TEMA: Protestele din ianuarie 2012
Președintele Traian Băsescu a procedat precum copiii răzgîiați care nu-s lăsați de colegii de joacă să strige numai ei piua: și-a luat jucăriile și-a plecat. Nu e sănătos pentru un om politic să dea dovadă de ciudoșenie – o abordare în stilul „eu v-am vrut binele, dar dacă voi sînteți fraieri și comentați, n-aveți decît să muriți proști“ (cam așa s-ar traduce discursul de îndemn la retragerea Legii Sănătății) nu poate avea alt efect decît reacția de ultragiu pînă la protest. Dar ultragiu și protest al cui? De ce și pînă unde?
Dacă există o emoție socială care să caracterizeze România (așa cum invidia era considerată a fi emoția dominantă în Rusia anului 2000), atunci emoția în cauză e neîncrederea/ lipsa de încredere (care nu, nu-s totuna): în stat, în general, în instituțiile publice, în veridicitatea faptelor și declarațiilor, în Celălalt ca partener social, în valoarea luării individuale de poziție etc. Bazată, aș zice (povestea e lungă), pe distrugerea în timp a mitului fondator al societății românești actuale, care ar trebui să fie Revoluția ca schimbare de regim prin mobilizare colectivă. Discursul public, politic și istoric, i-a transformat pe cei ieșiți în stradă în decembrie 1989 într-o combinație de profitori de ocazie și fraieri care s-au lăsat împușcați pentru că nu s-au prins la timp că lovitura de stat în desfășurare n-avea neapărat nevoie de prezența lor. Nu e plăcut să fii fraier, mai ales într-o cultură socială a succesului – fraier e cel care crede, care nu înțelege că în spatele a orice stau forțe oculte, iar universul e o mare conspirație în care oamenii mici, obișnuiți nu se pot amesteca. Și nimeni nu s-a gîndit vreun moment că această cultură (și cult) al neîncrederii poate alimenta, într-un final, chiar protestul și persistența în revoltă. O lipsă de încredere la limita paranoiei tradusă în convingerea că orice-ar spune, guvernanții încearcă „să ne facă“ va alimenta, sînt convinsă, continuarea protestelor.
Și de aceea nu cred c-ar trebui subestimat faptul că mai ales vineri, dar și în zilele care au urmat, o parte consistentă a sloganurilor scandate proveneau din timpul Revoluției și din Piața Universității, iar oamenii (oamenii „normali“) au reacționat la ultragierea față de „huligani“ prin prisma experienței lui iunie ’90 (cînd înscenatele și supralivitatele „violențe ale golanilor“ au „necesitat“ intervenția minerilor).
La momentul zero, opoziția românească părea să sufere de orbul găinilor: în loc 1) să explice hibele politice ale propusei legi și 2) să vină cu o contrapropunere de reformă a Sănătății, pe propriile fundamente ideologice (dacă or mai fi rămas vreunele), USL agita flamura anticipatelor, scăpînd din vedere detaliul că absența de pînă acum a protestelor antiguvernamentale se datorează lehamitei/ neîncrederii politice și lipsei de perspectivă partinică a populației. Previzibil, aceeași opoziție a încearcat să-și afilieze manifestațiile de vineri – ceea ce, pe termen mediu, ar fi trebuit să le descurajeze. În ceasul al doisprezecelea, Crin Antonescu a avut parte de un consilier suficient de inteligent cît să provoace o declarație care vorbea exact limba clipei: fără să încerce să și le asume (din cauza violențelor, nici o surpriză), USL nu s-a delimitat de manifestații și a acordat huliganismelor exact gradul de importanță pe care-l meritau (redus). Manifestații care nu-l aveau nici pe departe drept protagonist pe Raed Arafat, dar au fost declanșate de simpla capacitate a acestuia de a traduce într-o românească de înțeles niște prevederi ale unei legi scrise (Avocatul Poporului a spus-o, dar nu l-a ascultat nimeni) în mod deliberat în mandarineză. De fapt, de a expune cum voia „să ne facă“, iarăși, guvernul. Dacă președintele n-ar fi orgolios și resentimentar de la natură, iar reprezentanții Guvernului (care s-au făcut remarcați prin faptul c-au tăcut mîlc) n-ar fi subestimat forțele lingvisticii în alimentarea neîncrederii, privatizarea sistemului de sănătate s-ar fi petrecut pînă la urmă poate chiar cu acordul încîntat al națiunii.
