La nivelul discursului public românesc e deja consacrată ideea conform căreia sistemul de protecţie socială încurajează nemunca. Începând cu însuşi preşedintele şi primul ministru si terminând cu miniştrii de resort si ziarişti obscuri, există un consens generalizat asupra faptului că avem un sistem social prea generos, care ii favorizează pe cei leneşi. Beneficiarii de ajutoare sociale nu doar că profită de banii statului, dar culmea, nici nu încearcă să facă ceva ca să îşi găsească de muncă! Nu sunt doar nişte nefericiţi săraci, ci mai ales nişte iresponsabili. Recent, premierul Boc anunţa o revizuire a legislaţiei sociale, în sensul „încurajării muncii”, pentru că “o persoana poate câştiga, stând cu mana întinsă, mai mult decât una care munceşte pe brânci opt ore”.
Încep prin a remarca că guvernanţii noştri au reuşit performanţa de a introduce un nou cuvânt în vocabularul limbii române, întrucât termenul „nemuncă” nu poate fi găsit în nici un dicţionar explicativ. Eroarea lor nu este doar una lingvistică: pe lângă faptul că lansează pe piaţă un termen inexistent, mai marii ţării îl aplică unei realităţi care este la fel de inexistentă ca şi cuvântul însuşi.
Să aruncăm o privire asupra principalelor tipuri de ajutoare sociale a căror dimensiune ar putea avea o legătură cu stimulentele pentru muncă: venitul minim garantat şi ajutorul de şomaj.
Locurile de muncă – un lux nepermis
Un studiu recent al Blocului Naţional Sindical (BNS) conchidea, în ton cu dogmatica discursului mediatic şi politic, că în România valoarea ajutorului de şomaj încurajează „nemunca”. Conform studiului, 70% din veniturile suplimentare obţinute prin angajare s-ar pierde prin impozitare. Concret, iată cum arată situaţia cuiva care a căzut în “capcana şomajului” – presupunem că un individ beneficiază de o îndemnizaţie de şomaj de 75% din salariul minim brut pe economie. După câteva luni, găseşte un loc de muncă unde i se oferă salariul minim pe economie, adică 600 de lei brut. Un calcul ne arată că veniturile realizate de persoana respectivă prin angajare vor fi marginale şi eventual se vor pierde datorită stilului de viaţă impus de un serviciu: cheltuieli de transport, masă la serviciu, etc.
Matematic vorbind, calculul şi concluzia autorilor studiului sunt corecte. Adevărat că de cele mai multe ori găsirea unui loc de muncă nu este suficientă pentru a scăpa din ghearele sărăciei: România se află în fruntea clasamentului UE când vine vorba de ceea ce se cheamă „working poor”, adică angajaţi al căror venit se situează sub pragul de sărăcie admis, stabilit la 60% din mediana venitului la nivel naţional, înregistrând un scor de 17.7% faţă de media europeană de 8.6%). Numai că simplul calcul matematic al autorilor studiului coordonat de BNS ignoră două aspecte fundamentale, care nu ţin de aritmetică: primul este legat de faptul că acordarea îndemnizaţiei de şomaj este condiţionată expres de căutarea activă a unui loc de muncă, iar al doilea aspect se referă la faptul că această îndemnizaţie nu poate fi acordată pe o durată mai mare de 12 luni. Cele două condiţionalităţi de ordin legislativ duc într-o zonă de irelevanţă raţionamentul bazat exclusiv pe cifre: pentru că oricât de mare ar fi lenea unui şomer, o serie de circumstanţe obiective îl vor împiedica să profite de banii statului în loc să muncească. Ajutoarele de şomaj nu sunt acordate de primării, deci trebuie să înlăturăm aprioric suspiciunea „favoritismelor” electorale, care planează asupra acordării venitului minim garantat, după cum reiese din declaraţiile lui Emil Boc.
Din păcate, motivul trist pentru care atât de puţini şomeri sunt reintegraţi în câmpul muncii nu e legat de cuantumul îndemnizaţiei, ci de o realitate mult mai sumbră: precaritatea locurilor de muncă. Oferta de locuri de muncă nu a fost niciodată prea generoasă în România, însă o dată cu instalarea crizei economice, aceasta a început să se contracte dramatic: de la 1.3% cât era la începutul lui 2009 a ajuns la 0,6% la jumătatea lui 2010, conform datelor Eurostat. Oricine a avut vreodată prilejul să pună piciorul în zona rurală a României nu mai are nevoie să recurgă la aceste statistici pentru a conchide ceea ce cifrele ne-o spun sec: în România reală, a avea un loc de muncă este un privilegiu. Nu „nemunca” şi statul acasă sunt un lux, ci locul de muncă.
Marele venit minim
Ce se întâmplă cu aceşti şomeri atunci când reintegrarea lor în câmpul muncii eşuează? Practic, după maxim 12 luni, dar de multe ori chiar mai devreme, statul nu le mai oferă nimic şi atunci, dacă întrunesc condiţiile necesare, se pot califica pentru a primi venitul minim garantat (VMG). Conform legii, venitul minim garantat se acordă condiţionat, însă pe o perioadă nelimitată, teoretic beneficiarul acestui tip de ajutor putând „huzuri” toată viaţa pe banii statului. Dacă lucrurile stau astfel, încurajează într-adevăr VMG „nemunca”, aşa cum proclamă preşedintele Băsescu, atunci când susţine “ca în mediul rural să nu mai găseşti un om dispus să meargă la cules” din cauza acestui venit minim, drept pentru care el trebuie “ori diminuat, ori scos”? Care este calitatea vieţii unei fiinţe umane care câştigă 125 lei lunar impozabili (VMG pentru o persoană singură) azi, în România anului 2010, când preţurile reprezintă cam 70% din valoarea celor din UE şi cât de logică pare decizia acestei persoane de a refuza posibilitatea unui câştig suplimentar? Cât de realistă este imaginea unei familii de 5 persoane nevoite să se descurce cu numai 450 de lei şi refuzând un loc de muncă? La nivelul acesta de venit, valoarea marginală a oricăui leu suplimentar câştigat este enormă. Şi dacă în cazul îndemnizaţiei de şomaj din punct de vedere strict matematic teoria „capcanei şomajului” are cât de cât sens, în cazul VMG ea este o aberaţie pură – între 125 şi 600 de lei e o distanţă enormă, care nu are cum să încurajeze „nemunca”!
