De ce curaj?
1. Capitalismul contemporan este un capitalism al monopolurilor generalizate. Înţeleg prin asta că monopolurile nu mai constituie de acum înainte insule (oricât ar fi fost acestea de importante) într-un ocean de firme care nu sunt astfel – şi care, tocmai din acest motiv, sunt încă relativ autonome – ci un sistem integrat şi că, tocmai în virtutea acestui fapt, aceste monopoluri vor controla îndeaproape în viitor ansamblul tuturor sistemelor productive. Întreprinderile mici şi mijlocii şi chiar marile întreprinderi care nu participă ele însele la proprietatea formală a ansamblurilor de oligopoluri – sunt închise în reţele de mijloace de control puse în funcţiune, în amonte şi în aval, de către monopoluri. Marja lor de autonomie intră astfel rău de tot la apă. Aceste unităţi de producţie au devenit sub-contractoare ale monopolurilor.
Acest sistem al monopolurilor generalizate este produsul unei etape noi a centralizării capitalului în ţările triadei (Statele Unite, Europa occidentală şi centrală, Japonia) care s-a desfăşurat în cursul anilor 80 şi 90.
Simultan, aceste monopoluri generalizate domină economia mondială. „Globalizarea” (sau mondializarea, în fr.) este numele pe care l-au dat ele însele ansamblului de exigenţe prin care ele îşi exercită controlul asupra sistemelor productive ale periferiilor capitalismului mondial (lumea întreagă dincolo de partenerii din triadă). Nu este vorba de nimic altceva decât de o nouă etapă a imperialismului.
2. Capitalismul monopolurilor generalizate şi mondializate constituie un sistem ce asigură acestor monopoluri puncţia unei rente de monopol prelevată din masa plusvalorii (transformată în profituri) şi pe care capitalul o extrage din exploatarea muncii. În măsura în care aceste monopoluri operează la periferiile sistemului mondializat această rentă de monopol devine o rentă imperialistă. Procesul acumulării capitalului – care defineşte capitalismul în toate formele sale istorice succesive – este astfel comandat prin maximizarea rentei monopoliste/imperialiste.
Această deplasare a centrului de gravitate a acumulării capitalului se află la originea urmăririi continue a concentrării veniturilor şi averilor în beneficiul rentei monopolurilor, acaparate cu osârdie de către oligarhii („plutocraţii”) care conduc grupurile de oligopoluri, în detrimentul remunerării muncii şi chiar a remunerării capitalului nemonopolist.
3. Acest dezechilibru din creşterea continuă se află el însuşi, la rândul său, la originea financiarizării sistemului economic. Înţeleg prin asta că o fracţiune crescândă de surplus nu poate să fie investită în lărgirea şi aprofundarea sistemelor productive şi că „plasamentul financiar” al acestui excedent crescând constituie singura alternativă posibilă pentru urmărirea acumulării comandate de monopoluri.
Punerea în funcţiune a sistemelor ce permit această financiarizare operează prin diferite mijloace inventate şi impuse cu următoarele efecte: (i) supunerea gestiunii firmelor faţă de principiul „valorii acţionariale”, (ii) substituirea de către sisteme de pensii prin capitalizare (Fondurile de pensii) a sistemelor de pensii prin repartiţie, (iii) adoptarea principiului „schimburilor flexibile”, (iv) abandonarea principiului de a determina rata dobânzii – preţul „lichidităţi” – de către băncile centrale şi transferul acestei responsabilităţi către „piaţă”.
Financiarizarea a transferat către 30 de bănci uriaşe ale triadei responsabilitatea majoră în conducerea reproducerii acestui sistem de acumulare. Ceea ce se numeşte pudic „pieţe” nu sunt nimic altceva decât legăturile prin care se desfăşoară strategiile acestor agenţi care domină scena economică.
La rândul său această financiarizare, care vădeşte creşterea inegalităţii în repartiţia veniturilor (şi a averilor), generează surplusul crescând din care se hrăneşte. „Plasamentele financiare” (sau plasamentele de speculaţie financiară) îşi urmează creşterea în ritmuri vertiginoase, defazate cu totul de ritmurile creşterii PIB (aceasta însăşi devenită, pe această bază, fictivă) sau de cele ale investiţiilor în aparatul productiv.
Creşterea vertiginoasă a plasamentelor financiare cere – şi alimentează – între altele creşterea datoriei, în toate formele sale, şi mai ales a celei suverane. Atunci când guvernele în funcţie pretind că urmăresc obiectivul „reducerii datoriei”, ele mint deliberat. Deoarece strategia monopolurilor financiarizate are nevoie de creşterea datoriei (pe care o doresc şi nu o combat) – un mijloc financiar de a absorbi surplusul rentei monopolurilor. Politicile de austeritate impuse – „pentru a reduce datoria”, cum se spune – au, dimpotrivă, drept consecinţă (căutată) să îi crească volumul.
