Motto : „Nice haircut, emo boy! Now slash your wrist.”
Stânga permanentă şi stânga conjuncturală
Stânga intrinsecă e un nucleu ideologic compact, un software care se găseşte scris în „Das Kapital”, în Gramsci şi Lenin. Stânga conjuncturală e un ansamblu de însuşiri psihice – sentimentalism, mila pentru orfani, văduve, şomeri, pentru copiii vagabonzi, şi pentru negrii-mici-subnutriţi-din-pozele-din-ziar, idealism siropos – care se activează când economia dă rateuri.
Există o stângă perenă, ideologică, şi o stângă conjuncturală. Stânga perenă e o ideologie: un ansamblu de idei privind structura societăţii, pârghiile puterii, şi distribuţia economică, o listă cu neajunsurile şi cusururile societăţii, şi un set de soluţii pentru rezolvarea lor. Stânga conjuncturală e reactivă: poluarea, încălzirea globală, organismele modificate genetic, GATT, FMI, dreptul la avort, separarea între religie şi stat, toate cauzele sunt bune pentru o luare de cuvânt. Uneori, situaţia economică se deteriorează în aşa hal, încât guvernele, până şi cele liberale, îl scot pe Keynes din sertar, şi încep să buchisească din “General Theory of Employment, Interest, and Money”, din care nu pricep mare lucru.
Stânga permanentă e o analiză a societăţii, o enumerare a defectelor ei şi setul de soluţii corespunzător. Ideea fundamentală a stângii e că structura socială determină modul în care se fac banii într-o societate anume, şi că structura societăţii nu e naturală, ci artificială, nu e imanentă, ci e modificabilă conştient, pentru ca distribuţia veniturilor să nu se distorsioneze excesiv. Pentru dreapta, structura societăţii este imanentă, naturală, şi mersul economiei e separat, autonom şi independent de structura societăţii, de centrele de putere şi aşa mai departe.
Stânga intrinsecă este independentă de fenomenele care dau uneori naştere, în societate, unor manifestări ce par de stânga: tribul, în societăţile sărace, e o structură socială care asigură securitatea oricărui membru al tribului, oricât de obijduit ; kibbutz‑urile, aşezări ai căror membri au totul în comun şi n-au proprietate privată ; privatizarea veniturilor şi naţionalizarea pierderilor, ca de exemplu în SUA, în 2008, şi în toate ţările occidentale; sindicatele; ONG-urile care dau de mâncare oamenilor sărmani; altermondialiştii; comunităţile flower-power din America şi Scandinavia; şi aşa mai departe.
Când economia merge, conducătorii politici de Dâmboviţa se felicită tâmp pentru măsurile inteligente şi îndrăzneţe pe care le-au luat, exact ca şi directorii băncilor din New York ori directorii generali de la Ford, General Motors şi Chrysler. Când economia nu merge, dau vina pe conjunctura generală. De aceea susţin, cum am susţinut totdeauna, că individualismul american nu e o mentalitate, ci o retorică ; marii directori de pe Wall Street cred că au un merit personal, şi sunt plătiţi pe măsură, când firmele lor, din tot soiul de motive, prosperă. Când economia se deteriorează, dau vina pe conjunctură, pe clienţi, pe oricine, numai pe ei înşişi nu. Individualismul american e o retorică lamentabilă.
Dolorismul liberal ca sentimentalism kitsch
Dolorismul e numele unui curent emoţional apărut în catolicism, conform căruia autoflagelarea, plânsul programat, contemplarea suferinţelor martirilor sunt bune pentru mântuirea sufletului. Dolorismul apare sporadic de-a lungul întregii istorii a creştinismului, în diferite doze.
