Lupta împotriva săracilor versus lupta împotriva sărăciei

 TEMA: Asistenţa socială – drept sau pomană?

                                           Iată câteva lucruri pe care le-am învăţat în ultimii doi trei ani. Am învăţat că cei sărmani sunt vinovaţi pentru sărăcia lor, pentru că sunt leneşi şi nu vor să muncească. Săracii nu sunt aşa cum îmi închipuiam eu citind în adolescenţă romanele lui Dickens sau Hugo: nu sunt nişte dezmoşteniţi ai sorţii, ci oameni de nimic care nu sunt în stare să îşi ia destinul în mâini şi care nu vor să îşi depăşească condiţia jalnică.  Contrar la ceea ce îmi imaginam, săracii nu sunt demni de milă, ci de dispreţ; ei nu trebuie compătimiţi, ci trebuie să li se spună cu toată convingerea – iar dacă e necesar cu toată cruzimea – că sunt nişte milogi de care societăţii îi este ruşine. Am aflat că fiecare este responsabil pentru propria bunăstare, pentru  succesul sau eşecul lui, iar cei care doresc ca altcineva, de exemplu Statul, să intervină pentru a perturba acest sfânt echilibru natural sunt fie comunişti de temut,  fie populişti făţarnici. Am învăţat că există săraci care mint cum că ar fi săraci şi care în promiscuitatea lor  huzuresc de fapt pe banii primiţi de pomană de la Statul fraier, bani care fac cam cât salariul unui ministru. Am învăţat că există drepturi pe care atunci când le revendici ar trebui să îţi fie ruşine că o faci, cum ar fi dreptul la ajutoare sociale. Am învăţat că tuturor săracilor din România li se spune asistaţi sociali, ceea ce în traducere liberă înseamnă cerşetori.

Mai recent, vom avea şi o nouă lege pentru  aceşti „cerşetori”- asistaţii sociali. Guvernului i s-a năzărit că avem un sistem prea generos cu această categorie infamă, astfel că şi-a propus să reducă cheltuielile cu asistenţa socială cu 0.9% din PIB, ignorând că deja suntem cu mult sub media europeană la acest capitol: în UE ponderea acestora e de aproximativ 5%, la noi abia dacă s-a ridicat la 2,9% în 2010! E adevărat, ritmul de creştere al acestor cheltuieli a fost fabulos, ele dublându-se faţă de  2005, când reprezentau doar 1,5% din PIB. Dar nu este oare acesta un proces normal într-o ţară lovită de sărăcie, unde  adâncimea depravării materiale  este, conform Eurostat, cea mai înaltă din UE, alături de Bulgaria? Se pare că prezentul guvern nu gândeşte aşa. Filosofia prin care acesta îşi legitimează decizia politică  ne spune că sărăcia nu trebuie atenuată  prin transferuri sociale şi alte pomeni electorale, acesta e un răsfăţ nepermis şi nesustenabil,  la care ar trebui să renunţe inclusiv statele din vestul Europei dacă vor să îşi crească competitivitatea! Or, noi, românii, codaşi ai Europei în atâtea privinţe, le putem servi de model măcar la acest capitol, asumându-ne rolul de pionier al luptei împotriva săracilor. Noi vom fi printre primii care vom înlocui lupta împotriva sărăciei cu lupta împotriva celor săraci!  