4. Tocmai acest sistem – descris în mod vulgar drept „neoliberal”, în realitate sistemul capitalist al monopolurilor generalizate, „mondializate” (imperialiste) şi financiarizate (din necesitatea impusă pentru reproducerea sa) – face implozie sub ochii noştri. Acest sistem, vizibil incapabil să-şi depăşească contradicţiile interne ce se amplifică, este condamnat să-şi urmărească drumul nebun.
„Criza” sistemului nu se datorează altui lucru decât propriului său „succes”. Într-adevăr, până acum strategia desfăşurată de monopoluri a dus mereu la rezultatele aşteptate: planurile de „austeritate”, planurile numite sociale (în fapt, antisociale) de concedieri se impun mereu, în pofida rezistenţelor şi luptelor. Până astăzi, iniţiativa a rămas mereu în mâna monopolurilor („pieţele”) şi a servitorilor lor politici (guvernele care-şi subordonează deciziile exigenţelor spuse ale „pieţii”).
5. În aceste condiţii, capitalul monopolurilor a declarat deschis război celor ce muncesc şi popoarelor. Această declaraţie îşi găseşte formularea în sentinţa „liberalismul nu e negociabil”. Capitalul monopolurilor înţelege deci să-şi urmărească cursa nebună şi în nici un caz să nu-i încetinească ritmul. Critica pe care o s-o fac în continuare a tezelor „reglării” se înscrie în această logică.
Nu suntem într-un moment istoric în care căutarea unui „compromis social” constituie o alternativă posibilă. Au fost asemenea momente în istorie, ca de ex. după război, compromisul social capital-muncă propriu statului social din Occident, ca şi „socialismului real”din Est, ca şi proiectelor naţionale populare din Sud. Dar momentul istoric prezent nu mai este de acel fel. Conflictul opune acum inexorabil capitalul monopolurilor şi muncitorii şi popoarele invitaţi să capituleze fără condiţii. Strategiile defensive de rezistenţă sunt, în aceste condiţii, ineficace, până la sfârşit totdeauna învinse. În faţa războiului declarat de către capitalul monopolurilor, cei ce muncesc şi popoarele trebuie să dezvolte strategii care să le permită să treacă în ofensivă.
Această conjunctură de război social se însoţeşte evident cu proliferarea conflictelor politice internaţionale şi cu intervenţiile militare ale puterilor imperialiste ale triadei. Strategia „controlului militar al planetei” de către forţele armate ale Statelor Unite şi ale aliaţilor subalterni din NATO constituie, în ultimă instanţă, singurul mijloc prin care monopolurile imperialiste ale triadei speră să-şi continue dominaţia asupra popoarelor, naţiunilor şi statelor din Sud.
În faţa acestei sfidări (războiul declarat de către monopoluri), care sunt răspunsurile propuse?
Primul răspuns: „reglarea pieţelor” (financiare şi celelalte)
Este vorba de iniţiative pe care monopolurile şi puterile din serviciul lor pretind că le au în vedere. În fapt, nu e vorba decât de o retorică găunoasă, pentru a înşela opinia publică. Aceste iniţiative nu pot opri cursa nebună pentru rentabilitate financiară care este produsul logicii acumulării comandate de către monopoluri. Ele nu constituie, deci, decât o falsă alternativă.
Al doilea răspuns: reîntoarcerea la modelele postbelice
Aceste răspunsuri alimentează o triplă nostalgie: (i) re-fondarea unei social-democraţii „veritabile” în Occident; (ii) renaşterea „socialismelor” bazate pe principiile lor sin secolul al XX-lea, (iii) reîntoarcerea la formulele naţionalismului popular în periferiile din Sud. Cum se poate vedea, aceste nostalgii îşi imaginează că pot face să dea înapoi capitalismul monopolurilor, obligându-l să regreseze pe poziţiile din 1945. ele ignoră că istoria n u permite niciodată asemenea întoarceri înapoi. Trebuie, deci, atacat capitalismul aşa cum este astăzi, şi nu să ne contrapunem la ceea ce am dori să fie imaginând blocajul evoluţiei sale. Dar aceste nostalgii continuă să bântuie segmente importante ale stângii din toată lumea.
