Pentru a răspunde la această întrebare voi face un necesar excurs electoralo-teoretic. La sfârşitul anilor ′60, Stein Rokkan şi Martin Lipset au oferit explicaţia cea mai coerentă şi cea mai riguroasă privind geneza sistemului de partide şi a multipartidismului din Europa de vest. În viziunea acestora, sistemul de clivaje pe care l-a cunoscut Europa la sfârşitul anilor ′60 rămâne identic cu cel care s-a stabilit în urma generalizării votului universal, după primul război mondial. Cele patru clivaje fundamentale au fost generate de două revoluţii, cea naţională şi cea industrială. Revoluţia naţională impune două tipuri de clivaje, unul pe axa teritorială (centru vs. periferie) şi un altul pe axa funcţională (stat vs. biserică). Revoluţia industrială produce alte două clivaje. Un prim clivaj îi opune pe proprietari muncitorilor (axa funcţională), al doilea referindu-se la opoziţia dintre urban şi rural (axa teritorială) – cf. S. M. LIPSET, S. ROKKAN, „Cleavages Structures, Party System and Voter Alignments: An Introduction“, în S. M. LIPSET, S. ROKKAN, eds., Party System and Voter Alignments, The Free Press, New York, 1967, pp. 1-64. Clivajul proprietari vs. muncitori sau, folosind cuvintele lui Rokkan şi Lipset, distincţia dintre proprietari şi angajatori, pe de o parte, şi muncitori şi salariaţi, pe de altă parte, este transpus în termeni politici în diviziunea dreapta/stânga sau liberalism în contrapondere cu social-democraţia. Acest clivaj a fost foarte clar reflectat în comportamentul electoral al cetăţenilor cu drept de vot din vestul Europei.
Spre exemplu, André Siegfried (un fel de părinte al geografiei electorale), studiind regiunea Ardèche în timpul celei de-a Treia Republici (1841-1940), interpretând modelele de vot prin prisma organizării spaţiale a societăţii, ce rezidă în structura diferită a mediului geografic, a descoperit că arealele care preferau partidele de stânga în anul 1871 se comportau asemănător şi în 1936, separând 31 de regiuni, 17 cu preferinţe de stânga şi 11 de dreapta. Doar în 3 asemenea spaţii tipul de vot suferea modificări importante în cadrul unei lungi perioade de timp. Hărţile electorale din Marea Britanie spun acelaşi lucru: zona industrială Manchester – Liverpool este una a stângii (mereu aici hărţile vor avea o cromatică roşie), în timp ce inner London a fost şi este un bazin electoral pentru Tory. Aşa au stat lucrurile pentru multă vreme (pentru mai multe detalii vezi şi Seymour Martin LIPSET, Political man. The Social Bases of Politics, Heinemann, London, 1983). De ceva vreme încoace anumite schimbări fundamentale s-au petrecut. Ceea ce s-a observat a fost o diluare a clivajelor politice şi electorale amintite mai sus, aşa încât ceea ce era evident înainte vreme nu mai este clar conturat acum. Falia stânga/dreapta nu mai este una aşa de evidentă, ceea ce se traduce prin faptul că dacă acum 40 de ani era foarte greu pentru partidele liberale să câştige voturi din zonele industriale, se întâmplă mult mai uşor acum şi acest lucru este valabil şi pentru partidele social-democrate din vestul european. Prin urmare balansul electoral dinspre o direcţie spre alta se face pe o plajă electorală mult mai largă. S-a scris extrem de mult pe această temă, întrebarea care se pune este de ce s-a întâmplat o asemenea stare de fapt. Au fost în stare de-reglementările pieţelor financiare care s-au produs acum 30 de ani să inducă o asemenea stare? Sau mai degrabă este vorba de anumite clişee împământenite în gândirea electorală occidentală? Prin urmare este responsabil ultra-liberalismul de dată recentă de o asemenea disparitate a clivajului muncitori vs. proprietari?
