De ceva vreme încoace, am asistat la fabricarea fulminantă a unei imagologii obsedante referitoare la europeanul din sudul continentului, portretizat ca leneş, deşănţat şi necumpănit. Aceste caracteristici sunt proiectate asupra indivizilor, dar şi asupra guvernelor unor state precum Italia, Grecia sau Spania. Conform mitologiei, aceste vicii naţionale se afla la originea răului – a crizei în care au ajuns ţările respective, criză care a antrenat ulterior întregul construct european. Filmuleţe cu grecul puturos au început deja să circule voioase pe youtube, iar reprezentarea sudicului tolănit cu burta la soare s-au întipărit bine în imaginarul colectiv european şi a devenit un soi de automatism cerebral care se declanşează de fiecare dată când e nevoie de o explicaţie pentru felul în care s-a ajuns la criza euro.
Deloc surprinzător, aceste fabulaţii au prins imediat rădăcini în mentalul românesc, unde diverşi formatori de opinie de la dreapta spectrului politic se înghesuie, care mai de care, să arate cu degetul la leneşii Europei. Este unul dintre acele puţine cazuri din istoria noastră când coincidenţa dintre discursul extern, european şi cel autohton este perfectă, fără cusur (un alt caz, de pomină, este şi experienţa din interbelic, când legionarismul era în ton şi perfect asortat cu spiritul european al vremii). Aaderenţa la mistificaţiile germane/europene nu se bazează, ca de atâtea ori, pe mimetism, ci pe o concordanţă structurală de idei şi viziuni, uşor observabilă dacă urmărim propovedaniile domestice despre paraziţii sociali, despre statul obez şi cerşetorii trândavi. În acest context, discursul european pică fix ca o pară mălăiaţă în gura vajnicului luptător împotriva viciilor naţiunii, conferind o supra-legitimare măsurilor anti-sociale autohtone. Deh, lupta cu lenevia e universală, ne încadrăm în „trend”, statul social e pe ducă şi la case mai mari şi dacă acestea sunt „prinţipurile” europene, să nu cumva să cârtim şi să ne dăm pe faţă provincialismul susţinând altceva!
Evident, un dram de curiozitate nu ar strica ideologilor autohtoni, iar asta ar deschide posibilitatea unui dialog argumentat şi nuanţat. Pentru că, dacă ar face cunoştinţă cu datele statistice (ca să nu zic cu realitatea), aceştia ar trebui să cadă, cel puţin, pe gânduri sau să îşi reducă din vehemenţa peroraţiilor anti-lene, anti-greci, anti-excese, şamd.
Să luăm exemplul cel mai spinos – lenevia şi opulenţa sudicilor, în special a grecilor. Deja au fost vehiculate prin mass-media datele OECD, care arată fără echivoc că grecii muncesc, în medie, mai multe ore pe an (2.109) decât alţi europeni – decât zeloşii germani, de exemplu (1.419). Grecii lucrează cu 467 ore mai mult decât britanicii şi cu 356 ore mai mult decât media ţărilor OECD. Evident, la asta se poate obiecta cu uşurinţă că orele lucrate nu înseamnă muncă efectivă şi temeinică, că poţi petrece 12 ore la serviciu şi de fapt jumătate din acestea le petreci căutând reţete exotice pe internet. În acest punct, discuţia alunecă, inevitabil, către chestiunea productivităţii muncii, iar aici lucrurile sunt complicate. În primul rând, pentru că sunt ezitantă în a judeca hărnicia cuiva uitându-mă la productivitate, din simplul motiv că productivitatea depinde de mulţi alţi factori fără nici o legătură cu hărnicia, cum ar fi factorul tehnologic, calitatea managementului, etc.
Totuşi, pentru că tradiţional productivitatea e considerată a da măsură despre eficienţa muncii, să aruncăm un ochi pe statisticile Eurostat din 2010 referitoare la productivitatea statelor membre. Astfel, productivitatea muncii în Grecia a constituit 98% din media europeană în 2009 şi aproape 95% în 2011, la scurtă distanţă faţă de Germania (105%), elogiatul elev model al Europei. Dacă ne uităm în ograda altor „leneşi”, lucrurile devin pur şi simplu distractive: productivitatea muncii în Spania şi în Italia în 2010 a fost 109% din media europeană, deci superioară Germaniei! Să mai menţionez că productivitatea Irlandei, şi ea ţară cu probleme (deşi neinclusă în categoria infamă a leneşilor din sud) are o productivitate de 137%, cu mult peste silitoarele Germania şi Marea Britanie!
O altă speculaţie isterizantă o reprezintă cea legată de vârsta de pensionare a grecilor. Or, tot cifrele Eurostat ne arată că vârsta medie de pensionare a grecilor e de 61,7 ani, mai mare decât în Germania sau Franţa. E adevărat, funcţionarii publici greci se pot pensiona după 17,5 ani de muncă, cu jumătate din beneficii, dar asta e doar un aspect, per ansamblu vârsta de pensionare a grecilor fiind mai ridicată decât media UE.
Nici povestea cu sectorul bugetar disproporţionat nu ţine la confruntarea cu cifrele. Conform rapoartelor ILO (Organizaţia Internaţională a Muncii), funcţionarii publici în Grecia constituie 22.3% din totalul angajaţilor, în timp ce în Franţa numărul lor se ridică la 30%, în Olanda – 27%, în Marea Britanie – 20% .
