Statul – un rău necesar?

TEMA: Unde sunt liberalii?

Conform butadei liberale clasice statul este un rău necesar, iar pentru a fi cât mai puţin rău, trebuie să fie cât mai puţin necesar. Este viziunea recognoscibilă în subtextul gândirii lui Benjamin Constant şi parţial a lui Alexis de Tocqueville – viziune alimentată de spaimele Terorii şi ale Imperiului napoleonian, perioade în care acţiunea statului se manifestase adeseori constrângător la adresa libertăţii. Aceasta a fost situaţia în secolul al XIX-lea, când predomina problematica politico-instituţională a raportului dintre reprezentativitatea generală şi „suveranitatea” individuală. Din secolul al XX-lea şi până în zilele noastre, critica liberală s-a referit mai ales la aspectele economico-sociale, la contradicţia dintre beneficiile presupuse ale pieţei libere şi intervenţionismul statal cu funcţie asistenţială. Critica s-a îndreptat iniţial împotriva comunismului şi a „statelor bunăstării”, pentru ca astăzi să susţină în forme mai mult sau mai puţin groteşti (după cum te apropii sau te depărtezi de România) politica reducerilor bugetare în beneficiul marii finanţe.

Pentru a nu compromite cu efecte facile teoria statului minimal nu exemplificăm cu citate din Traian Băsescu – reconvertitul peste noapte de la stânga la dreapta –, nici din Emil Boc – a cărui inteligenţă transpare din faptul că s-a pregătit pentru admiterea la facultate fără să ştie ce materii se cereau. A cita din astfel de personaje ar fi echivalent cu a critica stânga invocând „teoreticieni” de calibrul lui Leonte Răutu ori Suzănica Gâdea. Trimitem în schimb la un reprezentant de vârf al şcolii liberale: Milton Friedman, care afirma că „Folosirea pe scară largă a pieţei reduce tensiunea din structurile sociale, făcând inutilă conformarea în privinţa oricăreia dintre activităţile pe care le cuprinde. Cu cât numărul de activităţi care intră în aria pieţei este mai mare, cu atât sunt mai puţine problemele care reclamă decizii explicit politice şi, deci, în legătură cu care este necesar un acord. La rândul lor, cu cât problemele asupra cărora este necesar un acord sunt mai puţine, cu atât este mai mare posibilitatea de a obţine un acord, menţinând totodată o societate liberă”[1].

Acesta este liberalismul economic „pur şi dur”, de la Adam Smith citire, eliberat de orice element intervenţionist se inspiraţie keynesiană. Este formula care, transpusă în planul relaţiilor internaţionale, susţine liberul schimb; care şi-a aflat până acum în mondializare argumentul eficient şi în formul de la Davos confirmarea intelectuală complezentă. Inhibaţi cumva de eşecul sistemului comunist, inclusiv autori cu pretenţii de stânga au început să o accepte tacit, renunţând să mai promoveze rolul statului în societate. Situaţia este cu atât mai paradoxală cu cât în paractică, în condiţii de criză, dreapta nu are reţineri să apeleze la implicarea guvernamentală. În 2008 administraţia republicană a lui George W. Bush a alocat 200 miliarde de dolari din banii publici pentru salvarea băncilor private (care însă nu au întârziat nici un moment să-şi execute debitorii), iar în 2009 democraţii, practicând o politică asemănătoare, au naţionalizat de-a dreptul grupul General Motors.

Ca să revenim însă la argumentaţia lui Milton Friedman, remarcăm că se desfăşoară potrivit unei duble raţionalităţi. Avem mai întâi perspectiva funcţionalistă, care judecă raportul dintre intervenţionism şi piaţa liberă după criterii de eficacitate socială, proclamând superioritatea celei din urmă. Avem apoi perspectiva finalistă, care indică rolul statului ca instrument de garantare a libertăţii, în cazul de faţă prin acţiunea pieţei ca regulator cvasiexclusiv al relaţiilor civile.

