TEMA: Protestele din ianuarie 2012
În decursul câtorva zile, în diverse orașe ale țării câteva mii de români au arătat, simplu și eficient, că s-au săturat nu doar de un guvern ci de întreaga putere, căci toată lumea a înțeles că primul ministru Boc nu e decât o cârpă ce va fi aruncată când nu va mai servi la mascarea voinței președintelui, ceea ce pare a fi astăzi cazul.
Mișcarea câștigă așadar amploare, legea sănătății fiind picătura care a umplut un pahar deja prea plin. Continuând să aplice legile coloniale decretate de FMI și Bruxelles, se pare că românii au conștientizat (bineînțeles, cu întârziere) că ordinele date de elitele financiare au demolat total mediocra protecție socială și medicală creată de regimul comunist. Prea multă vreme și-au ascultat românii elitele compradore, gata oricând, pentru un blid de linte, să îndeplinească orice dorință a stăpânului. Ori, dorințele stăpânilor occidentali, după 1989, fie că e vorba despre răscumpărarea întreprinderilor rentabile și concedierea salariaților acestora, de distrugerea întreprinderilor concurente incomode sau de reducerile drastice ale cheltuielilor sociale ce revin statului, responsabil de protecția cetățenilor care îi acordă puterea, în particular cea a legitimei violențe (în cazul unui război, spre exemplu), aceste dorințe ale stăpânilor se rezumă deci la o singură propoziție: take the money and run. E adevărat că acești stăpâni sunt ajutați de un grup compus atât din capitaliștii locali compradori legați de mafia locală ori străină, din angajați români ai companiilor multinaționale gata la toate josniciile pentru un salariu local consistent, cât și de un grup de intelectuali pretins străluciți, care nu încetează să justifice această politică a scoaterii în totalitate a țării la mezat.
Toți acești autorizați să ia cuvântul, de la jurnalistul stipendiat la proprietarul unui club de fotbal, sau la emigrantul bolșevic devenit profesor în Statele Unite și mare țârcovnic ce-i ține isonul președintelui[1], toți acești băieți deștepți ce ocupă cu vorbăria lor mediile audio-vizuale (am tendința de a scrie mediile odios-vizuale), nu reușesc să înțeleagă că populația, în marea sa diversitate, s-a coagulat spontan într-un singur Spirit (într-o reînnoire a hegelianismului popular) recreînd un fel de colectivitate fuzională în fața amenințării de a nu mai avea, fără o avere, un minim de acoperire medicală. Bineînțeles, aceste ”difuzoare” ale puterii vorbesc în locul populației, se transformă în intermediari pe care presa aservită îi numește opinie publică, în fapt opinia puterii disimulată sub epitetul publică…
După doi ani în care puterea băsesciană a aplicat toate cerințele FMI-ului și ale marelui capital străin (reducerea cu 25% a salariilor, legea muncii spre exemplu) țara pe care o credeam (și nu eram singurul) căzută într-o astenie profundă se trezește brusc sub impulsul unui om, Raed Arafat, care, în ciuda calității sale de membru al guvernului Boc, a avut curajul de a demisiona în fața nedreptății și a pericolului social și medical aduse de noua lege a sănătății publice dorită de FMI.
Această mișcare îmi pare de o mare noutate în România unde cetățenia s-a confundat până azi cu etnia-națiune (origine românească) și cu religia majoritară (BOR), o caracteristică apolitică în esență.[2] Se știe, Ungurul, Evreul, Țiganul, Sârbul, Huțulul, Armeanul sunt cetățeni de mâna a doua. Faptul că mișcarea a pornit de la susținerea politică acordată unui om care nu e de origine română, nici europeană, care nu aparține nici măcar minorității musulmane din sudul țării, ci e un cetățean român provenit din Orientul Mijociu, deci unui individ naturalizat, iată noutatea…
În sfârșit, o practică ce aparține adevăratei politici, proprie unui stat modern în care națiunea a devenit o categorie vie a politicului, nemaifiind o categorie ce definește o identitate esențialmente culturalo-religioasă sau tribală… Din acest motiv am spus întotdeauna că religia trebuie să rămână o chestiune privată, respectată și respectabilă, în timp ce politica ține de chestiunea publică și de aceea are responsabilitatea de a lupta pentru ”bunul guvernământ”, cum îl formula altădată filosofia politică clasică. Se pare că opoziția populară față de legea sănătății publice ține de această luptă care a devenit o luptă națională în sensul în care este vorba de interesele întregii națiuni, în întreaga sa diversitate, pe cale de a cristaliza toate frustrarile unui popor sărăcit. În fața acestei renașteri de luat în seamă, constatăm lipsa cvasi totală a opoziției politice instituționale, și mai cu seamă tăcerea zgomotoasă a marilor moraliști: ai GDS-ului, ai ”22”-ului sau ai Dilemei vechi. Știm bine, nu le pasă de sistemul de sănătate românesc; când sunt bolnavi, merg să se vindece în străinătate, ca președintele sau răposatul Anania, ca vedetele TV oarecare sau toți noii boieri, fie ei ai minții, de la TV sau din sfera politicii… Și au dreptate, fiindcă văzând spitalele de urgență obișnuite (cf. în CA articolul meu despre spitalul din Galați) ți se face o frică de groază, și de fapt te gândești că te duci, fără ocol, direct la țintirim…
Claude Karnoouh, 15 ianuarie 2012
_______________
[1] Cf textului pe care îl pot califica drept halucinant de Vl. Tismăneanu: Memorie, libertate, moderație, tismaneanu.wordpress.com. dar știm deja de mult că ridicolul nu omoară…
[2] Trebuie citită declarația autentic rasistă a lui Gigi Becali care nu se înșela asupra naturii clar moderne și politice a mișcarii. Adevărul 15 ianuarie 2012: Gigi Becali despre proteste: ”Mie mi-e scârbă de protestul ăsta. Nu sunt de părere să luăm apărarea unui arab”.
Foto: Christian Binder – www.binderch.com