ce în ce mai rar, înlocuite fiind de o unică imagine, omniprezentă: aceea a lui Nicolae Ceaușescu. În fapt, dacă Ceaușescu se bucura de un dram de popularitate, nu era în rândul activiștilor de rang înalt ci mai de grabă în umilitul popor, între aceia din reprezentanții lui care, după expresia poetului, abia cugetau la ziua cea de mâine. Nomenclatura ajunsese de un cinism total, nu visa decât la binele individual și practica idolatria mărfii cu o devoțiune fără limite. Dacă exceptăm o minusculă grupare din anturajul imediat al iubitului conducător care se temea de schimbare fiindcă era pusă în discuție chiar existența ei fizică (viitorul a arătat că nu aveau de ce să se teamă chiar atât de tare) putem spune că masa largă a activiștilor de partid importanți și mijlocii îl detesta pe liderul carismatic și îl resimțea ca pe o povară. Fără ‘El’ și fără ‘Ea’ ar fi fost mult mai liberi! Libertatea fiind înțeleasă ca posibilitatea de chiverniseală, fără tributul de lingușire și slujire preaplecată lui Ceaușescu.
În ultima vreme mi-a devenit din ce în ce mai clar că nu există revoluții pur populare. Există totdeauna un stimulent extern, o grupare, o ‘putere străină’. Cuplată cu nemulțumirea, revolta prinde rădăcină și generează schimbarea de regim. Această pereche: grup complotist – mase ajunse la capătul răbdării este cheia revoluției. Este o falsă întrebare dacă în decembrie 1989 a avut loc sau nu o revoluție. Esența revoluțiilor este perechea complot-explozie populară.
‘Organigrama’ revoluției române este deocamdată necunoscută, deși multe date sunt publice. Un lucru apare sigur, anume că nomenclatura de partid dar mai ales structurile de putere, și dintre acestea aparatul represiv al Securității au jucat un rol esențial. Motivația era clară: consumerismul ca principală ispită și dorința de-a se debarasa de familia fatală și de acoliții ei cei mai apropiați. Comunismul s-a dovedit un mare râu care s-a vărsatîn fluviul liberalismului contemporan.
Această stare de fapt am trăit-o, dar nu pot spune că am înțeles-o de la început. În 1990 am scris un articol în care ceream etatizarea Gospodăriei de Partid și folosirea veniturilor rezultate în favoarea unei fundații pentru ajutorarea copiilor aflați în condiții precare, orfani, locuitori ai azilelor, viitori copii ai străzii… Ce idee absurdă, antiromânească … puținii care au citit au râs, au fost chiar câțiva care m-au întrebat ce m-a apucat.
În realitate, s-a petrecut exact contrariul: proprietățile statului au fost, practic, făcute cadou unui mic grup legat de nomenclatură și câtorva profitori legați de ea sau aflați în locul potrivit la momentul potrivit. Spațiul public a fost și el «desacralizat», adică s-a putut construi anarhic, hidos, fără interes pentru binele comun. Acest proces a fost în bună parte subversiv, tăcut. Cei care au protestat a fost reduși cu blândețe la tăcere, conform principiului ‘poți vorbi, nu te ascultă nimeni’ (în franceză: ‘cause toujours’). Orice violență împotriva cârcotașilor ar fi fost contraproductivă.
Sunt silit să o mărturisesc: lozinca minerilor: ‘nu ne vindem țara’ era în parte justificată. Rămâne doar tristul adevăr că acest strigăt de deznădejde se împerechea în mod confuz cu opoziția la orice înnoire și cu violența criminală. Cei care îi incitau pe mineri erau chiar aceia care erau pe punctul ‘să vândă țara’.
Un utopist ezitant
… Tot în 1990 am dat un interviu efemerului ziar «Libertatea», organ al social-democraților care formau, să o amintesc, un partid alăturat coaliției liberalo-țărăniste. Opțiunea mea pentru România era: social-democrația de tip occidental într-o monarhie constituțională. Un fel de Norvegie explodată de un cataclism, picată în spațiul carpato-dunărean.
Teama de recăderea în comunism, dorința de-a vedea o rapidă redresare a situației economice a țării, năzuința către un Occident conceput ca sediul prin excelență al binelui, (Avalon, paradisul apusean) dar și singurătatea enormă în care mă găseam au făcut că am abandonat utopiile. Am devenit pragmatic, am mizat pe pașii mici. Azi cred mai de grabă trebuie să vezi dincolo de imediat, dacă vrei să dai o șansă unei lumi în schimbare. Utopia nu este decât prima fază a unui proiect realist.
Dinastia a fost recuperată în modul care se cunoaște. Social-democrații au fost fagocitați, după moartea lui Sergiu Cunescu, de către ex-comuniștii care le au confiscat inițialele. În România de azi nu există nici o grupare cu adevărat social-democrată, PSD actual fiind detașamentul de vârf (sau, dacă vreți: ‘avangarda’) neoburgheziei afaceriste .
Am așteptat ani de zile ameliorarea sistemului, am crezut că va evolua dinăuntru. În prezent, increderea mea în reformă scade pe zi ce trece. Din ce în ce mai mult mi se pare că e nevoie de o schimbare radicală. Sufletul meu pacific se teme de ea. Aș vrea totuși să dau o șansă reformei.
