Orişicît de importantă, crucială, cardinală ar părea criza financiară mondială actuală, există un lucru care n-ar trebui poate ignorat dacă vrem să înţelegem ceva din desfăşurările social-politice în cadrul cărora ea are loc. Şi anume că ea, criza, nu e o stare de excepţie a capitalismului, nici un fel de pre-apocalipsă, căreia îi va urma vreo decizie radicală şi majoră a formelor deja configurate ale felului nostru de a-fi-social. Criza, în general, e starea de normalitate a capitalismului, iar aceasta de acum nu face decît să confirme acest vechi, prăfuit şi cu plăcere banalizat dicton, care trebuie totuşi reamintit ori de cîte ori articulează (deloc întîmplător, evident) adevărul a ce ni se întîmplă. Falimentele, restructurările, concedierile, pierderea economiilor oamenilor mărunţi au loc în mod curent, peste tot în lume, şi dacă am pune cap la cap efectele sociale ale unor asemenea microevenimente, s-ar face cam de-o duzină de crize mondiale. E felul de a fi al capitalismului.
Ceea ce face ca această criză să fie totuşi specială este că ea nu mai poate fi măturată sub covor ca toate microevenimentele amintite, nu mai poate fi pur şi simplu „uitată”, îngropată la vedere în mass-media, ca să zic aşa. Prin urmare, are o oarecare valoare revelatorie, de expunere în vizibil suplimentară. Cu condiţia să n-o ratăm. Iar asta înseamnă s-o vedem ca normalitate a pseudopoliticii, ceva pe care ceea ce se cheamă astăzi politică (parlamentele, comisiile, deciziile, voturile etc.) n-o poate capta ori atinge măcar, darămite s-o schimbe. Nu e vorba de determinism economic, care ar dicta singur în raiul mercantil, ci de faptul că „politica” noastră, a epocii, îşi extrage principiile cardinale din salvgardarea posibilului capitalist (prin mijloacele juridico-poliţieneşti fără precedent de care dispune). Totul e bine atîta timp cît nimic nu gripează matricea fundamentală: cumpărare de forţă de muncă, extorcare a profitului şi reinvestire a acestuia în vederea unor noi profituri.
După cel de Al Doilea Război Mondial s-au dezvoltat, în Occident, două forme majore ale pseudopoliticii capitaliste (cazul blocului estic, al aşa-numitului „comunism”, fiind ceva mai special, dar nu radical diferit de acestea). Pe de o parte, „politica” social-democrată a redistribuirii, iar pe de alta, maturizată în anii 1980-1990, „politica” autoreglării pieţei, numită eufemistic neoliberalism, dar fiind, de fapt, cea mai pură formă de capitalism laissez-faire propusă pînă acum. Nici una dintre cele două „politici” nu se opunea, în fond, principiului capitalist cardinal, ceea ce surprinde mai ales în cazul primeia dintre ele, chiar dacă ea măcar încerca să corecteze neajunsurile sociale produse de capitalism, pe cînd cea de a doua credea că ele nu contează prea tare. Vreme de cîteva decenii, asta s-a putut numi „stînga”, respectiv „dreapta”, fără ca aceste forme oarecum „pure” ale lor să împiedice versiuni ale stîngii care să fie radical anticapitaliste, precum şi altele care să fie de stînga doar cu numele, fiind în realitate regimuri dictatoriale bazate pe capitalismul de stat (exploatare mascată, interzicere a oricărei forme de organizare politică muncitorească independentă, precum şi reprimarea poliţienească a ceea ce se cheamă libertăţi civile). La fel, formele pure menţionate nu interziceau nici la dreapta un liberalism autentic, niţel anacronic, coexistînd paşnic cu lumea exploatării, ori forme de extremă dreaptă, neonaziste sau neofasciste, care au rămas să supravieţuiască în enclave mai mari sau mai mici cam peste tot. De unde efectul pestriţ al peisajului politic. În realitate însă, carevasăzică: în termeni de Realpolitik, una dintre formele dominante ale pseudopoliticii capitaliste, parlamentarismul democratic, care vindea mai bine iluzia libertăţii decît regimurile dictatoriale est-europene sau de aiurea, s-a dovedit totuşi mai aptă să servească principiile capitaliste, neavînd de plătit pentru asta decît preţul în realitate infim al unor libertăţi civile prea puţin semnificative pentru dimensiunea în care are loc politica reală (desigur, în Est, sub anumite aspecte, vieţile noastre individuale au avut ceva de cîştigat din această „victorie”, sub altele însă nu – fără ca asta să permită vreo dorinţă de-a repune în scenă trecutul aşa-zis „comunist”).
Evident, ravagiul simbolic pe care l-a făcut căderea „socialismului real” în rîndurile stîngii occidentale a fost imens, estimabil doar în comparaţie cu cîştigul pe care l-a adus astfel cauzei comuniste, eliberată în sfîrşit de pretenţia că regimurile „comuniste” din Est sau de altundeva ar fi fost, într-adevăr, comunism. Acest ravagiu simbolic a dus în cele din urmă la rezilierea tuturor speranţelor stîngii social-democrate, care a terminat prin a arunca prosopul în faţa capitalismului pur („neoconservator”, „neoliberal”), ceea ce s-a putut formula în termeni de schimbare a idealului de redistribuţie a bogăţiei sociale cu acela al recunoaşterii (minorităţilor, marginalizaţilor etc.). Şi chiar dacă urmele politicilor redistributive nu se pot şterge complet din programele social-democraţiilor actuale (care numai fiindcă „teoria” părea să fi identificat în ele o schimbare de macaz înspre lupta pentru recunoaştere, nu înseamnă că asta se şi întîmplă masiv altundeva decît în capul teoriei, existînd destule exemple că, o dată cu abandonarea sau ţinerea la foc mic a idealului redistributiv, partidele social-democrate nu se omoară prea tare nici cu recunoaşterea), „stînga” a ajuns să însemne, cîteodată cu totul idiot tocmai din partea celor care se declară de stînga, un moralism miop (political correctness) din care lipseşte orice urmă de chestionare autentică a valorilor capitaliste, mai acru şi mai înspăimîntător chiar şi decît represiunea făţişă (pentru că ascund sub un fals egalitarism ruptura socială fundamentală dintre cei care-şi vînd forţa de muncă şi cei care o cumpără). În planul politicii reale, în schimb, cel puţin atunci cînd e la putere „stînga” înseamnă un capitalism nu mai puţin acerb decît acela al aparentului adversar de „dreapta”.
