TEMA: Protestele din ianuarie 2012
Protestele din zilele acestea nu sunt rezultatul unor neînțelegeri, nu sunt efectul unor erori întâmplătoare de strategie, aşa cum pretind cei ce urmăresc să le minimalizeze importanţa. Nu pot fi expediate ca şi cum am avea de-a face doar cu o răbufnire a frustrărilor ce s-au acumulat în câţiva ani de “austeritate”. Ele nu ocolesc nici problema filosofiei sistemului public de sănătate, nici problema responsabilităţii guvernamentale într-o democraţie. Nu o să mă refer la pseudo-analizele televizate care ar dori să transforme totul fie într-o demonstraţie necondiţionată a sprijinului popular faţă de partidele oligarhice de opoziţie, fie într-un produs minor al manipulărilor “stângiste” şi al lipsei de discernământ ce animă mulţimile. Vreau să subliniez însă unele dintre învăţămintele ce s-ar putea pierde în vâltoarea evenimentelor şi a comentariilor.
Felul în care este tratată politica de sănătate publică rămâne pe ordinea de zi. Nu contează că protestatarii indignaţi nu ştiu foarte multe despre proverbialul proiect de lege, impus mai mult decât propus. Tocmai de asta sunt în stradă, pentru că nu au înţeles deşi ar fi trebuit să înţeleagă, pentru că nu au aflat deşi ar fi trebuit să afle. Sunt multe de discutat despre rolul iniţiativei private în domeniul asigurării serviciilor de sănătate şi în creşterea costului produselor farmaceutice, despre capacitatea statului de a supraveghea calitatea serviciilor respective şi piaţa asigurărilor, despre lobby-ul firmelor de asigurări, despre protejarea informaţiilor private referitoare la starea de sănătate a asiguraţilor, etc. Sănătatea nu e un bun ca oricare altul, nu poate fi tratată doar apelând la puterea miraculoasă a pieţei libere. Prin natura ei, piaţa serviciilor de sănătate îi pune pe beneficiari (cererea) într-o poziţie dezavantajată. Dacă externalizarea serviciilor publice este mai mult un semn de abandon, de ocolire a responsabilităţilor statului, decât un exerciţiu credibil de administrare, cine va accepta premisa bunelor intenţii guvernamentale?
Sunt şi alte învăţăminte importante. Se pare că indignarea nu e suficientă pentru a stârni revolta într-o democraţie apăsătoare, cu elite blazate şi cetăţeni demoralizaţi. Mai trebuie şi oameni în care simţi nevoia să ai încredere necondiţionat, oameni care s-au făcut cunoscuţi mai mult prin ce au oferit decât prin ce au primit/luat de la alţii. Abia atunci indignarea devine solidară, devine protest.
Personalizarea extremă a puterii are riscuri extreme. Am observat asta şi în instituţii mai mărunte decât Președinția României. Atunci când cineva îşi tratează poziţia publică ca şi cum ar fi direct legată de propria persoană va fi nevoit să accepte o responsabilitate prea mare pentru umerii unui om. Să presupunem că este relativ insensibil şi conştiinţa responsabilităţii nu îl afectează prea mult. Tot va fi înclinat să acţioneze, mai devreme sau mai târziu, în aşa fel încât viciile omului să înlocuiască funcţiile instituţiei. A înlocui procedurile raţionale cu admonestări ţâfnoase nu e cea mai bună soluţie administrativă. Instigarea populistă şi scandalul politic pot să formeze o foarte utilă strategie propagandistică, dar nu ţin loc de guvernare. Iar dacă totul se reduce la o gâlceavă legată de persoane, întotdeauna se va găsi cineva care să fie apărat de mulţime atunci când este ţinta unui atac absurd. Întotdeauna se va găsi o ocazie pentru revoltă în faţa unor fapte revoltătoare.
Încă două cuvinte despre vandalism şi violenţă. Tulburările sociale nu sunt exerciţii de coregrafie colectivă de felul spectacolelor omagiale. Violenţele stradale apărute din senin exprimă în primul rând o stare de fapt: lumpenproletarizarea unei bune părţi din societate, reducerea multora dintre cetăţeni la statutul de populaţie, cultivarea instinctelor agresive (sigurul mod în care poţi deveni “performant”, nu-i aşa?) şi a distracţiilor spectaculare de stadion, ne-sportive, anti-sportive chiar, dar foarte profitabile pentru elita politico-economică a momentului. Nu în ultimul rând, lupta de stradă vine ca o consecinţă firească după înlocuirea dezbaterii publice cu agresiunea verbală şi a prezenţei politice cu prezenţa poliţienească. Agresiunea generează agresiune. Dar dincolo de asta, oricât de rău ar suna, doar violenţa greu de controlat este capabilă să îndeplinească funcţia de autoreglare a sistemului democratic atunci când elita politică se dovedeşte a fi total lipsită de receptivitate faţă de interesele legitime ale supuşilor. Dacă elita guvernamentală are impresia că poate face orice în intervalul dintre alegeri, de ce ne-am aştepta ca oamenii de rând – abrutizaţi de sărăcie, televiziune imbecilizantă şi de absenţa educaţiei publice – să se comporte altfel. Si cum şi-ar putea veni în simţiri conducătorii iresponsabili decât observând cât e de periculoasă atitudinea lor? Oricât de nesimţitor ai fi, un fior rece de spaimă îţi va aduce aminte întotdeauna de starea în care ţi-ai lăsat poporul.