Pentru că așa au trecut Codul Muncii și noua Lege a Asistenței Sociale, la fel și „reforma“ în educație: printr-un mic efort de aplicare a limbii. „La muncă, nu la întins mîna“, bugetarul gras care-l căpușează pe muncitorul slab din privat, toți acești profitori ai sistemului care dorm la căldurică „din banii noștri“ – de trei ani de zile, tot ce înseamnă deficitul de coeziune socială din țara asta a fost exploatat în favoarea distrugerii bazelor societății înseși: solidaritatea și redistribuirea, protecția drepturilor (și nu doar ale celor slabi), egalitatea de șanse. În timp ce benzinarii își recuperau paguba potențială, amendați fiind pentru a se fi cartelizat, mărind la unison (surprinzător, nu?) carburanții pentru a treia oară în nici două săptămâni, vocea patriotului naționale, șlefuită în logica lipsei de încredere în bine, dreptate și solidaritate, preaslăvea virtuțile liberei concurențe pe o piață în care statul se face tot mai mic pînă dispare.
La orice colț de stradă, la televizor și-n toate ziarele citești despre ce groaznic e sistemul medical în România (cel de stat), iar reclamele la noi clinici private sînt construite pe comparația pozitivă în relație cu spitalele publice. Că de probleme vitale – nou-născuți prematuri, copii cu deficiențe cardiace, cazuri de arsuri grave, cancerul sau tuberculoza etc. – nu se ocupă decît medicina de stat și că acolo boala are prioritate în fața adeverinței de venit, asta nu spune nimeni. Medicina privată în România e o imagine strălucitoare. Ea aduce sănătate, confort și demnitate. În clinicile private se nasc copii sănătoși și nu aștepți cu lunile pentru o intervenție minoră. Medicina de stat? Uitați-vă pînă și la Institutul Cantacuzino, nici un vaccin de gripă cumsecade nu-s în stare să facă; toată povestea cu proteina mai slabă e deja atît de complicată pentru urechile neofiților, încît simplificarea ei în nuanțe negative apocaliptice n-are decît să treacă nebăgată în seamă ca ceea ce e de fapt, încă un pas către forțarea privatizării/ vînzării singurului institut de acest fel din țară. (Vaccinurile importate sînt perfecte – pentru că sînt private.) Asta e rețeta tuturor privatizărilor postdecembriste: falimentarea intenționată a unui sistem și vînzarea lui la preț de dumping. (Sistemul medical nu e deficitar prin definiție din cauză că e public, ci din motiv că e întreținut a fi deficitar și expus ca atare.) Dacă nu era nota din raportul Fondului Monetar Internațional și dispoziția lui Raed Arafat de a nu se lăsa deturnat de la ideile principale, mă întreb dacă nu era o chestiune de săptămîni să descoperim că și SMURD-ul are carențe esențiale care necesită o salvatoare intervenție privată. Cînd presa proguvernamentală a încercat să traducă reforma ce-ar fi urmat, a făcut-o în termeni automobilistici, de RCA și CASCO. Ca și cum omul ar fi o mașină pe care dacă o conduci respectînd prevederile legale n-ai de ce să apelezi la asigurarea facultativă. Ca și cum o boală e o aripă îndoită, cu care poți circula oricum atunci cînd asiguratorul consideră că n-are de ce să ți-o deconteze integral de vreme ce BMV-ul vecinului ți-a lovit-o doar parțial.
Senzația deconspirării unei alba-neagra pe care ne-o pregătea Puterea, o senzație ce rezonează cu logica dominantă a lipsei de încredere, a contaminat brusc percepția asupra acțiunilor guvernamentale în ansamblu. Să lăsăm ipocrizia deplîngerii de violențe și dramatizarea huliganismului, e un discurs de diversiune în spatele căruia se ascunde pînă și prim-ministrul, care pare a nu fi înțeles mare lucru din ce se petrece și că una e ca oamenii să simtă c-au fost fraieri post factum și alta să fie luați de fraieri în plină acțiune.