Al treilea răspuns: căutarea consensului „umanist”
Definesc dorinţele pioase foarte precis astfel: iluzia că un consens ce asociază purtătorii unor interese conflictuale în mod fundamental ar fi posibil. Ecologia naivă, între altele, împărtăşeşte această iluzie.
Al patrulea răspuns: iluziile paseiste
Aceste iluzii invocă „specificitatea” şi „dreptul la diferenţă” fără să se preocupe să le înţeleagă întinderea şi sensul. Trecutul ar fi răspuns astfel problemelor din viitor. Aceste „culturalisme” pot să îmbrace forme para-religioase sau etnice. Teocraţiile şi etnocraţiile constituie în acest fel substitute comode la luptele sociale democratice pe care le evacuează din agenda lor.
Al cincilea răspuns: prioritatea „libertăţilor individuale”
Evantaiul de răspunsuri bazate pe această prioritate, considerată drept „valoare supremă” şi chiar exclusivă, integrează în rândurile sale necondiţionalele „democraţiei electorale reprezentative”, asimilată democraţiei pur şi simplu. Formula disociază democratizarea societăţilor de progresul social, şi tolerează de facto chiar asocierea sa cu regresul social, riscând să de-credibilizeze democraţia, redusă la statutul de farsă tragică.
Dar există forme ale acestei posturi chiar mai primejdioase. Mă refer aici la unele curente „postmoderniste” (la Toni Negri în mod deosebit) ce-şi imaginează că individul a devenit deja subiect al istoriei, ca şi cum comunismul, ce va permite individului realmente emancipat de alienările datorate pieţei capitaliste să devină efectiv subiectul istoriei, ar fi deja existent.
Se vede bine că toate aceste răspunsuri, dintre care cele de dreapta ( „reglementările” ce nu pun în cauză proprietatea privată a monopolurilor), au ecouri puternice în majorităţi de oameni de stânga, aşa cum sunt aceştia astăzi.
6. Războiului declarat de către capitalismul monopolurilor generalizate ale imperialismului contemporan nu trebuie să-i fie frică deloc de alternativele false pe care le-am descris aici în linii mari.
Şi-atunci, ce-i de făcut?
Momentul ne oferă ocazia istorică de a merge cu mult mai departe; el ne impune drept singur răspuns eficace o radicalizare curajoasă în formularea alternativelor capabile de a-i face să treacă pe cei ce muncesc la ofensivă, de a pune în derută strategia de război a adversarului. Aceste formulări, bazate pe analiza capitalismului real, trebuie să privească în faţă viitorul ce urmează să fie construit, şi astfel trebuie să întoarcă spatele nostalgiilor trecutului şi iluziilor identitare sau consensuale.
Programe curajoase pentru stânga radicală
Organizez propunerile generale ce urmează în trei rubrici: (i) de socializare a proprietăţii monopolurilor, (ii) de de-financiarizare a gestiunii economiei, (iii) de de-mondializare a raporturilor internaţionale.
1. Socializarea proprietăţii monopolurilor
Eficacitatea răspunsului alternativ general cere punerea în cauză a principiului însuşi de proprietate privată capitalistă a monopolurilor. A propune „reglementarea” operaţiunilor financiare, reîntoarcerea la „transparenţa” pieţelor pentru a permite „anticipărilor agenţilor” să fie „raţionale”, definirea termenilor unui consens privind aceste reforme, dar fără abolirea proprietăţii private a monopolurilor, nu este nimic altceva decât a arunca praf în ochii publicului naiv. Căci prin aceste propuneri se invită monopolurile însele „să gestioneze” aceste reforme, împotriva propriului lor interes, ignorându-se că ele conservă o mie şi una de mijloace de a ocoli obiectivele declarate.
Obiectivul unui proiect alternativ trebuie să fie acela de a inversa direcţia evoluţiei sociale (de fapt, a dezordinii sociale) produsă de strategia monopolurilor, de a asigura maximul de locuri de muncă şi de a le stabiliza, de a asigura salarii convenabile ce cresc odată cu creşterea productivităţii muncii sociale. Acest obiectiv este pur şi simplu imposibil fără să se exproprieze puterea monopolurilor.
„Programul teoreticienilor economiei” trebuie să fie reconstruit (cum scrie Edgar Morin). Căci absurda şi imposibila teorie a „anticipărilor” expulzează democraţia din gestiunea deciziilor economice. A avea curaj înseamnă aici a reformula în perspectiva radicală cerută reformele de învăţământ, nu doar pentru formarea economiştilor, ci pentru toţi aceia care vor ocupa posturi de conducere.