Că venitul minim este ridicol de mic, neavând cum să diminueze stimulentele pentru muncă, ne-o spune bunul simţ, atunci când nu e atrofiat de ideologie, dar şi datele statistice. Nu compar cei aproximativ 30 de euro pe care îi primeşte o persoană singură în România cu cei 600 de euro pe care îi ia beneficiarul venitului minim garantat în Belgia, de exemplu. Pur şi simplu, vă propun să raportăm cuantumul venitului minim pentru o persoană la valoarea salariului minim pe economie. În timp ce în majoritatea statelor Europei de Vest şi chiar şi a unora din fostul spaţiu socialist venitul minim reprezintă cam jumătate sau chiar mai bine de jumătate din valoarea salariului minim, la noi VMG-ul abia dacă se ridică la un sfert din valoarea acestuia! Şi dacă tot am pomenit despre salariul minim, care iată se negociază zilele acestea, nu pot să mă abţin să nu reamintesc că România este ultima în clasamentul statelor membre UE în care proporţia salariului minim raportată la salariul mediu lunar este de 30,5% (în 2008), în timp ce în majoritatea statelor această proporţie este în jur de 40% sau mai mult! Dacă raportăm valoarea venitului minim garantat la dimensiuena salariului mediu, atunci discrepanţa este şi mai mare, de-a dreptul imensă!!!
Înainte de a-i blama pe săraci şi a-i transforma în ţapi ispăşitori, guvernanţii noştri ar face bine să îşi exercite spiritul critic în raport cu ei înşişi şi să se întrebe ce au făcut pentru a încuraja munca şi pentru a sparge cercul vicios al sărăciei. Doar un exemplu – în anul 2008 Guvernul României a cheltuit doar 83,462 milioane euro pentru politicile şi măsurile active vizând piaţa forţei de muncă (gen crearea directa de locuri de muncă, activităţi de formare, stimulente pentru angajare etc). Nu sugerez să ne comparăm cu statele Europei de Vest, care au PIB-uri de zece ori mai mari decât cel al României şamd. Propun să ne comparăm cu vecinii noştri mai „săraci”, bulgarii, care au alocat în acelaşi an pentru acelaşi tip de măsuri 89,501 milioane de euro, având un PIB substanţial mai mic şi cu aproximativ 130000 de şomeri mai puţin decât noi la acea dată!
Vrem capul săracului!
Supoziţia mea este că guvernanţii actuali nu îşi bazează argumentaţia nici pe fapte concrete, desprinse din cotidian, şi nici pe cifre. În ciuda pretenţiilor, ei nu pleacă dinspre evaluarea realităţii către formularea judecăţilor, ci parcurg un itinerariu invers: prin emiterea de ipoteze, construiesc o pseudo-realitate. Ideologia se suprapune realităţii, urmărind legitimarea unui tip de acţiune politică al cărui singur scop este cât se poate de frust: disperarea de a aduna cât mai mulţi bani la buget şi de a găsi un ţap ispăşitor pentru dezastrul în care astăzi este aruncată România. Ceea ce nu e o sarcină deloc complicată… Or, selectarea figurii săracului pentru acest rol se potriveşte al naibii de bine cu valorile fundamentale în jurul cărora s-a structurat societatea românească după 1989 şi care se rezumă la următorul paradox – cu toţi îi urâm pe corupţi şi am vrea să îi tragem în ţeapă în piaţa publică, dar în acelaşi timp tot noi preferăm să ne identificăm cu bogatul corupt şi nu cu săracul „fraier”. În România secolului XXI sărăcia este o ruşine, o plagă. Pretinsa noastră „ură” faţă de bogaţi este doar o invidie canalizată către alte forme de exprimare, o invidie care nu îndrăzneşte să se declare ca atare şi se ascunde în spatele unor termeni mai radicali şi cu un conţinut moral mai mare. Valoarea umană este echivalentă cu valoarea zerourilor averii unui individ, şi cu cât mai mare e bogăţia, cu atât mai bine reuşeşte ea să sustragă judecăţii şi standardelor etice mijloacele prin care a fost obţinută. În straturile cele mai intime ale fiinţei sale, aproape orice român îşi doreşte să fie un şmecher, să dea tunuri şi să îi facă pe toţi să crape de ciudă. Aceasta este etica societăţii româneşti post-decembriste, o variantă trivializată şi cu parfum balcanic a eticii protestante, care spunea că avuţia obţinută în această lume este semn al graţiei divine. Pe un asemenea fondal, obiectivul clasei politice de demonizare a figurii săracilor este o misiune facilă, care dă roade imediate. Întrebarea este cât ne mai permitem ca societate şi ca stat să ne învârtim în jurul falselor probleme, inventând ţapi ispăşitori imaginari, sacrificând victime nevinovate în ritualuri colective aberante şi inumane. Şi mai ales unde ne va duce, pe termen mediu, acest gen de abordare?