S-ar părea că hedonismul societăţii de consum e antiteza diametrală a dolorismului. Paradoxal, liberalismul exaltă durerea – metafora “terapiei de şoc”, a “sacrificiilor dureroase dar necesare” sunt doar câteva exemple. Liberalismul nu exaltă durerea doar atunci când privatizează şi închide întreprinderi, ci şi când vrea să elimine relele societăţii: “O parte din burghezie urmăreşte să remedieze anomaliile sociale pentru a consolida societatea burgheză: în această categorie intră filantropii, lucrătorii din domeniul umanitar, societăţile de binefacere, societăţile pentru protejarea animalelor, societăţile contra beţiei, pe scurt, o-en-giştii de tot soiul”. (“Manifestul partidului comunist”, III, 2, Socialismul conservator). ONG-urile, de toate culorile, sunt emoţionale şi kitsch, şi în domeniul de intervenţie, şi în gestul intervenţiei, şi în modul de a procura fonduri. Teletonurile educă sentimental populaţia să dea bani pentru cauze telegenice. Neo-liberalismul roz siropos călduţ se adresează telespectatorilor, inerţi politic, care vor trimite bani la Telethon, ştergându-şi lacrimile emoţionate.
Şi liberalismul constată, ca şi stânga, deficienţele societăţii, dar nu analizează cauzele lor profunde, ci acoperă totul cu un plânset cleios paralizant, cu un slin lacrimogen anestezic. Publicul trebuie ţinut în permanenţă înlăcrimat, cu mâna în portofel.
Psihologia stângii, în viziunea dreptei
Cum văd oare stânga ideologii dreptei ? Cea mai bună armă e analiza psihologică. Atunci când spui despre cineva că „intenţiile lui sunt psihanalizabile” l-ai dărâmat.
De ce oare votează unii cu stânga? Stânga e axată pe ideea de progres şi revoluţie. Oamenii de stânga vor fi deci psihanalizaţi ca „tineri”, subînţeles utopişti, idealişti, romantici, lipsiţi de experienţa şi pragmatismul adult. Cei care mai sunt comunişti la vârsta adultă sunt frustraţi sexual. Stângiştii ar fi nişte sărăntoci care n-au după ce bea apă, gata să-şi împartă generos întreaga avere cu oricine; emoţionali şi mămoşi. Stângiştii sunt prudenţi şi sperioşi, preferând slujbuşoara prost plătită, dar permanentă, cu pensioară asigurată. Sunt paralizaţi, nici îndrăzneţi, nici întreprinzători, colectivişti, fără individualitate, supuşi.
Pentru politologii dreptei, problemele sociale cele mai grave au soluţii emoţionale, şi atunci, pentru a doborâ două ciori cu aceeaşi piatră, ei explică ideile stângii prin aceeaşi grilă psihologizantă: comuniştii ar fi un fel de adolescenţi emo, cu nervii surescitaţi, emotivi şi simţitori, pe care-i umflă plânsul din nimic.
Emoţiile sunt bune din două puncte de vedere. Pe plan practic, ele sunt eficace: la Telethon, prostimea înduioşată scoate banii pentru ONG-urile drăguţe care îngrijesc bolnavi, bătrâni, şomeri, orfani, handicapaţi şi câini vagabonzi. Pe plan teoretic, ele elucidează euristic: oamenii de stânga sunt nişte înduioşaţi emotivi, frustraţi sexual.
Personal, începutul crizei economice nu-mi spune nimic. Ştiu, marii economişti ai momentului sunt Paul Krugman şi Joseph Stiglitz, keynesieni. Marginaliştii şi libertarienii trâmbiţaţi de Patapievici, Jevons, Menger, Mises, Hayek şi Rotbart, sunt daţi la topit. În condiţii de constrângere, orice guvern de orice culoare ia măsuri keynesiene. E tot aia. L’hypocrisie est un hommage que le vice rend à la vertu.
Poate că măsurile practice adoptate de guvern sunt bazate pe fiţuici copiate din Keynes; poate că electoratul va opta pentru partide social-democrate. Ceea ce e important pentru stânga, paradoxal, e nu implementarea măsurilor de stânga în vreme de restrişte. Nu soluţiile propuse de guvern, nici reorientarea electoratului nu sunt decisive sau măcar semnificative. Stânga se impune atunci când oamenii, mass-media sau partidele politice interpretează fenomenele economice şi sociale printr-o grilă de stânga, când ideile stângii servesc la înţelegerea distorsiunilor de putere din societate, care duc la distorsiuni de distribuţie a resurselor economice, care duc la inegalitate, care nasc o democraţie de tip american, având pe scenă bâlciuri electorale, iar în culise, vânzarea posturilor de senator, ca în statul Illinois al guvernatorului Rod Blagoievici, şi influenţa lobby-urilor de tot felul.