Monopolurile sunt ansambluri instituţionale ce trebuie gestionate potrivit principiilor democraţiei, în opoziţie frontală cu cele care sacralizează proprietatea privată. Deşi expresia „bunuri comune” , importată din lumea anglo-saxonă, este prin ea însăşi ambiguă deoarece este deconectată de dezbaterea asupra sensului conflictelor sociale (limbajul anglo-saxon vrea să ignore deliberat realitatea claselor sociale), ar putea fi la rigoare invocată aici calificându-se monopolurile tocmai drept „bunuri comune”.
Abolirea proprietăţii private a monopolurilor trece prin naţionalizarea lor. Această primă măsură juridică este de neocolit. Dar curajul constă aici în a propune planuri de socializare a gestiunii monopolurilor naţionalizate şi în a promova lupte sociale democratice care se angajează pe acest lung drum.
Voi da aici un exemplu concret de ce ar putea să fie aceste planuri de socializare.
Agricultorii „capitalişti” (cei din ţările capitaliste dezvoltate) ca şi agricultorii „ţărani” (în majoritate din Sud) sunt cu toţii prizonieri în amontele monopolurilor care le furnizează elementele necesare demarării producţiei şi creditul, şi în aval de cei de care depind pentru transformarea, transportul şi comercializarea produselor lor. ca urmare, ei nu dispun de nici o autonomie reală în luarea deciziilor. Pe deasupra, câştigurile de productivitate pe care le realizează sunt pompate de către monopoluri care le reduc la statutul în fapt de sub-contractante. Care e alternativa?
Monopolurile vor trebui substituite cu instituţii publice cărora o lege cadru le va fixa modul de constituire a conducerilor. Acestea vor fi constituite din reprezentanţi: (i) ai ţăranilor (principalii interesaţi), (ii) ai unităţilor din amonte (uzine de fabricare a îngrăşămintelor, amenajărilor, stimulentelor, produselor fito-sanitare, unităţi de tratare a seminţelor, bănci) şi din aval (industrii agro-alimentare, lanţuri de distribuţie), (iii) ai consumatorilor, (iv) ai puterilor locale (interesate de mediul natural şi social – şcoli, spitale, urbanism, construcţii, transporturi), (v) ai statului (cetăţenii). Reprezentanţii componenţilor enumeraţi vor fi ei înşişi aleşi după proceduri coerente cu modul de gestiune socializată, deoarece de ex. unităţile de producţie din amonte vor fi ele însele gestionate de către conduceri compozite asociind lucrătorii din unităţile respective, din cele legate etc.; ar trebui să se conceapă aceste construcţii prin formule ce asociază cadrele de gestiune la fiecare dintre aceste niveluri, cu centrele de cercetare ştiinţifică şi tehnologică independente din domeniu. Se va putea chiar concepe o reprezentare a furnizorilor de capitaluri („micii acţionari”) moşteniţi şi după naţionalizare, dacă se consideră util.
Este vorba, deci, de formule instituţionale mult mai complexe decât cele ale „autogestiunii” sau ale „cooperativei”, cel puţin aşa cum le cunoaştem pe acestea. Este vorba de formule de inventat care vor permite exerciţiul unei democraţii autentice în gestiunea economiei, bazată pe negocierea deschisă între părţile componente. Formule ce asociază, deci, sistematic democratizarea societăţii şi progresul social, în contrapondere la realitatea capitalistă care disociază democraţia – redusă la gestiunea formală a politicii – de condiţiile sociale – abandonate la ceea ce „piaţa”, dominată de către capitalul monopolurilor, produce. Numai atunci se va putea vorbi de transparenţa autentică a pieţelor, reglate în aceste forme instituţionalizate ale gestiunii socializate.
Exemplul ales ar putea părea marginal în ţările capitaliste dezvoltate deoarece acolo agricultorii nu mai reprezintă decât o mică proporţie dintre lucrători (de la 3 la 7%). Dimpotrivă, această problemă este centrală în ţările din Sud a căror populaţie rurală va fi importantă mult timp de acum încolo. Aici, accesul la pământ care trebuie garantat tuturor (cu cea mai mică inegalitate posibilă) se înscrie între principiile fundamentale ale opţiunii în favoarea unei agriculturi ţărăneşti (trimit aici la dezvoltările mele pe această chestiune). Dar „agricultura ţărănească” nu trebuie înţeleasă drept sinonimul unei „agriculturi stagnante” (ba chiar unei „rezerve folclorice”). Iar progresul necesar al acestei agriculturi ţărăneşti cere anumite „modernizări” (chiar dacă acest termen e impropriu deoarece el sugerează imediat multora modernizarea efectuată de către capitalism). Input-uri (îngrăşăminte etc.) mai eficace, credite, un debuşeu convenabil al producţiilor sunt necesare pentru a da sens ameliorării productivităţii muncii ţărăneşti. Formulele propuse urmăresc obiectivul de a permite această modernizare prin mijloace şi într-un spirit „ne-capitalist”, adică înscriindu-se într-o perspectivă socialistă.
