TEMA: Migranţii. România de “afară”
Este, de aceea, o sursă de mare virtute pentru acea minte abilă, gata să înveţe, puţin câte puţin, să-şi schimbe, în primul rând, atitudinea asupra lucrurilor invizibile şi schimbătoare astfel încât să le poată depăşi. Omul care găseşte încă că tărâmul său natal este un loc adorabil este însă un începător vulnerabil; acela pentru care fiecare loc de pe pământ este ca locul său de naştere este deja o fiinţă puternică; acela însa care găseşte că toată lumea este un loc străin, acela este un om împlinit. Sufletul vulnerabil sălăşuieşte dragostea sa într-un singur punct pe pământ; cel puternic îşi răspândeşte iubirea în toate locurile; dar omul împlinit şi-o stinge. (Hugo de St. Victor, călugăr saxon, secolul al XII-lea)
Aeroprtul Baneasa, Bucureşti, septembrie 2011. Sală de aşteptare ticsită. Avioane-navete de muncitori, români, moldoveni, bulgari, ruşi nu mai tranzitează dinspre satul lor spre oraşul „socialist”, ci dinspre satul est- spre oraşul vest-european, „capitalist”. Technologia de astăzi inversează dinamica unei lumi devenite piaţă, transformă raporturile dintre Colonia şi Metropola de altădată: lumea de astăzi devine un „sat global” (McLuhan, 1977 [1962]). Şi poate de aceea adepţii discursului globalizării se regăsesc în „periferia emergentă”, şi poate nu întâmplător antiglobalizanţii „occidentului” redevin „salvatorii”, ecologiştii unei „economiei locale”, vorbind nostalgic limba utopiei insulei, a armoniei „naţionale”, în fond, a unui primat geografic şi istoric („Proudly made in Canada” – poţi citi pe pachetul de roşii, de două ori mai scumpe decât cele din Mexic, crescute şi culese încă verzi, într-un solariu, într-o gospodărie colectivă „organic”, canadiană).
Aeroportul din Varşovia, Belgrad. Acelaşi scenariu. Europa de est pare pastişa Europei de sud de ieri, imigrantul Europei de nord sau cel provenit din Imperiul Austro-Ungar debarca cândva în Eldorado, şi el în căutare de milk and honey, în Vestul sălbatic, acolo unde se reaşeza ţăran, pădurar sau miner. „Europa” unui „pol” simbolic migrează mereu spre un alt pol. Migraţia economică – numele contemporan pentru colonizarea de altădată – între Europe, ca şi migraţia între Europe şi Americi şi, mai nou, între Asia, lumea arabă, Africa, chiar dinspre şi înspre Teritoriile de nord ale Canadei, reînoadă istoria cu geografia simbolică a omului migrator. Şi totuşi ceva nou se întâmplă astăzi. Să fie sfârşitul, începutul marilor migraţii?
Aeroportul Beauvais-Paris, Franţa. Cursa Bucureşti-Paris a sosit. O sală de aeroport ca toate aeroporturile de „provincie”. Altfel vidă – pentru o cursă Amsterdam-Paris, de pildă – se populează brusc cu poliţai-vameşi (Uniunea Europeană nu e aceaşi când vine vorba de vecinătatea sa „estică”), cu lume buluc, înfometată parcă, şi care aminteşte de tradiţia unei cozii prelungite în istoria „alimentaţiei ştiinţifice”. Pe perete, un afiş pentru un vizator ales, desemnat parcă. Pe afiş stă scris: „138 milione de muncitori muncesc astăzi in afara graniţelor, într-o lume de oprtunităţi noi”. Un bărbos cu turban – un paştun? un indian?, şoferul unui taxi new yorkez (sic!) – zâmbeste, diluează în inocenţă, politica migratoare ce se vrea nouă, integratoare, şi la Paris. Clişeul nord-american e cool în traducere sa „franceză”, e mesajul nou, desemnat muncitorului navetist, extra-mundus. Interdicţia voalului, a „însemnului religios” în Franţa transcende sloganul melting pot, cel al lumii culturale nord-americane: „noul-american” poate fi (este, cu precădere) şoferul de taxi cu turban (să aibă şi PhD.?). Jos, pe scena lumii reale, o ţigancă, o „româncă” îşi afişează şi ea portul: o fustă tradiţională, largă, voaluri, neinterzise încă, ba chiar la modă în „Occident”. Îşi pregăteşte buletinul românesc – devenit, ca prin minune, paşaport european. Ţiganca e „ecologista” hippie, e baba ce intră cu nonşalanţă în lumea nouă, nu (mai) duce cu ea „valiza imigrantului”, ci o plasă Chanel ce nu mai e de plastic, scrie mare cu verde: Make it green!
