Text primit la redacţie semnat de Mihai Burcea
În ultimii 5 ani, ONG-urile care au fost vârful de lance al societăţii civile împotriva partidului stat care a guvernat România în perioada 2001 – 2004 s-au birocratizat ori şi-au mutat frontul de acţiune în spaţiul audio-vizual. Din cauza acestui pas înapoi, spaţiul public al cetăţii a rămas nevizitat. În tot acest timp guvernanţii care s-au succedat la putere au slăbit instituţiile publice (vezi nenumăratele reorganizări ale ministerelor sau agenţiilor guvernamentale, măsură luată de partidul aflat la putere spre a-i concedia pe şefii incomozi), au spoliat bugetul centralizat al statului şi au reuşit să genereze în rândul opiniei publice o neîncredere cvasi-totală a cetăţenilor în principalele instituţii democratice ale statului (de ex. Parlamentul).
Acapararea statului român prin promovarea în funcţii publice a unor personaje total obediente, incompetente şi uneori chiar semianalfabete („ve-zi” Traian Igaş) s-a accentuat după ce în urma alegerilor din 2009 în fruntea statului a fost re-numărat preşedintele vrajbei naţionale, Traian Băsescu.
De la această dată, controlul instituţiilor centrale ale statului de către o grupare condusă de preşedintele jucător a făcut ca nivelul corupţiei şi al incompetenţei în privinţa administrării principalelor dregătorii ale statului să atingă cote record în istoria post-decembristă a României. Susţinută de un întreg aparat propagandistic privat şi de stat, acest grupuscul de cadre puse pe căpătuială este susţinut tacit de către Statele Unite ale Americii, acelaşi stat care în perioada 2001 – 2004 era extrem de caustic la adresa puterii PSD – mai ales în ceea ce priveşte derapajele democratice de care se făceau vinovaţi Adrian Năstase şi comiltonii săi. Din cauza intereselor strategice militare ale SUA în România, nivelul criticilor reprezentanţilor SUA la adresa puterii de la Bucureşti a devenit practic inexistent.
Ce au făcut în ultimii 2 ani principalele ONG-uri pentru a combate din stradă această ofensivă antidemocratică a grupării reprezentate de Traian Băsescu şi partidul său? Aproape nimic. Singurul abuz al statului care a fost combătut în mod constant de către aproape toate ONG-urile, centrale şi locale, a fost cazul „Roşia Montana” (vezi diferitele avize favorabile acordate RMGC de către Ministerul Culturii sau al Mediului în vederea exploatării aurului de la Roşia Montana).
Protestele desfăşurate de ONG-uri împotriva dezastrului ecologic şi cultural pe care îl pregătesc cei de la RMGC au fost iniţial lipsite de incisivitate şi vigoare. Îmi aduc aminte de un protest organizat de către Asociaţia „Re. Generation” în data de 24 septembrie 2010 la Ministerul Culturii. În acea zi, la sediul ministerului urma să se întâlnească Comisia Naţională de Arheologie pentru a-şi da avizul faţă de o nouă descărcare de sarcină arheologică a Masivului Cârnic (noua solicitare fusese depusă de RMGC în vara aceluiaşi an).
Sosind la faţa locului împreună cu câţiva prieteni mi-am manifestat dorinţa de a demonstra zgomotos prin portavoce împotriva membrilor Comisiei care aveau să ia o nouă decizie în favoarea RMGC. Imediat am fost taxaţi de către organizatori ca fiind necivilizaţi şi lipsiţi de bun simţ. Ni s-a atras atenţia că protestul este unul paşnic şi nu circ (detalii despre această manifestare publică: http://regenerationromania.wordpress.com/2010/09/24/divizia-crime-culturale-aresteaza-membrii-comisiei-nationale-de-arheologie/).
Această istorioară este elocventă pentru modul de acţiune al majorităţii ONG-urilor vizavi de abuzurile statului, în ultimii ani.
Este pe de altă parte adevărat că de la începutul anului curent, acţiunile ONG-urilor în cazul Roşia Montana s-au radicalizat şi au devenit mult mai percutante şi mai eficace în efortul de a zădărnici acţiunile RMGC (vezi de ex. acţiunea ocupării clădirii fostului hotel Continental din Cluj: https://www.criticatac.ro/11405/ocuparea-hotelului-continental-din-cluj-cum-mi-am-ratat-arestarea-%e2%80%93-relatare-de-la-fata-locului/).
Pe viitor tactica „de luptă” a reprezentanţilor societăţii civile combatante nu poate fi decât una radicală. Acţiuni civice de genul semnarea unor petiţii pentru sensibilizarea opiniei publice sau a autorităţilor (ori pichetarea instituţiilor publice) s-au dovedit în marea lor majoritate falimentare. Pentru ca acţiunile distructive ale statului împotriva propriilor cetăţeni să fie stopate sau măcar zădărnicite, această tactică trebuie să conţină mai multe „instrucţiuni de folosire”:
– aruncarea cu ouă, roşii sau prăjituri în decidenţii/potentaţii zilei responsabili de luarea unor decizii în defavoarea cetăţeanului;
– ocuparea unor instituţii publice;
– flashmob-uri bine organizate în centrele urbane aglomerate;
– organizarea unei manifestaţii în faţa sediului MAI pentru a protesta faţă de abuzurile militarilor din Jandarmeria Română la adresa activiştilor civici;
Desigur aceste metode specifice gherilei civice urbane au fost brevetate cu mult timp în urmă în Europa apuseană, însă în ţara noastră ele sunt aproape străine cetăţenilor revoltaţi.
Pentru a capta atenţia mass-media, respectiv a decidenţilor, este nevoie să recurgi la gesturi/acţiuni mai energice[1]… protestatarii de catifea se văd astăzi puşi în imposibilitatea de a mai schimba societatea în maniera în care, de pildă, se încaieră ramolit chibiţii din zona şahiştilor a Cişmigiului. Este probabil nevoie de o suflecare aplicată a mânecilor şi o transcendere a simplei mesagerii simbolice care nu numai că nu mai are efect, dar nici măcar credibilitate. Urechilor indiferente ale conducătorilor trebuie să le umbli azi direct la scăriţă şi nicovală. Într-o epocă a indiferenţei cronice, diferenţa e făcută de cei care pricep sensul necesităţii.
[1] Vezi în acest sens happening-urile militantelor de la FEMEN care pentru a capta atenţia mijloacelor de informare în masă renunţă la haine în momentul în care organizează un protest împotriva autorităţilor.