Evident, exemplul concret ales aici nu este singurul căruia va trebui să se imagineze instituţionalizarea alternativă. Naţionalizările/socializările gestiunii monopolurilor din industrie şi din transporturi, a acelora din bănci şi din alte instituţii financiare trebuie imaginate în acelaşi spirit, dar pentru constituirea conducerilor lor, ţinându-se cont de specificitatea funcţiilor lor economice şi sociale. Încă o dată, aceste conduceri vor trebui să asocieze lucrătorii din întreprindere şi din cele sub-contractoare, reprezentanţii industriilor din amonte, băncile, instituţiile de cercetare, consumatorii, cetăţenii.
Naţionalizarea(socializarea monopolurilor răspunde unei exigenţe fundamentale, care constituie axul sfidării cu care cei ce muncesc sunt confruntaţi în capitalismul contemporan al monopolurilor generalizate. Ea singură permite sfârşitul acumulării prin deposedare, ce comandă logica gestiunii economiei de către monopoluri.
Acumularea dominată de monopoluri nu poate să se reproducă, într-adevăr, decât cu condiţia ca aria supusă „gestiunii de către pieţe” să fie în expansiune continuă. Aceasta este obţinută prin privatizarea înverşunată a serviciilor publice (deposedarea cetăţenilor) şi a accesului la resurse naturale (deposedarea popoarelor). Puncţia pe care renta de monopol o operează asupra veniturilor capitalurilor unităţilor economice „independente” este ea însăşi o deposedare (a capitaliştilor!) de către oligarhia financiară.
2. De-financiarizarea: o lume fără Wall Street
Naţionalizarea/socializarea aboleşte deja prin sine însăşi principiul „valorii acţionariale” impus de strategia de acumulare în serviciul rentei de monopol. Acest obiectiv este esenţial pentru orice program curajos de a ieşi din făgaşul în care gestiunea economiei este înnămolită. Înfăptuirea sa taie craca de sub picioarele financiarizării acestei gestiuni. S-ar reveni prin aceasta la acea faimoasă „eutanasiere a rentierilor” preconizată de Keynes pe vremea sa? Nu neapărat şi cu atât mai puţin în mod integral. Economisirea poate fi încurajată de o recompensă financiară, dar cu condiţia să-i fie definite precis originile (economisirea familiilor de lucrători, sau a întreprinderilor, sau a colectivităţilor) şi condiţiile remunerării. Discursul din teoria economică convenţională privind economisirea macro-economică ascunde în realitate organizarea accesului exclusiv al monopolurilor la pieţele de capital. Pretinsa sa „remuneraţie de către pieţe” nu este astfel nimic altceva decât mijlocul de a garanta creşterea rentei monopolurilor.
Desigur că naţionalizarea/socializarea monopolurilor o implică pe aceea a băncilor, cel puţin a celor mari. Dar socializarea intervenţiei lor („politicile de credit”) comportă aspecte specifice ce impun o concepţie adecvată pentru constituirea conducerilor lor. Naţionalizarea în sensul clasic al cuvântului implica numai substituirea cu statul a acţionarilor privaţi ce formau consiliile de administraţie. Asta permitea deja, în principiu, desfăşurarea de către bănci a politicilor de credit formulate de stat, şi nu era deloc de colea. Dar asta nu mai e suficient atunci când oamenii au înţeles că socializarea implică participarea directă în gestiunea bancară a partenerilor sociali. La fel, „autogestiunea” – gestiunea băncilor de către personalul lor – nu mai este formula ce ar răspunde problemelor puse. Personalul trebuie evident asociat la deciziile privind condiţiile sale de muncă, dar nimic mai mult, deoarece nu e cazul să spună nimic cu privire la politicile de credit ce trebuie înfăptuite.
