Panica apocaliptică din zona euro și haosul global determinat de lipsa de coordonare și a leadershipului la nivel european și global par bine întreținute de câteva mituri care rezistă cu încăpățânare în ciuda evidențelor irefutabile care ar trebui să provoace îndoieli serioase privind veridicitatea lor. Aceste mituri – mitul austerității bugetare, mitul inflației mici (cu orice preț), mitul încrederii piețelor, mitul dereglementării– întrețin confuzia între cauze și efecte, consolidând astfel cercuri vicioase profunde. Mai ales că în domeniul vizat – economia – abilitatea de a discerne între cauze și efecte, în contexte diferite, presupune oricum un exercițiu intelectual dificil. La toate acestea se adaugă un straniu fenomen de pierdere a memoriei, chiar a celei mai recente.
Așadar să ne reamintin puțin ce s-a întâmplat. Marea Recesiune a fost precedată de cel puțin două decenii în care cei mai serioși oameni ai planetei – marii lideri politici, marii bancheri, marii economiști – au îmbrățișat cu entuziasm paradigma Marii Moderații. Aceasta decreta că disciplina fiscală în combinație cu inflația stabilă și mică reprezintă condițiile necesare și suficiente pentru stabilitatea macroeconomică. Politicii fiscale discreționare i se atribuia un rol periferic, iar stabilitatea macroeconomică se considera a fi independentă de regimul de reglementare a piețelor financiare. Așadar, înainte de criză, am trăit într-o lume în care exista credința că singurele surse ale ciclurilor economice pot fi șocurile tehnologice, adică șocuri pe partea de ofertă, sau schimbările de preferințe, adică șomajul era determinat de renunțarea la muncă, fiind rezultatatul unor decizii voluntare. În această lume, “Marea Depresiune” a fost de fapt “Marea Vacanță”. Această viziune a lumii era încadrată în “noua sinteză clasică”, un fel de melanj între monetarism și teoria ciclului economic real, care înlocuise începând din anii ’80 “sinteza neoclasică”, prezentată în anii ’50 de Paul Samuleson, în faimosul său manual. Se considera că banca centrală nu trebuia să încerce să ajusteze prea dur mișcările determinate de șocurile tehnologice și schimbările de preferințe pentru că risca o inflație prea mare. Astfel, cu politica fiscală trasă în depou, singurul instrument pentru atenuarea ciclurilor economice a fost lăsat la banca centrală și acesta s-a numit stabilizarea prețurilor. În rest, piețele se autoreglează și oferta își creeză cererea. Nu este o surpriză pentru cei care cunosc istoria economică, că exact aceiași viziune prevala înaintea Marii Depresiuni. Cu toate acestea, puținii economiști care contestau înainte de criză acest model au fost frecvent ținte ale ironiilor. În perfectă logică, deși posibilitatea era ignorată de “oamenii foarte serioși” (paternalitatea expresiei aparține laureatului Nobel în economie, Paul Krugman), criza a venit, simbolic în septembrie 2008, cu falimentul Lehman Brothers, dar era deja vizibilă din 2007.
Scoțându-l pe Keynes din sertarele unde îl abandonaseră de decenii, “oamenii foarte serioși” au intervenit coordonat pentru salvarea băncilor “prea mari pentru a fi lăsate să dea faliment” și au utilizat stimularea fiscală (rețeta Keynes), alături de relaxarea monetară, pentru refacerea economiilor căzute adânc în recesiune. O parte din imensa gaură din sectorul privat a fost acoperită cu bani publici. Asta s-a întâmplat în 2008 și 2009.
În lumea academică, dar nu numai, oamenii și-au turnat puțină cenușă în cap, și-au făcut mea culpa, și au tras câteva învățăminte majore de pe urma crizei. În rezumat, prevenirea crizelor sau atenuarea cel puțin a ciclurilor economice necesită 4 acțiuni conjugate: (1) reglementarea piețelor financiare, (2) supravegherea piețelor financiare, (3) supravegherea bugetară, (4) supravegherea macroeconomică. Implicit sau explicit, aproape toți au recunoscut că o uriașă eroare de piață a provovat criza și nu deficitele bugetare.