Pornind de la prezenţa din ce în ce mai scăzută din ultima vreme, J. K. Galbraith face unele consideraţii extrem de radicale. Analizând societatea contemporană americană, J. K. Galbraith (vezi J. K. GALBRAITH, The Culture of Contentment, Sinclair-Stevenson, London, 1992) a identificat două tipuri de comunităţi ce locuiesc în aceeaşi ţară dar au experienţa unor niveluri diferite de trai, consecinţa logică a economiei de piaţă. Una dintre comunităţi cuprinde pe acei beneficiari ai capitalismului de piaţă, viaţa acestora fiind confortabilă, standardul de locuire având tendinţa de permanentă creştere, iar în consecinţă aceştia sunt preocupaţi de menţinere actualei stări de fapt (status quo). De cealaltă parte, o largă minoritate include pe acei pierzători ai economiei de piaţă. Aceştia sunt proletari, săraci şi deposedaţi. Cum partidele caută să obţină cât mai multe voturi pentru a câştiga alegerile, ele vor fi atente la opinia celor influenţi, prin urmare politicile adoptate vor fi în conformitate cu aspiraţiile claselor înstărite: taxe mici, limitarea cheltuielilor publice (inclusiv reducerea salariilor). În acest fel se neglijează interesele păturilor sărace, iar drept consecinţă participarea la vot va fi diferită pe cele două compartimente ale claselor sociale suprapuse, aşa încât participarea la vot va fi în continuă scădere, în special printre clasele de jos ale societăţii. Mai mult, politicile implementate de partide vor avea în centru clasele înstărite, marginalizându-se problema celor defavorizaţi din punct de vedere economic: „Iată într-o formă extrem de concisă dialectica politică modernă. E vorba despre o competiţie inegală: cei bogaţi şi prosperi au bani şi influenţează. Şi votează. Cei cu grija zilei de mâine şi cei săraci sunt în număr mare, dar mulţi dintre ei, din păcate, nu votează. Există democraţie, dar nu în mică măsură este o democraţie a celor bogaţi“ (cf. J. K. GALBRAITH, Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, 1997, p. 16). În acest punct al demonstraţiei scăderea prezenţei la vot devine o chestiune de nereprezentativitate politică (cf. Ron JOHNSTON, Charles PATTIE, Putting Voters in their Place. Geography and Elections in Great Britain, Oxford University Press, Oxford & New York, 2006, p. 265). Prin urmare, atenuarea clivajului muncitori/proprietari sau pe scurt liberalism versus social-democraţie se produce pe fondul apariţiei unui singur partid care intra în schema sferelor puterii: partidul celor înstăriţi (cu numeroase nuanţe specifice, în funcţie de cultura specifică a fiecărei ţări). Acest fapt se produce concomitent cu scăderea importantă a prezenţei la vot, prezenţă la vot scăzută asociată cu dezinteresul electoratului pentru similitudinile dintre platformele electorale ale partidelor prezente în competiţia electorală şi care în mod vădit nu-i vizează pe cei mulţi. Despre aceste aspecte privind apariţia partidului unic în spaţiul american au scris şi N. Chomsky sau J. Dewey (atâta vreme cât feudalismul industrial nu este înlocuit de o democraţie industrială, politica va rămâne doar o umbră aruncată de marile corporaţii asupra societăţii).
Să introducem acum în schemă şi spaţiul românesc. Cu referinţă strictă la spaţiul autohton, mai mulţi autori au propus diferite grile de interpretare în ceea ce priveşte clivajele politice. Jean Michel De Waele, consideră că, făcându-se abstracţie de faptul că majoritatea formaţiunilor politice au un electorat mixt din punct de vedere social, trei din cele patru clivaje clasice ale lui Rokkan şi Lipset se regăsesc fără dificultate în ţările din Europa centrală şi de est (şi deci şi în România). Este vorba de clivajele urban vs. rural, centru vs. periferie şi stat vs. biserică. La acestea mai adaugă alte trei clivaje generate de revoluţia internaţională:
– maximalist vs. minimalist (clivajul ar opune susţinătorii reformelor economice rapide celor favorabili abordării graduale în ceea ce priveşte ritmul acestora). În România Partidul Democrat (PD, ulterior PDL) şi Partidul Naţional Liberal (PNL) ar corespunde versantului maximalist al clivajului, axa minimalistă fiind reprezentată de Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR, ulterior PSD);
– autoritar vs. democratic, un clivaj ce ar corespunde cumulării conflictului cultural istoric dintre tradiţionalişti şi occidentalişti;
– comunist vs. anticomunist cuprinde, pe de o parte, partidele ce se revendică din mişcarea de disidenţă (opozanţii regimurilor comuniste), iar pe de altă parte, formaţiunile moştenitoare a structurilor regimului precedent .