E adevărat că sistemul de asistenţă socială trebuia reformat, dovedindu-şi ineficienţa. În pofida creşterii economice de dinainte de criză şi în pofida sporirii ponderii cheltuielilor sociale în PIB, indicatorii calităţii vieţii, ai gradului de sărăcie sau ai inegalităţii din societate nu s-au ameliorat mai deloc.  O problemă ţine de focalizarea  slabă a  ajutoarelor sociale către categoriile cele mai sărace: în timp ce 37% din sumele provenite din beneficiile necontributorii se îndreaptă către cei mai săraci 20% dintre indivizi, un procent semnificativ dintre cei mai bogaţi 20% din români cumulează ajutoare sociale de aproape 9%[1]! Şi mai grav este că aproximativ 11% dintre indivizii aparţinând  celei mai sărace  decile  nu sunt acoperiţi de nici un beneficiu  social. Cum se poate aşa ceva? Explicaţia este aceea că majoritatea fondurilor pentru asistenţă socială nu au mers către gospodăriile cu venituri reduse, ci către politicele familiale, a căror pondere în PIB a crescut de la 0,4% în 2005 la 1,3% în 2004. Este în mod clar o strategie greşită, pentru că nu ajută nici într-un fel la atenuarea sărăciei şi, aşa cum s-a dovedit, nu a condus nici măcar la creşterea natalităţii.  Prin urmare, o schimbare de paradigmă era necesară, dar nu în sensul înţeles de actualul Guvern.

Strategia privind reforma în domeniul asistenţei sociale 2011-2013, în care se încadrează şi discutatul proiect de lege, constată această deficienţă, însă nu propune nici un fel de soluţionare. Mai exact, în timp ce sumele destinate politicilor familiale vor scădea uşor – cu 998 milioane lei până în 2013, economiile realizate astfel nu vor fi direcţionate către măsurile destinate familiilor cu venituri mici, care vor creşte cu doar 583 milioane lei, adică numai jumătate din suma economistă şi asta abia  începând cu 2013 (căci până atunci nu ne permitem, nu-i aşa?).  Se putea altfel, din moment ce întregul pachet de reformă este bazat pe logica contabilicească a reducerii cheltuielilor şi nu pe cea  a eradicării sărăciei?

Ba mai mult decât atât, proiectul de lege nu doar că nu are ca scop diminuarea sărăciei, ci pare să îşi propună exact contrariul – să o adâncească. Testarea mijloacelor de trai ale persoanei este o măsură firească înainte de decizia de acordare a beneficiilor sociale solicitantului, însă depinde cum o instrumentalizezi şi ce anume supui testării. Proiectul prevede nu doar testarea veniturilor băneşti, ci şi evaluarea bunurilor şi a veniturilor ce pot fi obţinute din valorificarea bunurilor mobile sau imobile aflate în proprietate. Cu alte cuvinte, până nu jupoaie pielea de pe solicitant, până nu se asigură că l-a adus la sapă de lemn, statul nu îi mai acordă nici un beneficiu. Acest lucru este inadmisibil într-o ţară în care sărăcia a atins cote dramatice, unde nici măcar câştigul realizat prin muncă nu îţi asigură un trai decent şi unde ajutorul social reprezintă o sumă infimă pentru care iată, eşti forţat să vinzi cam tot ce ai pe lângă gospodărie…Hai să nu neglijăm vocea bunului simţ, cine ar putea pretinde că astfel de politici urmăresc eradicarea sărăciei?

Proiectul de lege introduce un sistem de definire a cuantumului beneficiilor sociale în raport cu indicatorul social de referinţă (ISR), prin aplicarea unui coeficient de echivalenţă. ISR, în valoare de 500 de lei, este definit cu totul şi cu totul arbitrar, valoarea lui nu e stabilită în raport cu nici un fel de indicator  recunoscut, care să reflecte adâncimea sărăciei, gradul de excluziune socială şamd. Prin urmare, calculele se vor face prin referire la o sumă stabilită în mod absolut aleatoriu, fără nici o legătură cu realitatea şi prin asta se doreşte combaterea sărăciei!

Să mergem mai departe. Decalajul de dezvoltare dintre diferitele zone ale României este ultra cunoscut, nu degeaba vorbim atâta de pungile de sărăcie şi de coeziune socială. Or, proiectul de lege transferă povara financiară către autorităţile locale prin crearea fondului de asistenţă socială format în proporţie de 30% din sume defalcate de la bugetul de stat şi 70% din bani de la bugetele locale. Consecinţa va fi că în localităţile sărace, unde încasările sunt mici taman din cauza sărăciei, asistenţa socială oferită celor nevoiaşi  va fi limitată de inexistenţa fondurilor, ceea ce va perpetua un cerc vicios, în care cei săraci vor fi din ce în ce mai săraci.