Ce se întămplă însă, în prezent, pe teren?
Reglementarea piețelor financiare este practic împotmolită, în UE, ca și în SUA. În UE, cu toate eforturile Comisiei Europene și în special ale comisarului Michel Barnier, puternicul lobby financiar a reușit, prin intermediul Consiliului UE, să blocheze sau să atenueze semnificativ principalele inițiative în direcția reglementării piețelor financiare. În SUA, legea Dodd–Frank, un cadru general de reglementare a piețelor financiare, care trebuie pus în aplicare prin intermediul a sute de acte executive și/sau de reglementare este mult sub orarul planificat inițial.
În schimb, inovația financiară este în plin avânt, comerțul de înaltă frecvență cu titluri prosperă pe marile burse ale lumii, îndepărtând și mai mult tranzacțiile financiare de nevoile economiilor reale. Este probabil ca, în prezent, dereglemearea piețelor financiare să fie chiar mai puternică decât în ajunul crizei, doarece micile ajustări în direcția reglementării au fost depășite de ritmul inovației financiare și a descoperirilor tehnologice. În privința supravegherii, aceasta poate cu greutate să fie operațională în lipsa obiectului supravegherii. Fără reguli pe piețele financiare, supravegherea nu poate produce efecte. În plus, pachetul legislativ de supraveghere financiară din UE, adoptat în toamna lui 2010, în vigoare de la 1 ianuarie 2011, este sub exigențele raportului Larosiere, comandat și însușit de Comisia Europeană. Este un instrument puțin eficace, mai ales că sistemul bancar din umbră, a rămas practic în afara domeniului de acțiune a Comitetului european pentru riscurile sistemice, principalul corp al arhitecturii instituționale configurată de pachetul legislativ.
Consolidarea fiscală și proiectarea instrumentelor permanente de impunere a rigorii bugetare eterne sunt la turație maximă. Aderarea la pachetul keynesian a fost de scurtă durată. Chiar de la sfârșitul anului 2009, dar cu precădere în 2010 și 2011, “oamenii foarte serioși” de la Consiliul UE, Banca Centrală Euopeană, OECD, FMI, Banca Mondială, G7, G20, etc., au decis renunțarea la rețeta keynesiană a stimului fiscal și s-au grăbit cu impunerea prematură a consolidării fiscale. Politica de comunicare a fost ajustată corespunzător și datoriile publice au fost decretate drept inamicul numărul unu. Confuzia între cauze și efecte a devenit un exercițiu banal și s-au găsit rapid câțiva țapi ispășitori de serviciu: guvernele iresponsabile ale țărilor din periferia zonei euro, cu Grecia principala favorită, și “greierii” leneși, adică lucrătorii din aceste țări. Faptul că Spania și Irlanda, lovite aspru de criză, au avut surplusuri bugetare înainte de criză, a devenit un detaliu fără semnificație în strategia de comunicare a “oamenilor foarte serioși”. Confuzia între cauze și efecte se îmbină perfect cu revigorarea miturilor austerității și a încrederii piețelor.
Înainte de criză, combinația între abandonarea completă a controlului capitalurilor în țări cu sisteme financiare insuficient de solide și dereglementarea excesivă a piețelor financiare a creat un cadru favorabil atacurilor speculative. După asemenea atacuri, care conduceau la încetiniri ale creșterii economice sau recesiuni, țărilor respective li se propunea de către FMI, pentru obținerea “certificatului de bună purtare”, politici care sfidau logica macroeconomică. Confruntate cu o criză economică, țările respective erau îndemnate să majoreze dobânzile, să-și reducă cheltuielile și să-și crească impozitele. Triumful conceptului “consolidării fiscale expansioniste” a promovat “încrederea piețelor” înaintea științei economice.
