Despre proteste și reforme

TEMA: Protestele din ianuarie 2012

Reforme

După cum ar trebui să se ştie, există două condiţii pentru ca un sistem socio-economic să dăinuie: în primul rând, categoriile conducătoare trebuie să iniţieze reformele de care are nevoie societatea (şi nu ele, sau nu numai ele) şi apoi, să nu se fi putut dezvolta/ să nu se poată dezvolta o clasă socială capabilă să preia ea conducerea. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, contradicţiile nu se atenuează defel şi devin atât de acute încât cer o revoluţie care chiar poate să fie asumată şi dusă la bun sfârşit.

Ca să exemplificăm, diferenţa dintre Franţa şi ţările germane în secolul al XVIII-lea explică de ce în prima s-a trecut la modernitatea oficială şi dominantă prin revoluţie, iar în celelalte prin reforme. Calea germană de modernizare a fost urmarea faptului că statele şi stătuleţele cunoscute erau rămase în urmă şi economic şi social: Tocqueville în L’Ancien Régime et la révolution a observat şi faptul că şerbia a fost abolită aici de abia începând cu secolul al XIX-lea şi a durat până după revoluţia de la 1848[1]. Dar revoluţia nu a pornit de la ţărani, aşa că pentru nobilimea şi prinţii germani a fost esenţial să preîntâmpine ridicarea oraşelor: de aceea au iniţiat reforma – pe care regele Franţei nu o dorise – ca toţi să plătească impozite[2], şi nu doar burghezii şi oamenii liberi din popor. Prin asta, nu doar că vistieriile s-au umplut, permiţând şi lucrări publice care au dus la îmbogăţirea burgheziei antreprenoare, dar mai ales a fost ocolită violenţa unei schimbări care ar fi dislocat vechea ordine socială şi stâlpii ei. Nu trebuie să uităm, desigur, că acest comportament înţelept a fost determinat de frica de a nu se repeta revoluţia din ţara vecină: dar indiferent de motivaţie, calea reformistă s-a realizat, nu fără a încetini ritmul unor procese. Căci, de exemplu, putem oare să nu ne gândim că unitatea germană s-ar fi realizat mai repede într-o revoluţie?

Lăsând la o parte istoria, cei de sus ştiu foarte bine ce să facă pentru a limita constituirea unei clase challenger politic: lucrează cu osârdie şi neîncetat pentru a transfera categoriilor proletare valori şi mentalităţi de tip capitalist. a) Consumismul, b) individualismul, c) comunitatea centrată pe căminul propriu ce, bun exterior problemelor publice, transformă societatea într-o simplă alăturare de destine şi obiective strict personale, d) prudenţa şi pierderea obişnuinţei de a vedea prin prisma solidarităţii dincolo de cercul celor apropiaţi, e) echivalarea proprietăţii private cu aceea personală şi, astfel, acceptarea exploatării (considerată naturală şi eternă, ca şi dominaţia), f) dar astfel şi acceptarea subjugării şi a formelor ei corupte („dacă ai fi acolo, nu ai face la fel?”), g) substituirea nevoii de a gândi şi concepe corectări ale organizării sociale cu tehnici psihologice de „gândire pozitivă”, h) conceperea dihotomică a soluţiilor (sau sociale sau schimbarea morală a individului) şi, astfel, eşuarea în impasul „lucrurile trebuie să se schimbe pornind de la schimbarea fiecăruia”, i) pesimismul şi sentimentul înfrângerii, j) obişnuinţa de a trăi în ordinea politică în care „o pedepseşti” pedepsind câţiva lideri nealegându-i – sunt câteva asemenea valori şi mentalităţi preluate şi foarte generale.

Mai mult, perfecţionarea din ultimele câteva decenii a metodelor de conducere şi influenţare – contemporană cu avântul fazei transnaţionale a capitalismului – a permis şi cu acest argument tehnic diminuarea sensibilă a preocupărilor elitelor capitaliste pentru celălalt mijloc de prezervare a sistemului lor, reforma. De fapt, nu e vorba de o diminuare, ci de o schimbare a conţinutului ei.

Într-adevăr, deşi în principiu reformele – iniţiate de către categoriile la putere şi tocmai cu scopul de a şi-o prezerva – pot fi făcute în orice direcţie, ele au avut drept conţinut, în cea mai mare parte a istoriei, unul social, de micşorare a diferenţelor în aproprierea resurselor societăţii[3]. Aceasta, desigur deoarece reformele răspund unor presiuni de jos.

După al Doilea Război Mondial a fost perioada de aur a reformelor de welfare state: sociale atât din punctul de vedere al drepturilor şi amenajărilor din domeniul economic, cât şi din cel al drepturilor politice şi al cadrului democratic.