Colonişti, pionieri, „nation-builders”, émigré, disaporici, expatrié, exilé, itineranţi, nomazi, „orfani”, „dezradacinaţi”, „imigranţi economici” – categorii discursive ale istoriei imigraţiei omului – ieşite cel mai adesea, spun cercetătorii fenomenului, din „practica interdicţiei” (E. Saïd, 2002). Pentru unii, Războiul rece, ca şi Războiul terorismului continuă să facă din „controlul imigraţiei” o lume orwelliană (S. Coehn, 2006). „Securizarea migraţiei” (A. Kaya, 2008) – e „pivotantă” în problema securităţii naţionale. „Statul-naţional” şi imigraţia… şi între ele „interesele naţionale”. Uneori, în „cetatea naţională” se aud voici că „imigranţii sunt prea mulţi”, că „imigranţii nu se integrează”. Tot acolo, că precarizarea lor e consecinţă socială a unui primat istoric, că ghetoizarea din Londra şi Paris naşte baricade; răspunsul forţelor de ordine… ar fi unul mai legitim decât cel a lui Brewick. Un fascist „dement” , ar spune cei ce explică simplu, pshilogizând astfel caracterul, „izolând” răul de colectivitate. „Banalizarea răului” însă nu s-ar face astfel, a spus-o cândva, riscând, Hannah Arent, o refugiată, o imigrantă şi ea. Titul unui articol din presa de astăzi pare să-i dea dreptate; nu doar un „nou” Echimann, ci şi: „o [nouă] grupare neo-nazistă din Germania ucide de 13 ani imigranţi fără să fie oprită de nimeni”. „Les indignés” se strâng la Montreal, la Paris, o tânără din Occupy Wall Street, la New York spunea: „Poliţia e fascistă!” Poliţia statului… o ruptură între o minoritate luată ca majoritate şi care reprezintă Statul şi minoritari deveniţi majoritari şi care reprezintă Cetatea. „Armatele naţionale” occidentale sunt prea „albe”, avertizează planificatorii, universitarii, jurnaliştii, cei „1% bine plătiţi ai lumii”. Să se lucreze aşadar la „reprezentări sociale”! Se recrutează minorităţi… citesc în presa franceză, în cea canadiană şi americană: „armata… e o lume de oportunităţi, de joburi pentru tineri, pentru minorităţi vizibile”. Cinismul devine marketing social într-o lume în care artizanii precarităţii devin partizanii noii ordini sociale.
Dar dincolo, peste ocean, povestea a fost şi este alta: politicile proactive migratoare au o istorie lungă, dar subsumate nevoilor… iaraşi, „naţionale”. Migranul nu e împotriva statului aici, ci serveşte statul, e drept, într-un mod cam deturnat. Istoria Americilor ne stă mărturie prin legile date incurajării imigraţiei, în fond, incurajării economiei lor. În Canada, căci la acest studiu de caz ne vom referi îndeosebi aici, vin mulţi, foarte mulţi din „refugiaţii” secolului al XX-lea. Secolul al XX-lea, spun unii, este secolul lor: peste 38 de milione de refugiaţi fug mizeriei umane, războiului, persecuţiilor. Majoritatea refugiaţilor sunt desori convertiţi în forţă de muncă „ţintită”, muncitori ai minelor, dezvoltarea sectoarelor industriale de după război e în raport direct cu creşterea forţei de muncă migrante. Agenţiile de recrutare, inclusiv reprezentanţii Guvernului Canadei, aplicau reguli eugenistice pentru selecţia refugiaţilor Războiului rece (D. Avery, 1976; F. Iacovetta, 2006). În numele moralei democratice, a orthodoxiei capitaliste, aceste „displaced person” (mai puţin bătrânii, evreii, cu precădre bărbaţii şi nu femeile) sunt „salvate” terorii totalitare, dar devin lucrătorii ieftini a unei industrii în expansiune. (Harzig et al. 2009; Knox/Kushner 1999; Kushner 2006). Destine rupte, familii între două vapoare, între aeroporturi, între două istorii, astăzi pe Skpe, în fiecare weekend.