Dacă directoratele bancare trebuie să asocieze interesele – conflictuale – ale celor ce furnizează creditele (băncile) şi ale celor ce le primesc („întreprinderile”), trebuie să ne gândim la ce sunt acestea ultimele şi ce anume cer ele. O recompunere a sistemului bancar, prea centralizat mai ales de când reglările financiare tradiţionale din ultimele două secole au fost abandonate, se impune. Există aici un argument puternic pentru a justifica reconstrucţia specializărilor bancare, potrivit destinatarilor creditelor şi potrivit funcţiei economice a acestora (furnizarea de lichidităţi pe termen scurt, contribuţie la finanţarea investiţiilor pe termen mediu şi lung). S-ar putea astfel concepe, de exemplu, o „bancă a agriculturii” (sau un ansamblu coordonat de bănci agricole) a cărei clientelă ar fi constituită nu numai din agricultori şi ţărani, ci şi din unităţi de intervenţie în amontele şi avalul domeniului. Conducerea sa ar asocia pe de o parte, „bancherii” (personalul conducător al băncii, el însuşi ales de către directorat) şi pe de altă parte, clienţii (agricultorii sau ţăranii, unităţile din amonte şi din aval). Ar trebui să avem în vedere şi alte ansambluri bancare articulate pe sectoare industriale, ale căror directorate ar asocia clientela industrială, centrele de cercetare şi tehnologie, servicii competente în domeniul controlului efectelor ecologice ale modalităţilor de producţie puse în lucru, garantând astfel riscul minimal (ştiindu-se că nici o acţiune umană nu are un risc zero), obiect el însuşi al dezbaterilor democratice transparente.
De-financiarizarea gestiunii economice implică, de asemenea, două serii de măsuri legislative. Primele privesc suprimarea pur şi simplu a fondurilor speculative (hedge funds), faţă de care un stat suveran poate oricând să le interzică operaţiile pe teritoriul naţional. Celelalte privesc fondurile de pensii, devenite cum ştim operatori majori în financiarizarea sistemului economic. Aceste fonduri au fost concepute – prima dată în Statele Unite, bine înţeles – pentru a transfera salariaţilor riscurile ce, în mod normal, sunt asumate de către capital şi constituie raţiunea însăşi invocată pentru a le legitima remuneraţia. Este vorba, deci, despre o operaţiune scandaloasă, în contradicţie manifestă cu discursul ideologic de apărare a capitalismului. Dar această „invenţie” convine monopolurilor. Abolirea lor se impune astfel, în beneficiul sistemelor de pensii prin repartiţie ce, prin natura lor, permit şi impun dezbaterea democratică pentru a determina cuantumul şi durata cotizaţiilor, ca şi raporturile între cuantumul pensiilor şi cel al remuneraţiilor salariale. Aceste sisteme au vocaţia firească, într-o democraţie ce respectă drepturile sociale, de a fi generalizate la toţi cei ce muncesc. Totuşi, la rigoare, şi din grija de a nu „interzice” nimic din ce ar fi dorit de către grupuri de lucrători, ar putea fi autorizate pensii complementare servite de fondurile de pensii.
Ansamblul măsurilor de de-financiarizare sugerate aici conduc la o concluzie evidentă: „o lume fără Wall Street”, pentru a relua titlul unei cărţi de Edgar Morin, este posibilă şi de dorit.
În această lume viaţa economică rămâne reglată în mare de către „piaţă”. Dar este vorba atunci de pieţe realmente transparente pentru prima dată, reglate prin negocierea democratică a unor parteneri sociali autentici (la fel, pentru prima dată aceştia nu mai sunt adversari, aşa cum sunt cu necesitate în capitalism). Ceea ce este abolit este „piaţa” financiară, opacă prin natura sa, supusă exigenţei de a fi gestionată în beneficiul monopolurilor. Se poate discuta mai mult dacă e util sau nu să se „închidă bursele”, operaţiunile de transfer eventual al drepturilor de proprietate, atât în formele lor private cât şi în cele sociale, fiind acum conduse „altfel”, sau dacă se păstrează bursele refondate în vederea noului scop. În orice caz simbolul „o lume fără Wall Street” îşi conservă întreaga sa forţă.
De-financiarizarea nu implică desigur abolirea politicii macro-economice şi, în particular, cea de gestiune macro a creditului. Dimpotrivă, ea îi restabileşte eficacitatea eliberând-o de supunerea sa faţă de strategiile de maximizare a rentei monopolurilor. Restaurarea puterii băncilor centrale naţionale, care nu vor mai fi „independente” ci dependente în acelaşi timp şi de stat şi de pieţele reglate prin negocierea democratică a partenerilor sociali dă formulării politicii macro de credit întreaga sa eficacitate în serviciul unei gestiuni socializate a economiei.