Odată cu structurarea fazei transnaţionale a capitalismului, elitele politice au schimbat sensul tradiţional al reformelor: din sociale, au devenit antisociale. Acesta e sensul neo-liberalismului, susţinut de-altfel şi de partide explicit de dreapta şi cu accente radicale (religioase, tradiţionaliste, autoritare şi de sacralizare a diferenţelor sociale) dar şi de partide aşa-zis de stânga, s-d, şi „mai moderne”, ca acelea liberale.

În România post 1989, deci desfăşurându-se în plină ofensivă neo-liberală mondială, nici nu e deci greu să înţelegem că întregul curs a fost dedicat – metodic şi pas cu pas – transformării relaţiilor sociale şi a achiziţiilor sociale în aşa fel încât totul să fie subordonat intereselor marelui capital şi a slujitorilor săi.

Proteste

În limba latină, protestor –ari –atus sum înseamnă a declara sus şi tare şi abia apoi a protesta. În limbile moderne, la a protesta a rămas doar al doilea sens, deşi categoriile conducătoare au ştiut mereu şi perfect că trebuie să acţioneze asupra a ceea ce presupune primul. Lăsând gluma la o parte, care este semnificaţia protestelor din ultimele zile?

A fost, desigur, o exprimare a indignării populaţiei în faţa tratamentului sistematic – şi cu atât mai intolerabil cu cât a fost învăluit în vorbe mincinoase – la care a fost supus de către întreaga clasă conducătoare de după 89. Subtextul anti-sistem este destul de clar pentru unii observatori, dar oare este la fel de clar pentru participanţi?

Protestele au fost învăluite într-un halo metaforic: „jos Băsescu” a ţinut loc, să spunem, refuzului întregii politici (nu o dată am auzit, în interviurile luate la diferite posturi de televiziune, acel: „de 22 de ani…”). Dar metafora nu ţine loc de afirmaţie clară, de descriere clară a doleanţelor. Dimpotrivă, acel „jos Băsescu” a fost subţiat şi deturnat spre a fi temei simplelor obiective ale Opoziţiei.

Potrivit şi „Proclamaţiei de la Bucureşti” – e adevărat, din perspectiva PNL, dar e deocamdată singura scrisă şi explicită[4] – obiectivele ar fi exclusiv politice, şi încă exclusiv în limitele democraţiei capitaliste reprezentative: după demisiile de rigoare, „un guvern de tehnocraţi, care să aibă ca singură misiune de a pregăti, organiza şi desfăşura alegeri anticipate parlamentare şi prezidenţiale” şi, desigur, „justiţia (care trebuie „să devină cu adevărat independentă”[5]) să se autosesizeze imediat şi să cerceteze încălcările de legi, furturile, abuzurile şi actele de corupţie ale” celor din Puterea actuală (spunându-se pudic „şi nu numai”). Unde este aici, ca şi în scandările privind alegerile anticipate, tenta anti-sistem?

Potrivit celor strigate, oamenii au protestat numai pentru a grăbi alternanţa, aflându-se evident în logica USL – doar azi, în a patra zi şi pe la început, se pare că „oamenii au început să strige că “nu îi vor pe Ponta şi pe Antonescu”, ci “vor democraţie””[6] –  şi, în general, în capcana democraţiei reprezentative „care e suficientă pentru ca oamenii să-şi exercite drepturile”.

De ce au mai protestat oamenii, în afară de dorinţa de mai sus? Pur şi simplu, pentru a se defula. Căci acel „aşa nu se mai poate, jos Băsescu” nu a fost urmat de nici o punctare a unor obiective sociale şi, evident, de nici o punctare a modalităţilor raţionale prin care pot fi înfăptuite aceste obiective. De aceea, şi cu riscul de a-i supăra pe entuziaştii protestelor de acum, eu cred că ele – oricât ar sugera direcţia de trezire a populaţiei, şi cu şi fără momentele violente – se află în logica raporturilor de dominaţie şi servesc numai reaşezării eventuale a actorilor din aceste raporturi, numai ca experienţă de a-i ţine în mână pe cei dominaţi şi numai ca manieră „spectaculoasă” şi „democratică” de a face populaţia să fie copărtaşă la politică (adică la prezervarea relaţiilor de dominaţie-supunere).

Numai exprimarea indignării nu este suficientă şi, mai mult, poate să dăuneze. Căci dacă nu este urmată de o anumită satisfacţie dată în mod concret celor indignaţi, interesul pentru repetarea protestului scade: urmează deznădejdea şi retragerea.

Dar cum au avut loc aceste proteste? Nu discut deloc degenerarea în violenţă, ci faptul că au fost întruniri pe loc, fără cuvântări dar cu scandări repetate, timp de multe, multe ore, în frig. Protestatarilor li s-a indus subliminal ideea că dacă presiunea lor e suficient de lungă, Băsescu îşi dă demisia etc., iar Puterea „a răbdat” în ideea că, până la urmă, oamenii vor renunţa: şi nu la punctele lor de vedere, ci la acest tip de manifestare.