Să privim în ograda noastră
Nu putem înțelege ce se întâmplă pe plan local dacă nu avem o viziune globală. Îndemnul think global, act local, ale cărui origini par să fie mai vechi, a devenit o deviză a mișcărilor ecologiste. Dar formula este valabilă și pe planul politic. Globalizarea are o componentă ireductibilă, izvorâtă din dezvoltarea transporturilor și telecomunicațiilor, din mișcările de populații, etc. Dar există și o mondializare voită, abuzivă. Unul din agenții acestei mondializări forțate este Organizația Mondială a Comerțului care vizează desființarea frontierelor vamale. Aplicarea acestui sistem este vizibil distorsionată în favoarea statelor puternice economic.
România se găsește, din acest punct de vedere, într-o poziție intermediară. Ca indici economici, demografici, ai corupției, etc este într-o poziție codașă în Europa, vecină cu a țărilor lumii a treia. Până la intrarea în UE situația aceasta părea o fatalitate. Odată cu primirea în UE ieșirea din înapoiere a devenit o chestiune de voință națională. Rata de absorbție a fondurilor europene, exigența de-a păstra anumite repere economice strategice în posesia României ar trebui să fie prioritare. Ce s-a întâmplat? – Bogății esențiale (exemple putând fi: gazul transilvănean, pădurile din toate ținuturile țării) au fost cedate unor firme străine care nu furnizează o contraparte serioasă. Proiectul Roșia Montana indică gradul de jaf potențial care va să vină… iar o majoritate a clasei politice este de acord cu el. Roșia Montana este o catastrofă ecologică planificată; dar și o operație dezavantajoasă financiar pentru România. Avansarea acestui proiect fatal nu ar fi fost posibilă fără ajutorul unor decidenți români, în cursul anilor. Este inimaginabil ca aceste spolieri să nu fi fost remunerate corespunzător. A doua componentă a stagnării noastre este slaba absorbție a fondurilor europene. Cum s-a observat de multe ori, proiectele europene sunt foarte supravegheate, deci puțin rentabile pentru afaceriștii corupți, care speră comisioane substanțiale. Deci, fondurile europene interesează puțin.. și se pierd.
Clasa afaceristă din România, filogenetic urmașa nomenclaturii este colaboratoarea prețioasă a afaceriștilor de pretutindeni. Neo-neoburghezia actuală este plutonul local al afacerismului globalizant.
Un anticomunism întrerupt în evoluție
A scrie despre comunism, a-l judeca retrospectiv, a-l condamna, este necesar. Comunismul a fost o oroare: zeci, sute de mii de morți, destine distruse, un popor îngenuncheat, supravegheat… ruinat, în cele din urmă. Dar preocuparea pentru comunism nu este numai o treabă de istoric. Istoricul se ocupă, prin definiție, cu trecutul. Iar trecutul interesează nu numai ca trecut ci și în perspectiva prezentului, și mai ales a viitorului. Trebuia să admitem că regimul comunist a fost unul catastrofic? – Da! Dar mai ales a admite că regimul comunist se prelungește azi sub forma dominanței aceleiași pături sociale, oportun reciclate spre binele ei. Altfel, ‘anticomunismul’ devine tipică butaforie. A fost o satisfacție dată celor ce au putut spune: ‘în timp ce ei se lamentează despre despre comunism, afacerile noastre continuă’. În loc să fie un cuvânt de ruptură, anticomunismul a devenit unul de continuitate.
Demondializarea ca speranță
Tot mai mulți sunt economiștii și politologii care înregistrează declinul mondializării, ‘demondializarea’, un proces deja în evoluție. Omogenizarea Planetei nu este o soluție. Ea implică un excedent de distrugere mai mult decât unul de construire. Cea mai însemnată și mai la îndemână contribuție la binele global este grija pentru local. Primul ecologist este omul care și-a plivit grădina. Avem dreptul să sperăm că acest lucru este posibil fără ură, fără ideologii și imposturi sectare, ca cele care au generat naționalismele fatale ale secolului XX. Participarea la un efort global nu este nici posibilă nici decentă fără unul local. Clasa afaceristă a dovedit că este incapabilă să satisfacă acest proiect. Ar putea să fie ținta unor tehnicieni ambițioși, unor gânditori capabili să-și însușească marea idee a dezvoltării teritoriale durabile.
Îl înțeleg pe dl. Băsescu care a spus de mai multe ori în ultima vreme că este adeptul unei Federații europene (‘Statele Unite ale Europei’) . Îl interpretez ca pe un simptom de descurajare: ‘România nu este guvernabiilă de către români’ pare să gândească președintele. Din păcate, această soluție nu ar face decât să transfere problema la alt nivel. Indiferent de gradul de suveranitate, trebuie să existe decizii și decidenți locali.
Candide ca model
În 1759 apărea la Geneva, sub o semnătură de împrumut, Candide de Voltaire. Influențat de maestrul său, metafizicianul Pangloss, care crede că ‘totul este cât se poate de bine în cea mai bună din lumile posibile’, și forțat de împrejurări, Candide întreprinde un lung periplu prin lume. O lume care este a violenței, a abuzului, a corupției. La capătul acestei călătorii și a unei evoluții interioare, Candide ajunge la o încheiere: ‘să ne îngrijim grădina’. Mie mi se pare că această chemare este o utopie care devine proiect, fiindcă în curând o să fie cauza omenirii.