D.-L. Seiler nu extinde modelul rokkanian la Europa orientală (estică) din motive ce ţin de cultura şi istoria sud-estului european. Două elemente sunt decisive în acest sens: i), revoluţia industrială s-a desfăşurat în spaţiul est european sub tutela puterii comuniste, ii), lipsa unei democraţii reprezentative înainte de cel de-al doilea război mondial. În consecinţă, crede Seiler, revoluţia internaţională de la finele comunismului este cea care scindează partizan societăţile din Europa estică. Pentru România, ca parte a Europei de sud-est, Seiler găseşte potrivit clivajul neocomunişti vs. democraţi, clivaj ce se intersectează cu un altul centru vs. periferie caracteristic doar Transilvaniei.
În fine, o altă opinie a fost formulată de către Cristian Preda şi Sorina Soare. Din punctul de vedere al acestora, sistemul politic postcomunist este organizat în România în jurul negării clivajelor în acest mod continuându-se voinţa puterii comuniste, voinţă întemeiată pe negarea explicită a tuturor clivajelor. Partidele şi reprezentanţii postcomunismului românesc traduc înainte de toate conflicte între lideri, iar ceea ce a fost considerat un clivaj fondator în societatea românească, adică opoziţia anticomunişti vs. postcomunişti, nu este, în opinia autorilor, decât o tensiune superficială a societăţii româneşti, una ce devine caducă după 2000 odată cu ratarea intrării PNŢCD în parlament.
Din punct de vedere empiric, ceea ce teoretizau în primii ani ai secolului XXI D.-L. Seiler şi C. Preda, prezintă coerenţă. Aşa încât dacă la primele alegeri postcomuniste se putea identifica cu uşurinţă un oarecare clivaj între cei numiţi minimalişti (şi neocomunişti) şi maximalişti (sau anticomunişti, prin urmare liberali), ulterior, odată cu eşecul Convenţiei, delimitările ideologice au devenit caduce. FSN-ului minimalist, larg reprezentat în Muntenia (excepţie Bucureştiul şi Prahova), Oltenia şi Moldova, i se opuneau PNL-ul şi PNŢCD-ul maximaliste (spun minimalist şi maximalist în funcţie de treptele vizate ale reformei economice, prin urmare minimaliştii ar fi cei cu economia de stat, maximaliştii ar fi cei care îşi doreau accelerarea reformei) şi cu forţă electorală în Transilvania şi Banat. Pe atunci, cei din centrul şi vestul ţării erau asociaţi cu purtătorii stindardului modernităţii economice, cei din sud şi din est fiind categorisiţi ca jalnicii colectivişti, cu reflexe etatiste căpătate în comunismul ce le-a fost şi mamă şi tată. Dar a venit guvernarea CDR-ului (la pachet cu antemergătorii democrat-liberalilor de azi, USD-ul socialist de ieri) şi tot acest schelet imaginar s-a prăbuşit. Am văzut apoi cum modernii din centrul şi vest s-au repezit către partidul salvator (PRM-ul le-a anihilat, la momentul electoral 2000, alegătorilor din Ardeal şi Banat reflexele liberale).
De la acel scrutin (anul 2000) apele s-au separat vizibil. Au preluat ştafeta 3 partide: PSD, PDL şi PNL (folosesc denominaţia partizană de azi). Diferenţele doctrinare dintre acestea s-au evaporat (dacă vreodată existase aşa ceva), aşa încât am ajuns să vedem cum unele privatizării au fost făcute de intitulaţii social-democraţi, privatizarea Petrom, Sidex Galaţi (premierul din perioada 2000-2004, un social-democrat după cum se recomandă domnia sa, luase hotărârea clară, impozit unic de 16%; guvernele ce i-au succedat i-au îndeplinit dorinţa, dorinţă retezată de mentorul partidului de la acea vreme, fostul prim-secretar de la Iaşi), iar unele măsuri populare au fost iniţiate de liberali (PNL), cum ar fi mărirea salariilor pentru aparatul bugetar, mărirea pensiilor sau supradimensionarea administrativ-birocratică. PD-ul socialist s-a înscris şi el derutei ideologice, şi-a adăugat particula liberal (a devenit PDL) şi a început să interpreteze reformele după partitura FMI. Dat fiind acest melanj indescifrabil, electoratul românesc a dat semne de incoerenţă şi el. În primul rând au apărut comportamentele de vot haotice de la un ciclu electoral la altul, aşa încât un partid care câştiga concludent într-o anumită localitate