Rolul statului, în viziunea liberală
“Title insurance” nu există decât în Statele Unite şi n-are traducere în vreo limbă a unui popor civilizat. Este asigurarea plătită de cel care cumpără un bun imobiliar, pentru ca să se asigure că bunul aparţine vânzătorului, nu e gajat, vândut sau ipotecat altuia. Această asigurare e impusă de băncile care dau credit pentru achiziţii imobiliare.
Nicăieri în restul lumii civilizate asemenea asigurare nu există. Peste tot, registrele funciare ţinute de stat (în afară de Moldova şi Muntenia) înregistrează transferurile de proprietate ale bunurilor imobiliare. Nici o vânzare nu e valabilă fără înregistrarea în registrul funciar. Asigurările acestea sunt rezultatul abdicării statului – ţara care ai cărei sateliţi fotografiază oricare palmă de pământ de pe planetă n-a fost în stare să realizeze un registru funciar de rând! Ca rezultat, s-a născut o industrie a asigurărilor, care încasează an de an 15 miliarde de dolari şi plăteşte despăgubiri de 600 de milioane – un profit de 95%. Indolenţa criminală a statului a creat o industrie inutilă; piaţa a rezolvat economic ceea ce ar fi trebuit să fie o problemă a statului.
Prima diferenţă dintre stânga şi dreapta e cea privitoare la legitimitatea veniturilor şi a preţurilor. A doua, la fel de importantă, e cea privind atribuţiile statului şi cele ale economiei de piaţă. Pentru dreapta, el trebuie să fie un simplu paznic de far, cu cât mai puţine atribuţii.
Faptul divers
Într-un orăşel amărât din Canada, un soţ şi o soţie au hotărât să-şi pună capăt zilelor de Anul Nou, omorând şi cei trei copii, o fată de doisprezece, şi doi băieţi de şapte şi patru ani. Motivul invocat au fost datoriile şi şomajul.
Canada are un sistem de asigurări sociale bine pus la punct. Nu ajunge nimeni în stradă. Pentru cei care scapă printre firele instituţiilor, există organizaţii ne-guvernamentale. Nimeni n-ajunge într-o situaţie disperată. Există, însă, în fundal, o retorică în sens invers: un adevărat bărbat e independent, întreprinzător, cu iniţiativă. Orice bărbat care nu e întreprinzător, răzbătător, nonconformist, e un eşec. El nu e un model pentru copiii lui. E absolut irelevant faptul că statul are un sistem al solidarităţii sociale eficace atunci când politicienii şi mass-media promovează un model uman individualist; când mass-media prezintă recursul la solidaritate este un stigmat. Americanii sunt învăţaţi să interiorizeze această retorică a individualismului; să-şi pună succesele sau prosperitatea pe seama combativităţii, şi să culpabilizeze în ascuns atunci când ratează. Liberalismul triumfă atunci când iese din domeniul politicii şi trece în domeniul mai cuprinzător al simbolurilor societăţii, în sistemul ei de valori.
Valorizarea individualismului (cowboy-ul Marlboro) atomizează societatea. Cel fără muncă e de două ori exclus: el e exclus simbolic, fiindcă e un loser, care nu e tough, care nu e un luptător, care n-are ce să caute în societate. Liberalismul poartă lupta nu doar în planul politic, ci, mai ales, în mass-media, încercând să modifice valorile, şi prin ele, mentalitatea societăţii: atunci când cel lipsit ştie că el e singurul responsabil de soarta sa, că a pierdut fiindcă n-a fost întreprinzător, dur, răzbătător, el se condamnă singur la tăcere şi singurătate, se auto-ostracizează. Odată ce a interiorizat valorile societăţii neo-liberale, orice eşec înseamnă o auto-condamnare.