Şi iată-ne, cam brusc, cei drept, mai aproape de prezent. A urmat Căderea Zidului, atunci când în Occident şi mai ales în Canada, imigraţia a devenit un fenomen de masă. Potrivit Recesământului candian din 2006, populaţia celor „foreign-born” este estimată la 6.186,950 dintr-un total de 31.2 de milioane (un din cinci rezidenţi canadieni). Potrivit aceluiaşi Recesământ, 200.000 ar fi români. Numărul lor pare, însă, să fie mult mai mare (dublu, spun unele voci). Dincolo de datele statistice, problema percepţiei cotidiene, repartiţia geografică în metropole sau viteza procesului de absorbţie într-un interval scurt (aproximativ 1,1 de milioane de imigranţi sosesc în doar 6 ani: 2001-2006, cel mai mare procentaj din ultimii 75 de ani), ca şi prelevanţa lor pe piaţa de muncă ocupată sunt elemente ce trebuie luate în calcul (Recensământul din 2001 arată că imigranţii sosiţi în anii 1990 reprezentau în 2001, 70% din creşterea forţei de muncă canadiene, iar dacă rata primirilor continuă, creşterea forţei de muncă este estimată ca datorată 100% imigraţiei – O. Schmidtke, 2007).
În 2005-2006, două treimi din creşterea populaţie (324.000) se datorează imigraţiei, ea continuă să fie princincipala sursă a creşterii demografice în Canada (Le Quotidien, Statistique Canada, 27 sept. 2006). Dar imigraţia, se crede, este doar un calcul demografic. Ea este însă şi altceva: prospecţie socială şi economică de dezvoltare. Această imigraţie este managementul de resurse umane al Canadei, este sociologia orchestrată de specialişti – Guvernul plăteşte specialiştii Universităţii canadiane pentru a studia cum trebuie să răspundă imigraţia economică nevoilor industriei, pieţei, societăţii. Resursa umană imigrantă supracalificată, inflaţionistă, devine ieftină, crează „productivitatea” aşa cum a teoretizat-o cândva Marx, ca bază a economiei capitaliste. Selecţia „eugenistică” devine legitimă în logica capitalistă. În Canada se imigrează şi astăzi pe bază de dosar medical, în funcţie de numărul membrilor familiei, pe baza de competenţe profesionale calificate universitar. Dinamizarea pieţei este impusă de calculul prosperităţii „generaţiei cărunte”, majoritare, a baby-boomer-irlor ce se apropie alarmant de vârsta pensionării (deşi extinsă la 65 de ani). Imigrantul devine însă parte a unei oferte sociale de nerefuzat; o societate în care ordinea se măsoară în nivele concentrice: „buna şi dreapta guvernare,”, cadrul incoruptibil al competiţiei economice, „empowermentul” social prin servicii relativ ieftine, pe scurt, calitatea vieţii.
Românul imigrant aici, „ales pe sprânceană”, este educat, este „bunul cetăţan”, el nu intră în statisticile criminalităţii, căci reinveşte în viitorul său, în cel al familiei sale (sau ce mai rămâne din ea…), caută reconversia profesională printr-o nouă şcolarizare (rezultat al protecţionismului local) şi se înscrie în logica dezvoltării economice, consumând serviciile societăţii. O comparţie cu delicvenţa migratoare a Uniunii Europene revine aproape involuntar; aşadar aici cauzele ar trebui căutate nu doar la „delicvenţi”, ci şi în politicile şi la funcţionarii cetăţii naţionale. Statul-naţiune se vede ameninţat aici de marea migraţie.
Inflaţia de resurse umane de calitate crează însă precarităţi în America de nord. Deşi cei mai mulţi dintre migranţii işi găsesc locul meritat, mulţi dintre aceşti „higly-qualified” intră în rândurile lumpen-intelectualilor; cei mai curajoşi se lanseasă însă într-o nouă expediţie pe piaţa internaţională a forţei de muncă. Lumea de astăzi devine „gypsyland”, în spaţiu; în timp, însă, muncitorul de astăzi devine „migrant” (cel care nu e deja), şi „part-time worker”. Supra-calficaţii, dar şi zidarii românii din Spania ajung „gypsy workers”, intelectualii şi ei „gypsy intellectual” în China (H. Asseo). Românul contemporan îşi schimbă şi el „patern”-ul spre mobilitate şi circulaţie temorară (T. Theodoriu, 2007; M. Nedelcu, 2002, D. Sandu, 2006).