Ei bine, proteste de acest fel se uzează, iar rezultatul lor e doar transformarea protestelor în derizoriu şi în ceva iraţional, inutil şi chiar vătămător.

Spre deosebire de aceia care văd în caracterul lor spontan aspectul cel mai benefic – dar, atenţie, acest spontan nu e defel rezultatul vreunei „societăţi civile”, necum coagulate –, eu cred că tocmai el este un mare semn de slăbiciune. Este chiar mai mare decât cel din răscoalele ţăranilor (să ne gândim la 1907): căci aceştia aveau un obiectiv clar, iar discursul lor îl exprima în afara oricăror metafore, pe când „majoritatea pensionari şi membri ai asociaţiilor de revoluţionari”[7] (dintre care multora falşi li s-au tăiat indemnizaţiile de către guvernul actual) se găsesc departe de ceea ce este absolut necesar pentru ca nişte proteste să se constituie în forţă politică: obiective clare şi strategii (mijloace) clare de atingere a lor.

Da, aceste întruniri pot fi o agora numai dacă urmăresc aceste lucruri şi numai dacă o fac înainte de „a protesta”.

(Să mai reţinem că forţele dominaţiei au învăţat să folosească forme ale manifestării celor de jos: ei au scos conţinutul acesteia şi au prelucrat formele goale atât în sensul subordonării lor unor scopuri antagonice rostului lor originar, aşadar deturnând ideea de manifestare populară prin încadrarea în aceste forme perverse, cât şi în sensul deprecierii şi derizoriului opoziţiei sociale înseşi.

De exemplu, neascultarea civică: tradiţia acesteia este bogată în semnificaţii legate de revolta împotriva asupririi şi nedreptăţilor, dar ea a ajuns să fie folosită şi ca slogan în cadrul simplei lupte pentru putere între diferite grupuri ale clasei conducătoare. Maimuţăreala unui fenomen ce implică mult curaj şi conştiinţa tensiunilor şi a soluţiei radicale de contrapresiune socială este vizibilă, de exemplu, în îndemnurile Opoziţiei ca populaţia să nu mai plătească taxe sau să demonstreze împotriva Puterii alese până ce aceasta abdică. Tocmai pentru că partidele stângii instituţionalizate  au renunţat (deci odată cu social-democraţia bernsteinistă) la obiectivul luptei împotriva capitalismului, ele nu au mobilizat niciodată populaţia la opoziţia serioasă – deci îndelungată şi într-adevăr de nesupunere civică – împotriva războiului, de exemplu. Ca urmare, manifestaţiile populare au fost, desigur, rezultatul sentimentelor mulţimii, dar în acelaşi timp ele au fost folosite de sus ca mijloace de defulare şi de control în societatea ce s-a dovedit, iată, „democratică”).

Ce fel de reforme ar fi necesare?

Ele se înfăptuiesc numai în urma unui program clar (obiective şi strategii) urmărit ne-aventurist.

Concret, cred că acest program se manifestă în doi timpi: cel al  obiectivelor minimale şi cel al obiectivelor maximale.

Să nu amintim acum decât pe cele minimale.

Cum ar putea să se realizeze recuperarea celor 25% din salariile bugetarilor – am auzit ieri şi acest scop – când statul construieşte în continuare cu bani publici biserici şi mega-catedrala? Nu este un obiectiv minimal separarea statului de biserică, problemă nu numai ideologică ci şi materială?

Şi Puterea şi Opoziţia au susţinut şi susţin că numai privatizarea poate corecta hoţiile şi managementul defectuos. Nu este un obiectiv minimal reintrarea sub control public a tuturor resurselor naturale ale ţării şi

Un alt obiectiv minimal – publicitatea şi controlul public – inclusiv prin legi severe – al proceselor de management: ambele aceste obiective determinând creşterea nivelului de trai?

Dar controlul public al Băncii Naţionale – nu este şi el un obiectiv minimal ce determină creşterea nivelului de trai?

Dar, desigur,  punerea sănătăţii şi a învăţământului sub principiul caracterului lor public şi de bun comun – ceea ce presupune cu necesitate un management transparent şi un control democratic – nu este oare un obiectiv minimal?

După cum controlul public pentru ca să nu existe excepţii de la regula egalităţii în faţa legii[8] nu este de natură să juguleze corupţia şi, în acelaşi timp, să asigure un echilibru macroeconomic mai bun? O sugestie este ca reducerea deficitului structural la 0,5% să aibă loc fără poveri de nedus pe spatele majorităţii populaţiei: să se ajusteze pensiile militare la cele ale medicilor, de exemplu, sau ale profesorilor.

Mă opresc aici, nu înainte de a repeta că dacă protestele rămân nişte repetări papagaliceşti ale of-urilor Opoziţiei, şi nu se aşează sub semnul unor revendicări minimale, atunci ele sunt doar la nivel metaforic sinonime ale revoltei.

________________________