În logică funcţionalistă argumentaţia este artificială, întrucât escamotează realitatea prin presupoziţia ideologică. Datele statistice indică eficacitatea mai mare a sistemelor bazate pe „acord”, pe implicarea factorului politic în reglementarea producţiei şi a redistribuirii bogăţiei, fie ca mediator (Germania), fie ca participant la gestiunea afacerilor (Suedia). Dacă luăm în considerare inclusiv perioada 1979-1989, adică „deceniul de aur” al capitalismului american neîngrădit de intervenţionism, constatăm că economia Statelor Unite a înregistrat o creştere de numai 0,8%, faţă de 1,4% Germania şi Suedia, respectiv 2,8% Japonia[2]. În ceea ce priveşte reducerea tensiunii din structurile sociale, situaţia se prezintă în mod analog. Potrivit datelor OCDE din perioada amintită, în 1987 inegalitatea măsurată în coeficientul Gini era mai accentuată în Statele Unite – 34,1, pe când în Germania se situa la nivelul de 25,0, iar în Suedia la doar 22,0[3]. Sub acest aspect, interpretarea lui Milton Friedman aminteşte pe undeva de ascunderea gunoiului sub preş. Dacă anumite probleme, fiind scoase din zona de competenţă a statului, nu mai necesită soluţii politice, nu înseamnă că acele probleme dispar pur şi simplu. Ele sunt lăsate însă la voia jocului pieţei inegalitare, care conduce mai degrabă la acumularea tensiunilor în structurile sociale.

În logică finalistă concepţia friedmaniană este înşelătoare, deoarece denaturează „substanţa” statului, redus în fond la calitatea de garant al activităţii economice libere. Liberalismul secolului al XX-lea înţelegea libertatea esenţialmente ca libertate de întreprindere şi circulaţie, în termenii specifici lui homo oeconomicus. Numai că activitatea economică nu este scop în sine, după cum oamenii nu au datoria să devină cu toţii afacerişti. Aşa cum ştim deja de la Aristotel, scopul muncii este repaosul, iar personalitatea nu se defineşte doar prin nevoile şi interesele materiale, ci şi prin coordonatele sale moral-culturale. În consecinţă, nici statul – ca expresie instituţională a voinţelor subiective – nu poate fi exclusiv „jandarmul de noapte” al capitalismului, care veghează din afară la respectarea formulei laissez faire, laissez passer. Liberalii mai vechi pricepeau acest lucru. Raţiunea ultimă a teoriei lui John Locke, de pildă, nu era asigurarea proprietăţii de dragul proprietăţii, ci asigurarea satisfacţiei oferită de fructele proprietăţii (repaosul despre care scria Aristotel). Ca atare, rolul statului este să creeze un „cadru de convivialitate”, de consum cultural şi de loisir, ceea ce nu este posibil decât prin intervenţia protecţionistă.

Rolul statului a fost mult compromis de comunism, prin ineficienţa economică şi constrângerile politice. Comparţia cu sistemul comunist, convenabilă capitalismului liberal, nu este totuşi foarte corectă atâta timp cât termenii discuţiei sunt folosiţi în mod impropriu. În comunism nu era vorba propriu-zis de intervenţionism în economie, ci de acapararea economiei de către stat, în aşa fel încât – după cum observa la un moment dat Karl Kautsky –, muncitorul pierdea până şi libertatea de a-şi schimba stăpânul[4]. Termenul „intervenţionism” are sens numai prin raportare la o piaţă concurenţială, pe care statul este doar unul dintre actori.

În coordonatele democraţiei, confruntarea culturală majoră se dă între „tipurile-ideale” reprezentate de liberalism şi social-democraţie – cele mai susceptibile să angajeze politici cu susţinere şi însemnătate de masă. (Nu insist aici, dar neoliberalismul keynesian şi creştin-democraţia actuală nu constituie altceva decât variante intermediare ale celor două opţiuni doctrinare paradigmatice). Pentru social-democraţie, pentru stânga în general, statul naţional este un instrument indispensabil fie şi numai deoarece asigură cadrul optim de garantare a drepturilor sociale. Este ceea ce transmit inclusiv anarho-comuniştii din Grecia, atunci când protestează contra măsurilor de austeritate impuse de Uniunea Europeană ţării lor. Dar social-democraţia nu are cum să promoveze o politică intervenţionistă în absenţa acordului moral şi electoral al populaţiei, or în această privinţă ea se găseşte încă într-o inferioritate imaginară faţă de liberalism, sau altfel spus – identitatea ei culturală este mai puţin prezentă în conştiinţa colectivă decât identitatea liberalismului. Invocarea obsesivă în discursul public a criteriului eficienţei financiare pentru domenii ca sănătatea şi educaţia, în care acesta nu-şi are locul, confirmă faptul.