Această rețetă falimentară a revenit cu vigoare în 2010. De exemplu, miniștrii de finanțe din UE, au comandat un studiu lui Alberto Alesina, profesor de economie la Harvard și un cunoscut promotor al conceptului “consolidării fiscale expansioniste”. Fără surprize, Alesina a prezentat ”argumentele” sale privind virtuțile consolidării fiscale expansioniste. Faptul că după aceea, un grup de economiști de la FMI, au descoperit că metodolgia utilizată de Alesina era greșită, a contat prea puțin. “Oamenii foarte serioși” luaseră deja decizia: rigoarea bugetară pentru câștigarea încrederii “piețelor”, devenea rețeta de succes.
Opiniile în rândul economiștilor sunt împărțite, dar studiile cele mai recente și verosimile arată că austeritatea bugetară este constrângătoare pentru creșterea economică pe termen scurt, chiar dacă poate fi benefică pe termen lung. Astfel, un studiu realizat sub egida FMI, publicat în iulie 2011, care analizează 173 de episoade de consolidare fiscală în 17 țări cu economii avansate, în ultimii 30 de ani, ajunge la concluzia că aceasta produce contractarea economiei pe termen scurt, iar efectele de contracție sunt mai mari în contexte economice precum cel actual (“Guajardo, Jaime, Daniel Leigh, and Andrea Pescatori, 2011, „Expansionary Austerity: New International Evidence”, IMG Working Paper 11/58).
Realitatea recentă nu lasă dubii asupra eșecului monumental al politicilor de austeritate. Pseudo-economia încrederii piețelor s-a dovedit a fi doar un simplu basm. Consolidarea fiscală începută prematur, înaintea reducerii expunerii sectorului privat (“deleveraging”), ne-a împins în pragul celei de-a doua recesiuni.
Există și o formă radicală de manifestare, aparținând grupului de libertarieni / fundamentaliști de piață care susțin că răul pornește de la stimularea fiscală din 2008-2009. Ei pun la îndoială chiar nevoia de bancă centrală. Problemele cu stimulul fiscal din 2009 nu sunt legate însă de faptul că acesta a fost prea mare (asta pentru cine a avut voie sau a putut să-l facă), ci din contră, prea mic, inadecvat structurat, dar mai ales abandonat prea devreme.
Deficitele bugetare actuale au următoarele cauze: scăderea veniturilor din cauza recesiunii, creșterea transferurilor pentru asistență socială datorate recesiunii, programele de salvare a băncilor și stimularea fiscală pentru evitarea unei recesiuni și mai grave și, pentru SUA, cheltuieli militare excesive. Prin urmare, nu deficitele au fost cauza recesiunii, ci invers, recesiunea a avut ca efect creșterea deficitelor.
Confuzia între cauze și efecte este, din păcate, larg răspândită în rândul elitelor din Uniunea Europeană, care au identificat deficitele bugetare drept cauza principală a crizei. Pachetul de guvernanță economică adoptat recent este un exemplu ilustru de răspuns care se bazează pe un diagnostic eronat al cauzei crizei financiare. Eforturile consecvente pentru înăsprirea Pactului de stabilitate și creștere, au produs, la 9 decembrie 2011, o nouă soluție îndoielnică: pactul fiscal, împachetat în ambalajul “uniunii fiscale”. De fapt, nici vorbă de uniune fiscală. Este doar o înăsprire a Pactului de stabilitate și creștere, instrument inadecvat pentru tratarea crizie actuale. Obsesia austerității nu poate conduce decât la o nouă recesiune și lasă complet netratată cauza principală: dezechilibrele balanțelor de plăți în interiorul UE. Noul pact fiscal arată înțelegerea limitată în rândul elitelor din UE a cauzelor crizei și, în consecință, a soluțiilor de relansare economică. Pactul de stabilitate și creștere este produsul secundar al unei iluzii încadrate în paradigma Marii Moderații: realizarea stabilității doar cu țintirea unei inflații mici și stabile.
Semnele că miturile vor fi abandonate curând și ușor sunt palide, așa că, din păcate, ne așteaptă vremuri grele. Pseudo-economia încrederii piețelor consolidează paradigma Marii Recesiuni, chiar dacă ea ne este vândută sub forma atrăgătorului basm despre Marea Moderație.