Această amalgamare a poziţiilor e chiar mai evidentă în România, unde lipsa de principialitate e mai făţişă şi mai cinică decît în alte părţi. Cu rezultatul că orice anticapitalism radical, socialist, emancipat, progresist, de bună-credinţă, nedemagogic, nefanfaron, nespectacular, modest, sobru, plebeu şi, înainte de toate, serios e dispreţuit nu doar de la „dreapta”, ci şi de la „stînga” (care cunosc mai bine „lumea” şi „nevoile” ei). E scuipat. În obraz, ca ţăranul de odinioară, pe care primul domnitor al Principatelor Unite, Cuza, îl putea săruta încă pentru a-i spăla demnitatea întinată. E o poveste, desigur, dar una cu tîlc, în care merită să credem cînd e să judecăm poporul, propria condiţie de popor – în opoziţie cu ceea ce ne asupreşte pe toţi, şi care nu mai e o boierime care ar putea fi la rigoare spînzurată sau trasă în ţeapă, ci o condiţie (capitalismul) de la care nu putem pur şi simplu dezerta, fiind mai noi decît noi înşine, fiind lumea noastră.
Nu e de mirare atunci că, în sînul acestei confuzii, s-a putut subscrie, timid, la un fel de critică, în realitate foarte imprecisă şi, ca atare, inutilizabilă, a „neoliberalismului” în genere, spunînd că în intervenţia statală pentru redresarea crizei s-ar recunoaşte urmele unor politici de „stînga”. De fapt, lucrurile nu stau aşa. Nu există în intervenţiile statale pentru redresarea crizei nimic din idealul redistribuţiei, ca să nu mai vorbim de anticapitalism, e vorba doar de ţinerea pe linia de plutire a pieţei, o măsură capitalistă pînă-n măduva oaselor.
În aceste condiţii fronturile luptei anticapitaliste trebuie, desigur, readuse pe făgaşul lor de drept, ceea ce înseamnă: modificate în raport cu fronturile dominante ale „stîngii” actuale, fără a abandona totuşi ceea ce a rămas progresist în privinţa lor. Lupta pentru recunoaştere trebuie regîndită pentru fiecare categorie marginalizată în parte (cam aşa cum a făcut, în privinţa homosexualităţii, un Pasolini, de pildă). Lupta anticapitalistă, puţin ridicolă (ca orice lucru serios care nu s-a maturizat încă), trebuie să aibă loc altundeva, într-un altundeva care trebuie inventat şi populat nu ca un ceva care se află în afara acestei lumi, ci ca o posibilitate latentă, nedesfăşurată a lumii ăsteia, de aici, în care trăim. Despre acest altundeva se poate spune, pe moment, că nucleul ei critic trebuie să se situeze, obligatoriu, în afara parlamentelor noastre, printre oameni, în stradă, în aer chiar, căci ştim deja că nu există vreun loc real, numaidecît asignabil al luptei. Şi nici vreun loc privilegiat, cum mai putea fi odinioară Proletariatul ori, astăzi, Femeia, Homosexualul, Imigrantul, Animalul, Natura – toate efecte de miraj ale speranţei ca indivizi reali să se mobilizeze „în mod firesc” de partea acestor cauze. În schimb avem femeile reale şi bărbaţii reali, vecinii noştri, prietenii noştri, cunoscuţii noştri, mamele şi taţii noştri, cititorii noştri, criticii noştri, precum şi cei care doar ne înjură; oricare dintre ei e un loc real în care lupta poate să înceapă, dar nu unul privilegiat. Iar asta nu înseamnă deloc că n-ar mai exista proletariat, sexism, homofobie, exploatare, rasism, cruzime şi catastrofă ecologică. Ceea ce a devenit de nesusţinut e doar ipoteza unei conştiinţe de clasă proletare ideale, care să fie dată de-a pururi ca identică cu ea însăşi şi să arate ca o busolă de mare precizie Nordul anticapitalist. Între proletar şi conştiinţa sa de clasă se lăţeşte Spectacolul (televiziunile, ziarele, publicitatea), secondat de distrugerea oricărui mecanism de compensare simbolică reală a faptului de a fi educat şi liber, iar asta chiar prin intermediul sistemelor noastre de învăţămînt şi prin aşa-zisă cultură înaltă, adesea mai agramată, mai neromânească şi mai confuză decît „poporul” pe care are pretenţia că-l vrea „educat” (observaţia e valabilă şi pentru tinerii universitari de stînga). Ignoranţa proletariatului se va plăti însă scump. Revolte haotice, fără program politic vor continua să izbucnească şi să facă ravagii pînă cînd proletariatul va fi găsit o soluţie proletară la chestiunea muncii şi a producţiei în genere. Fiecare luptă cum poate, învăţînd să-şi canalizeze angoasa politică înspre soluţiile pe care le poate gîndi împreună cu alţii. Frontul e deci peste tot şi nicăieri, depinde de fiecare dintre noi ca el să fie totuşi undeva.