Problema este că de aproximativ trei decenii, de când cu succesul mediatic al capitalismului anglo-saxon, oamenii s-au dezobişnuit să valorizeze egalitatea, solidaritatea şi implicit asistenţa publică, preferând în schimb elitismul „tehnocratic”, spiritul concurenţial, respectiv acţiunea individualistă pe piaţă. Dus la extrem, fenomenul a favorizat capitalismul speculativ din Statele Unite ale Americii, care a declanşat în 2008 criza mondială. Este simptomatică în context şi corelaţia dintre gravitatea crizei şi specificul capitalismului: cu cât o economie se încadrează mai mult modelului speculativ anglo-saxon, cu atâta criza este mai gravă; este suficient să se compare situaţia Statelor Unite şi a Marii Britanii cu ceea a Germaniei şi a Japoniei. Cu toate acestea, deşi nu mai prizează liberalismul ca altădată, publicul obişnuit să gândească în termeni de dreapta nu pare atras nici de social-democraţie.

Se pot identifica mai multe cauze ale acestei situaţii. Pe de o parte social-democraţia, date fiind originile sale marxiste, trage ponoasele asocierii teziste cu comunismul. Pe de altă parte este concurată în încrederea unor segmente populare de către stângismul comunitarist, ori mai grav – se autocompromite în ipostaza de „stângă caviar”. Se adaugă „semantica mediatică” a propagandei de dreapta, prin care termenilor cu încărcătură negativă li se substituie unii cu sens pozitiv. Astfel, în loc de recesiune se vorbeşte despre „creştere negativă”; în loc de intrare în şomaj – despre „disponibilizări”, de la „disponibil”, adică deschis unor noi oportunităţi; reducerile de posturi sunt prezentate drept „flexibilizare a forţei de muncă”, flexibilitatea fiind o condiţie a succesului în viaţă; însuşi capitalismul – asociat cu inegalitatea şi expolatarea – este disimulat prin formula mai ofertantă a „economiei de piaţă”, deşi există piaţă şi în afara capitalismului.

Renunţarea la protecţionismul social este prezentată drept „reformă” sau „modernizare” – manevră prin care dreapta preia retorica tradiţională a stângii întorcând-o împotriva acesteia. Astăzi asistăm de fapt la reforma reformei anterioare, adică la demantelarea statului asistenţial, iar cine îndrăzneşte să se opună procesului este blamat ipso facto ca antireformator. În jocul etichetărilor mediatice, în care dreapta acuză iar stânga se discuplă nefericit acceptând termenii discuţiei propuşi de adversar, dreapta reuşeşte să escamoteze esenţialul, şi anume realitatea conflictului social în sistemul capitalist, despre care afirmă în continuare că ar asigura bunăstarea tuturor. (Ca să nu mai amintim de chestiunea responsabilităţii băncilor pentru criza actuală, disimulată în ultima vreme prin culpabilizarea statelor în general, începând cu Grecia). Se vorbeşte mult despre imperativul aproape metafizic al „reformei”, dar mai puţin despre interesele concrete pe care le promovează reforma respectivă, în beneficiul unor categorii determinate şi pe seama altora.

Trebuie arătat că, în regimul democratic, statul naţional poate să fie mai mult decât un instrument al clasei dominante (interpretarea marxistă) sau o structură de conducere birocratică suprapusă (interpretarea weberiană). Statul e susceptibil să reprezinte într-adevăr voinţa colectivă, într-o societate organizată pe baza negocierii intereselor plurale şi cu o conducere cât mai participativ posibilă şi supusă controlului public. În atare calitate intervenţia sa e mai mult decât utilă, e legitimă, indiferent dacă se crează impresia de „concurenţă neloială”. De ce ar fi piaţa terenul de joacă exclusiv al capitaliştilor, care să profite nederanjaţi de statutul lor favorizant în raport cu lucrătorii? De ce nu ar avea dreptul să intervină autoritatea publică – expresie a voinţei generale – în favoarea celor mai expuşi la expolatare? În ultimă instanţă: de ce am fi obligaţi să respectăm regulile prestabilite ale dreptei ca şi cum ar fi singurele posibile, fără să mai gândim contrapropuneri de stânga? Dacă dreapta contemporană este în general consecventă cu ea însăşi, stânga ar fi bine să redevină, chiar dacă îi contrariază pe adepţii lui Adam Smith şi Milton Friedman. Statul nu este un rău, cum pretind darwiniştii sociali, nici măcar un rău necesar, ci garantul instituţional a ceea ce tindem să numim umanitate civilizată.