3. Pe plan internaţional: de-conexarea
Reiau aici termenul de de-conexare pe care l-am propus de 50 de ani deja, pe care limbajul de astăzi pare să-l fi înlocuit cu sinonimul „de-globalizare/de-mondializare”. Reamintesc că nu am înţeles niciodată prin de-conexare o retragere autarhică, ci o inversare strategică în perspectiva despre raporturi interne/raporturi externe, ca răspuns la exigenţele de neocolit ale unei dezvoltări auto-centrate. De-conexarea favorizează reconstruirea unei mondializări bazate pe negociere, şi nu pe supunerea faţă de interesele exclusive ale monopolurilor. Ea favorizează reducerea inegalităţilor internaţionale. De-conexarea se impune deoarece altfel măsurile preconizate în secţiunile precedente nu vor putea niciodată să fie puse în aplicare pe plan mondial, şi nici măcar pe plan regional (ca în Europa). Ele nu pot fi amorsate decât în cadrul celor mai avansate state/naţiuni cu o amploare şi radicalitate deosebite ale luptelor sociale şi politice: doar aici şi astfel se poate asuma obiectivul de a se angaja pe calea socializării gestiunii economiei lor.
Imperialismul, în formele sale până după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost cel care a construit contrastul dintre centrele imperialiste şi periferiile dominate şi excluse de la industrializare. Victoriile mişcărilor de eliberare naţională au antrenat industrializarea periferiilor, prin punerea în lucru a politicilor de de-conexare cerute de opţiunea lor pentru o dezvoltare auto-centrată. Asociate cu reforme sociale mai mult sau mai puţin radicale, aceste de-conexări au creat condiţiile „emergenţei” ulterioare a ţărilor de acest fel care au mers cel mai departe pe această cale, China fiind în fruntea plutonului. În acelaşi timp, imperialismul triadei, constrâns să dea înapoi şi să se „ajusteze”, s-a reconstruit pe baze noi, bazate pe „avantajele” pe care doreşte să le păstreze în exclusivitate şi pe care le-am împărţit în 5 rubrici: controlul tehnologiilor de vârf, controlul accesului la resursele naturale ale planetei, controlul sistemului monetar şi financiar integrat pe plan mondial, controlul sistemelor de comunicaţii şi informaţii, ca şi cel al armamentelor de distrugere în masă.
Forma principală de de-conexare astăzi se defineşte, deci, tocmai prin punerea în cauză ale acestor 5 privilegii ale imperialismului contemporan. Ţările emergente sunt angajate, desigur cu o hotărâre mai mare sau mai mică, pe calea aceasta. Evident, tocmai succesul lor anterior le-a permis, în cursul ultimelor două decenii, să-şi accelereze dezvoltarea, mai ales cea industrială, în cadrul sistemului „liberal” mondializat şi cu mijloace „capitaliste”; iar acest succes a alimentat iluziile privind posibilitatea de a urma acest drum, altfel spus de a se construi ca „parteneri capitalişti egali”. Tentativa de a „coopta” cele mai prestigioase dintre aceste ţări prin crearea lui G20 a alimentat aceste iluzii. Dar, odată cu implozia în curs a sistemului imperialist (descris ca „mondializare”), aceste iluzii se disipează şi ele. Conflictul dintre puterile imperialiste ale triadei şi, pe de altă parte, ţările emergente este deja vizibil şi se va agrava. Dacă vor să-şi păstreze avansul, acestea din urmă vor fi constrânse să se îndrepte mai mult spre moduri de dezvoltare auto-centrată atât pe plan naţional cât şi prin întărirea cooperării Sud-Sud. Curajul constă aici în angajarea fermă şi coerentă în această direcţie, asociind măsurile de de-conexiune pe care o implică şi politicile sociale progresiste.
Obiectivul acestei radicalizări este triplu şi constă în democratizarea societăţii, progresul social şi poziţii anti-imperialiste consecvente. O angajare pe această cale este posibilă, nu doar în ţările emergente ci şi în cele „lăsate pe contul lor” din marele Sud. Aceste ţări au fost pur şi simplu recolonizate prin programele de ajustare structurală din anii 80. Popoarele lor se manifestă deja prin revoltă deschisă, fie marcând deja puncte (în Amercia de Sud) sau nu încă (în lumea arabă). Curajul constă aici pentru stânga radicală din aceste societăţi să susţină radicalizarea necesară a luptelor în curs.