Astăzi pe străzile Parisului, ale New York-ului, pe cele ale Montrealului, Romei, sau în Oslo, superioritătea metropolei de altădată se vede prin clivajul historic: agregare între ruptura de clasă, de rasă şi, mai nou, prin clivajul de vârstă. Din cele 138 de milione de persoane „plecate de acasă”, găseşti şi români truckişti şi taximetrişti ai Americii (ingineri, IT-işti, economişti, dar şi doctori veterinari, preoţi, foşti actori), recepţioneri de hotel, „lucrători cu accent”, passeurs sau flâneurs (W. Benjamin) ai unui polis în care, deocamdată, vocea lor nu e decât intermediată de o altă generaţie, fără raport direct cu experienţa, condiţia şi mai ales istoria omului ca fiinţă migrantă. Şi totuşi chiar în cadrul politic al democraţiei naţionale de astăzi, o nouă „masă critică”, cea a natalităţii preschimbate în pluralitate, va transforma alien(atul) dintr-o diversitate „neglijabilă”, într-o formă de inculdere nouă, mai activă. „Umanitatea ca succesiune de generaţii şi timpul au aceaşi vârstă”, considera omul occidental antic, Platon şi Aristotel, printre alţii. Omul-modern, traindu-şi din plin „nevroza culturii” sale incerte (S. Freud), exhibându-şi identitatea naricistic şi vanitos prin memoria învăţată (P. Ricœur) la şcoala naţională, îşi lărgeşte însă astăzi „albumul de familie” (P. Bourdieu), fiind îndreptăţit să-şi regândească istoria nu ca un „proces obiectiv” al superiorităţii sale technologice, ci ca varietate narativă în cadrul „comunitaţii de memorie” (R. Bellah) a cetăţii transformate. „Narativizarea realităţii” (A. Rigney) cetăţii contemporane occidentale, instrumentalizate de multe ori, însă, apocaliptic, ca temă a „cetăţi invadate”, este însă un lieu de passage, o vitrină (W. Benjamin) a „naturii umanităţii înseşi” (H. White) „Ceea ce îi aseamănă pe oameni este faptul că fiecare fiinţă umană duce cu sine figura imaginii celuilalt [sublinierea ne aparţine]” (J-F. Lyotard, 1993).
Imigraţia din România de astăzi este un subiect absolut fascinant, ignorat însă de istoricii „timpului prezent”. Izolarea pe mai multe decenii, şi, mai apoi, deschidera bruscă a frontierelor este şantierul unor transformări sociale fără precedent. Studiile sociologice „calitative”, dar mai ales cele „cantitative”, păcătuiesc deseori prin limitare teoretică, iar „literatura migrantă” a românilor e doar la început pentru a trezii curiozităţi ştiinţifice.
România a pierdut şi continuă să piardă acea infractructură umană, care, deşi creată sub comunism ca o consecinţă a modernizării (nevoia de cadre specializate pentru industrializare şi dezvoltare), a fost descalificată social în înseşi cadrele universului naţional-comunist. Fenomenul imigraţiei romanesti de astăzi este unul de masă şi nu are cauze, ci efecte eminamente economice. Comentatorii fenomenului migrator rămân însă de multe ori pradă schemelor ethnicizante, judecând modelul economic est-european, vetustitatea centralismului socialist, ca singure responsabile exodului de astăzi. Şi totuşi cauzele trebuie căutate şi în altă parte. Mă gândesc în primul rând la excluderea cetăţeanului din sfera „actiunii politice” (H. Arendt), exilul nefiind altceva decât eşecul statului de drept, în ţara de origine.
Imigraţia din Canada faţă de circulaţia migratoare din Uniunea Europeană se diferenţiază prin proiectul ei de viitor, urmărind nu doar productivitate economică, ci şi reinserţia socială a rezidentului-elită. Prin dezafilierea cetăţeanului-elită în ţara sa de origine, prin dimunuarea rolului şi condiţiei sale de creator de idei (acel transfer din home faber în homo laborens, la H. Arendt) statul românesc s-a privat şi se privează de capacitatea sa „critică”, de „acţiune politică” în cadrul modern al Republicii. Fenomenul „brain drain” are consecinţe dezastruoase avertizează ONU; dispersia elitelor nu ajută la construcţia şi dezvoltarea statului exportator, ci privează societatea de origine de capacitatea sa prospectivă, de o viziunie economică durabilă şi stabilă; criza „identităţii naţionale” se poate decodifica şi prin studiul dispersiei etnice, în cazul nostru, cel al elitei româneşti.
Exilul – astăzi de multe ori autoimpus – este răspunsul neîncrederii în viitorul social, criza unei identităţi colective eşuate, ce işi are efectele dar şi afectele în deficienţele gestiunii cetăţii româneşti (post)comuniste.
Ottawa, Canada, noiembrie, 2011