îşi vedea ruinate voturile peste 4 ani. Exemplele sunt cu miile, abundă în întreg spaţiul românesc (un comportament electoral specific ţărilor cu democraţii periferice, Ghana şi India putând fi oferite ca exemplu). Pentru conservarea voturilor dintr-un bazin electoral s-a revenit la practicile interbelice: clientelismul electoral (pagini precise despre corupţia electorală dintre cele două războaie mondiale a scris Matei Dogan). Aşa încât s-au constituit feudele electorale (sunt bine ştiute în fiecare regiune a ţării), acestea fiind uşor identificabile urmărind procentele electorale ale celor 3 partide amintite (vom vedea scoruri de peste 80%, sau chiar mai mult, într-o anumită localitate pentru un partid sau altul). Astfel, am ajuns să vedem liberalii (PNL) larg reprezentaţi în localităţi rurale din judeţe sărace precum Giurgiu, Teleorman sau Tulcea (trebuie să recunoaştem, o anomalie, nu despre delimitări ideologice este vorba aici). Acum trebuie să admitem că dintre cele 3 partide, PNL-ul este cel mai firav la reţele clientelare (de asta este mereu pe locul 3), forţa financiară a acestora nefiind comparabilă cu cea a PSD-ului şi PDL-ului. Prin urmare apele s-au amestecat, „moderniştii“ liberali se ascund şi votează prin varii cătune atinse de sărăcie (cercetaţi de curiozitate rezultatele electorale), iar social-democraţii pot câştiga voturi în oraşe mari şi relativ prospere (să contabilizăm cazul oraşului Constanţa; nu e singurul exemplu). Distincţia nu este dată de doctrină, mai degrabă sfânta pungă cu daruri şi salvatoarea găleată sunt în stare să impună comportamente de vot.
Concomitent cu disiparea electorală se produce scăderea prezenţei la vot, un fenomen sincron cu cel din spaţiul occidental. S-a ajuns la o prezenţă la vot de sub 40%, una extrem de mică, ce ar trebui să pună semne de întrebare întregii clase politice. Prezenţa slabă la urne la alegerile generale din 2008 l-a făcut pe John Gledhill să afirme că nivelul redus al cetăţenilor care votează nu trebuie să fie un semn îngrijorător, întrucât „participarea redusă la vot este un produs normal, deşi regretabil, al democraţiilor avansate, iar din moment ce România este astăzi o democraţie avansată, şi ea trebuie să facă faţă acestei maladii a maturităţii“ (cf. John GLEDHILL, „O maturitate imperfect. Ce ne spun alegerile din noiembrie despre evoluţia democraţiei româneşti“, Sfera Politicii, nr. 134, 2009, p. 4). Cum se poate explica această participare minoră la urne în democraţiile consolidate? Explicaţia autorului menţionat este una des amintită, cum „că alegătorii cu experienţă ai democraţiilor avansate înţeleg că este destul de puţin probabil ca votul individual să influenţeze rezultatul final, un singur vot este până la urmă doar o picătură într-un imens ocean electoral”, mai mult „din moment ce nu există un beneficiu direct, imediat de pe urma procesului electoral, mulţi cetăţeni preferă mai degrabă să meargă într-un bar sau la plimbare într-un parc, decât în cabina de vot“ (Ibidem, p. 4). O demonstraţie extrem de prozaică şi fără vreo logică anume (nu intru acum în detaliile Teoriei economice a democraţiei lui A. Downs). A considera participarea redusă la vot de la alegerile generale din 2008 ca un semn al maturizării democraţiei româneşti, ei bine iată un aspect al politicii româneşti la care nimeni nu s-a gândit, doar latura hazlie putând fi reţinută dintr-o asemenea aserţiune. Problema este că la vot absentează mai mult tocmai electoratul urban (mai prosper economic şi mai educat, adică tocmai acei care ar trebui să voteze partide liberale) şi vin la vot cei ce dispun de un capital (financiar şi cultural) precar – cei din lumea rurală. Motivaţia principală trebuie căutată în acele stimulente financiare şi materiale pe care oamenii săraci le primesc cu braţele deschise. Asta le-a rămas de câştigat de pe urma mecanismelor democratice imaginate de partidele postcomuniste.
După tot acest periplu sinuos dar necesar, voi termina abrupt, întrebarea din titlu rămânând valabilă: liberalii? Care liberali?