De-conexarea ţărilor din Sud pregăteşte deconstruirea sistemului imperialist în funcţiune. Aspectul este vizibil mai ales în domeniile ce privesc gestiunea sistemului monetar şi financiar mondializat, aşa cum e de exemplu prin hegemonia dolarului. Dar atenţie: este iluzoriu să ne gândim că am putea înlocui acest sistem cu un „alt sistem monetar şi financiar mondial” mai bine echilibrat şi mai favorabil dezvoltării periferiilor. Ca întotdeauna, căutarea „consensului” internaţional permiţând reconstruirea bazată pe iniţiativa de sus arată doar dorinţe pioase şi aşteptarea miracolului. Ce este la ordinea zilei e de-construirea sistemului în funcţiune – implozia sa – şi re-construirea sistemelor alternative naţionale (pentru ţările continente) sau regionale (ca anumite proiecte ale Americii de Sud). Curajul constă aici în a merge mai departe cu cea mai mare hotărâre, şi fără a ne păsa prea mult de ripostele imperialismului la strâmtoare.
Aceeaşi problematică a conexiunii/de-conexiunii priveşte şi Europa, subansamblu al mondializării dominate de monopoluri. Proiectul european a fost gândit de la început şi construit sistematic pentru a deposeda popoarele de mijloacele de a-şi exercita puterea democratică. Uniunea Europeană a fost plasată într-un regim de protectorat exercitat de monopoluri. Odată cu implozia zonei euro, această supunere ce aboleşte democraţia redusă la statutul de farsă ia forme extreme: cum reacţionează „pieţele” (adică monopolurile) şi „agenţiile de rating”? Iată singura întrebare ce va fi pusă de acum înainte. Cum ar putea reacţiona popoarele – nu mai face obiectul nici al celei mai mici preocupări.
Este deci evident că nici aici nu există alternativă la curaj: acesta constă în a „nu asculta” de regulile impuse de Constituţia Europeană şi de falsa Bancă Centrală Europeană. Altfel spus, în a de-construi instituţiile Europei şi ale zonei euro. Aceasta este condiţia de neînlocuit pentru reconstruirea ulterioară a unei „alte Europe” (a popoarelor şi naţiunilor).
În concluzie: curaj, curaj, curaj
Ceea ce am înţeles prin curaj înseamnă deci:
i) Angajamentul stângii radicale din ţările triadei imperialiste pentru construirea unui bloc social alternativ anti-monopoluri.
ii) Angajamentul stângii radicale din periferii pentru construirea unui bloc social alternativ anti-comprador.
Paşi înainte în aceste construcţii, ce vor dura, dar vor putea să se accelereze imediat ce stângile radicale vor pune cu hotărâre în mişcare procesul, sunt în acelaşi timp paşi pe lungul drum al socialismului. Este vorba, deci, de propuneri de strategii, nu de a „ieşi din criza capitalismului”, ci de a „ieşi din capitalismul în criză”, pentru a relua titlul uneia din lucrările mele recente.
Ne aflăm într-o perioadă crucială a istoriei. Singura legitimitate a capitalismului este aceea de a fi creat condiţiile depăşirii sale socialiste, înţeleasă ca o etapă superioară a civilizaţiei. Capitalismul este deja un sistem învechit, a cărui continuare nu mai produce decât barbarie; nu mai e posibil un alt fel de capitalism. Ieşirea din această conflictualitate a civilizaţiei este incertă, ca de obicei. Sau stângile radicale vor ajunge, prin curajul iniţiativelor lor, să obţină înaintări revoluţionare, sau contra-revoluţia le va depăşi. Nu există compromis durabil între aceste două răspunsuri la sfidarea civilizaţiei.
Toate strategiile stângii ne-radicale nu sunt în realitate decât non-strategii, ajustări de pe azi pe mâine la vicisitudinile sistemului în stare de implozie. Dacă puterile în funcţiune vor, ca şi Ghepardul „să schimbe totul pentru a nu se schimba nimic”, reprezentanţii stângii ne-radicale cred că „este posibilă schimbarea vieţii fără să ne atingem de puterea monopolurilor”. Stângile ne-radicale nu vor opri triumful barbariei capitaliste. De-altfel, ele au pierdut deja bătălia, tocmai pentru că au vrut să o lase în voie.
Curaj! Este necesar pentru a face să coincidă toamna capitalismului, anunţată de implozia sistemului, cu autentica primăvară a popoarelor, devenită posibilă.
Referinţe:
- Samir Amin, Sortir de la crise du capitalisme ou sortir du capitalisme en crise, Le temps des cerises, 2009.
- Samir Amin, Du capitalisme à la civilisation, Syllepse, 2008.
- Aurélien Bernier, Désobéissons à l’Union Européenne, Mille et une nuits, 2011.
- François Morin, Un monde sans Wall Street, Le seuil, 2011.
- Jacques Nikonoff, Sortons de l’euro !, Mille et une nuits, 2011.
Traducere de Ana Bazac
jones international university
homemade dog treats
new york dailys
illegal immigration statistics
rancho santa fe