O să închei înşiruirea de cifre, dar nu înainte de a puncta un alt aspect important, care constituie, alături de lene, o altă linie consistentă de atac, prin care dreapta românească urmăreşte culpabilizarea cu orice preţ a statelor care se confruntă cu probleme economice. Este vorba despre iresponsabilitatea guvernelor acestor ţări, comparate cu nişte „beţivi care agonizează”. Conform acestei ipoteze de lucru, guvernele şi cetăţenii statelor „agonizânde” s-au întins mai mult decât i-a ţinut plapuma, au împrumutat în prostie, profitând de banii ieftini, au împărţit pomeni electorale, fapt ce a dus, în cele din urmă la crearea de deficite şi acumularea de datorii publice. Acum, nu au decât să sufere, iar noi, ăştia responsabilii, trebuie să îi protejăm de asemenea excese. În fapt, situaţia cu datoriile publice este departe de acest simplism mistificator. Dacă ne uităm la datoria deţinută de guverne, atunci Spania, unul din „beţivani” (67% din PIB) stă mai bine decât Germania (83%) şi decât Marea Britanie (81%). Dacă ne uităm la datoria totală (care o include şi pe cea privată, deţinută de bănci, companii etc), atunci Marea Britanie (436% din PIB) e de două ori mai îndatorată decât Grecia (252%) şi de trei ori mai îndatorată decât Italia (163%). Prin urmare, legătura dintre excesul de îndatorare şi problemele ţărilor din sudul continentului este cel puţin discutabilă şi de natură să ne îndrepte către o analiză mai serioasă în locul etichetării grabnice. Dar, în fine, când dogma ideologică bate discernământul analitic, rezultatul e cel care îl vedem cu toţii.
Într-un text recent, Costi Rogozanu atrăgea atenţia asupra demonizării populismului economic prin contrast cu pozitivarea populismului naţionalist, înţelegând prin populismul economic orice formă de opoziţie vis a vis de politicile neoliberale. Există însă – şi trebuie să o spunem – şi o formă de populism economic neoliberal, oricât de bizar ar părea la prima vedere. În măsura în care populismul opune, fundamental, masele virtuoase unei minorităţi defecte, discursul neoliberal românesc, dar şi cel european, este o formă de populism. El stigmatizează şi îndeamnă la răfuieli economice cu „elitele” bugetare, cu „privilegiaţii” sistemului de asistenţă socială, cu opulenţii greci sau italieni, puşi în opoziţie cu marea masă a contribuabililor destoinici şi a teutonilor austeri. Populismul economic neoliberal nu este îndreptat, ca cel „clasic”, împotriva unei minorităţi indiscutabil avute (bănci, bogaţi etc); el decupează din rândul masei largi de cetăţeni anumite segmente sociale, pe care le demonizează virulent şi împotriva cărora încearcă apoi să întoarcă furia maselor, pentru a-şi pune astfel la adăpostul legitimităţii populare politicile economice draconice. Dacă populismul economic obişnuit foloseşte ca materie primă animozităţile aproape naturale dintre săraci şi bogaţi şi aversiunea cumva firească a săracului faţă de cel avut, populismul economic neoliberal este mai pervers: el lucrează prin modelarea impulsurilor şi pornirilor umane, pe care le canalizează conform necesităţilor dictate de regula pieţei. În mod normal orice sărman inspiră milă semenilor săi, dar populismul economic neoliberal reuşeşte performanţa de a dezrădăcina acest sentiment, scoţând la iveală un amestec de dispreţ, furie şi revoltă justiţiară elitistă, reductibil la o simplă sintagmă: marş la muncă, nevrednicule! Cum face acest lucru? Printr-o reţetă simplă: prin asocierea sărăciei cu lipsa de merit. Aşa cum populismul economic anti-neoliberal ne spune ca speculatorul de pe Wall Street sau bancherul nu îşi merită huzurul, fiind un parazit social, tot aşa şi populismul neoliberal susţine că săracul, bugetarul, pensionarul comit un abuz atunci când se lăfăiesc pe banii celor ce muncesc în sudoarea frunţii.
Litaniile populiste şi speculaţiile abundente despre leneşii vinovaţi de criză îmi evocă o situaţie desprinsă din Anglia începutului de secol 19. În zorii epocii industriale, dislocările de populaţie şi apariţia capitalismului au dus la o explozie a pauperismului. Întrebarea „care este sursa pauperismului” devenise preocuparea centrală a epocii. O sumedenie de cauze au fost identificate: precaritatea cerealelor; salariile prea mari din agricultură, care creşteau preţurile la produsele alimentare; salariile prea mici din agricultură, care nu ajungeau pentru asigurarea traiului; teama proprietarilor de pământ că dacă vor creşte salariile, vor trebui să scadă rentele; apariţia unui nou tip de oaie imensă; existenţa prea multor câini; consumul exagerat de ceai, la care dacă s-ar renunţa, s-ar putea eradica pauperismul. Cumva, adevărata cauză a problemei pauperismului – şomajul invizibil şi transformările aduse de capitalismul industrial – au scăpat atenţiei tuturor observatorilor vremii. Hilar, nu? Probabil că aşa o să pară peste un secol şi speculaţiile contemporanilor noştri despre lenea şi nesăbuinţa europenilor din sudul continentului: obnubilaţii care îi fac să nu întrezărească valurile istoriei care se agită ameninţător.