În cele ce urmează aş vrea să intervin scurt, telegramatic, cât mai precis cu putinţă, în polemica incipientă – creatoare deocamdată doar de confuzii promiţătoare, dar ale cărei mize nu doar regionale merită evidenţiate (mai exact, construite) – provocată de situaţia politică actuală din Ungaria, mai exact de politicile autoritarist-anti-UE ale cabinetului Viktor Orbàn. Intervenţia mea porneşte în special de la analiza lui Gáspár Miklós Tamás, intitulată „Împotriva lui Orbàn, da; cu străinii, nu!”, dar şi de la unele comentarii şi apeluri pe marginea situaţiei politice din Ungaria, în special de la cele postate de către dl Raoul Weiss.
În primul rând, nu cred că situaţia din Ungaria este doar ungurească, ci general zonală şi chiar general europeană. Sau măcar epistemic şi strategic, deci politic, generalizabilă.
După ce, de un an încoace, ne tot uităm cu fascinaţie şi speranţă la ceea ce s-a numit „primăvara arabă”, aşteptând, o dată în plus, ca tot mereu alţii să ne facă treaba, altfel spus ca revoluţia sau măcar pofta de răscoală să ne vină de la alţii, geografic, nu social, după ce am tot încercat să ne „indignăm” şi să ne (re-)„ocupăm” vieţile, adică, din nou, ne-am uitat, cu speranţe alter-globalizante, de fapt doar pasiv mimetice, la alţii, fie ei din „Nord” sau din „Sud”, iată ca situaţia din Ungaria redeschide un şantier politic european, mult mai apropiat de propria noastră situaţie.
Ceea ce vreau să spun este că pornind de la situaţia comun europeană din Ungaria, avem şansa şi obligaţia, oportunitatea şi urgenţa unei dezbateri şi, mai ales, a unei reconstrucţii politice în comun.
Metafora (dramatizarea) cognitivă (rolul artelor şi al literaturii fiind tocmai acela de a propune astfel de „semne interpretante” ale realului) a şantierului nu este, în cazul european al Ungariei, una întâmplătoare. Dat fiind că politicile de aşa-zisă „anticriză” continuă să se folosească disperat-creator, în sens politic, de criza (autoprodusă) ca oportunitate de încheiere macro a ciclului democratic-revoluţionar (care nu a avea cum să nu însoţească, ca preţ, revoluţia industrială: modernitatea cu cei doi versanţi vrăjmaşi ai săi), Europa ar trebui percepută la fel ca la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial: ca un câmp al distrugerii, ca un continent în ruină.
Or, tocmai ruina, distrugerile concentric neoliberale, accelerate de „criză”, deschid starea şi situaţia de şantier: trăim, social, printre dărâmături de care nu suntem responsabili, dar de care ne putem folosi. Nici nu avem altceva de făcut. Trăim printre dărâmături din care trebuie să ne bricolăm adăposturi şi case. Luptăm folosindu-ne de fragmentele fostelor înjghebări politice continentale. Când deconstrucţia, ba chiar distrugerea, devin obiective, ele se prezintă ca şansă. Să nu ne mai plângem, deci, că alţii (puterea, în primul rând) ne pun, pe cheltuiala noastră, în situaţii revoluţionare, în care avem şansa de a construi împreună.
Situaţia politică din Ungaria e, tipologic şi structural, comună. În condiţiile în care, din nou, din punct de vedere epistemic-politic, ca strategie şi oportunitate de construcţie din ruină, nu se poate conta pe România, în care situaţia, calitativ-tipologic, e aceeaşi cu cea din Ungaria, trebuie (suntem obligaţi, nu avem încotro) să ne preocupăm de Ungaria ca şantier politic european.
„Nu există nicio divergenţă între guvernul lui Viktor Orbàn şi UE/FMI”: de la această frază, eminamente exactă ca descriere de situaţie, a lui Gáspár Miklós Tamás (din articolul citat) cred că trebuie să pornim.
Adică ar fi o orbire, o sinucidere să ne agăţăm de autoritarisme locale pentru a scăpa, pentru a ne opune unor postimperialisme globale. Tipologic, ambele aceste puteri sunt de acelaşi fel. Polemica şi disputa dintre ele nu ne priveşte, nu noi facem obiectul acestei dispute politice – sau nu facem, tocmai, decât obiectul lor!
Poporul şi aşa-numita opoziţie democratică din Ungaria-Europa, adică (şi) noi-aici, ne aflăm prinşi literal într-un cleşte, în blocajul unei situaţii de şantaj obiectiv. Din care, pentru a spera, măcar, la vreo îndreptate, la vreo reechilibrare a lucrurilor, trebuie, în primul rând, să ieşim.
În situaţia noastră, aici, nu avem, imediat, atât a „ocupa” sau a „da afară” (dégage!, strigătul de luptă al tinerilor arabi), cât a ieşi: trebuie să ieşim, cognitiv-politic, din cleştele a două niveluri diferite ale unei puteri unice.
E vorba de a (re-)construi o democraţie europeană eliberată, în sfârşit, din captivitatea sau, oricum, secundaritatea întovărăşirii istorice cu capitalismul, alianţă pe care capitalismul, nu democraţia, a denunţat-o şi nu încetează, tot mai agresiv, s-o denunţe.
„Disputa” dintre guvernul Orbàn şi FMI-UE e o simplă „cherelă” de putere, pentru supremaţia asupra noastră, o simplă ceartă în sânul aceleiaşi puteri postimperiale şi pentru putere, o ceartă pentru dominaţia totală care nu priveşte poporul decât, din nou, ca obiect, ţintă, suport, materie.
O ceartă între două niveluri, straturi, faze, etape ale aceleiaşi puteri a dominaţiei-cu-orice-preţ.
O ceartă care ne ţine captivi în nesubiectivare, într-o situaţie de captivitate în mâinile unor falşi salvatori, reformatori, opozanţi.
Din această concurenţă de nivel, de scară (local/global) de putere trebuie şi nu putem decât să ieşim încercând construcţii politice, în comun pe baza comunităţii de situaţie.
Metaforic, deocamdată, transformând ruinele, distrugerile în şantier şi necăutând alianţe decât între cei care, tocmai, sunt(em) blocaţi în ne-subiectivare politică.
Nu ne putem (re-)construi politic decât ca subiect comun, fără nicio (speranţă de) reprezentare. La nivelul politicii reprezentate nu mai avem de ce să ne agăţăm, cu ce să ne iluzionăm.
De aici ar trebui, după părerea mea, să plecăm. Dar să plecăm!
Ungaria comun-europeană.