Aş putea să continuu aşa înşiruind încă câteva pagini bune, dar ştiu că atenţia cititorului pentru tehnicalitati este limitată. Aş vrea însă să fac  două  consideraţii pe marginea conceptului de asistenţă socială în genere, şi nu doar a legii. Prima este aceea că reducerea beneficiilor de asistenţă socială cu scopul echilibrării bugetare este o gogomănie din punct de vedere economic. Ceea ce se câştigă pe de o parte se pierde înzecit pe de alta. Mai exact, este ştiut că cei săraci îşi cheltuiesc toţi banii, ei nu fac economii pentru că nu îşi permit. Beneficiile sociale sunt bani care se întorc imediat în circuitul economic. Or, în condiţiile unei crize economice, în care consumul scade, iar şomajul creşte din cauza scăderii cererii agregate, cheltuirea  banilor din beneficii sociale stimulează consumul, deci cererea, deci susţine locurile de muncă, deci economia în general.

A doua consideraţie se referă la sloganul afişat ostentativ de partidul de guvernare, care ne repetă că munca este cea mai bună formă de asistenţă socială (logic este un non sens!). Dacă vom avea suficiente locuri de  muncă, nu va mai fi nevoie de atâtea programe de asistenţă socială. De aceea, crearea de locuri de muncă este un obiectiv comun al tuturor partidelor, fie ele la putere sau în opoziţie. Însă chestiunea locurilor de muncă poate fi abordată şi altfel decât prin prisma acestei paradigme care până una alta în România şi-a dovedit profunda ineficienţă. Crearea sau asigurarea locurilor de muncă, în special a unora plătite decent, este tot mai dificilă. Într-o lume a globalizării şi a dezvoltării tehnologice, nici măcar educaţia nu mai poate garanta unei persoane accesul la un loc de muncă. A se vedea cazul Spaniei, care are printre cei mai mulţi absolvenţi de studii superioare şi totodată şi cel mai mare şomaj în rândul tinerilor (aproximativ 40%). Lumea către care ne îndreptăm este cea a şomerilor cu diplome de studii superioare, după cum profeţea G.M.Tamas, unde  mult blamata exploatare capitalistă va fi un privilegiu. Pe plan  global, forţa de muncă este prea numeroasă, dispusă să lucreze oricât şi pentru orice sumă. Un recent studiu al OIM estimează că  la nivel mondial este nevoie de 80 de milioane de locuri de muncă în perioada 2012-2013 pentru a ajunge la nivelul de ocupare din 2007, iar  creşterea estimată este de doar 40.1 de milioane, reieşind astfel un deficit de locuri de muncă de 39.9 milioane.

Dacă nu schimbăm nimic în condiţiile care duc la această situaţie, viitorul  societăţii este unul în care numărul asistaţilor sociali va fi din ce în ce mai mare, iar banii de care guvernele vor dispune pentru beneficii sociale vor fi tot mai puţini.  Asta înseamnă că scenariul în care se vor înmulţi turbulenţele sociale va deveni din ce în ce mai plauzibil: deja, din 2006 până în 2010 riscul  acestora a crescut cu 0,12 în economiile dezvoltate – dublu faţă de orientul Mijlociu şi Africa de Nord sau Asia de Sud[2]. De aceea, munca şi procesul de producţie trebuie regândite în sine. Cum se face că unii muncesc peste program şi alţii nu muncesc deloc, cum se face că unii angajaţi ajung, in extremis, să moară de extenuare şi alţii sunt condamnaţi la şomaj cronic? Cum se face că 55% din populaţia ţărilor cu economii avansate şi 71% din cea a Europei Centrale şi de Est este nesatisfăcută de oportunităţile legate de existenţa unor locuri de muncă  mulţumitoare[3]?

Acestea sunt  întrebările pe care trebuie să ni le punem, iar răspunsul e simplu: pentru că trăim într-o lume absurdă, guvernată de legi care nu se întemeiază pe bunul simţ şi pe raţiune. Voi evoca aici exemplul descris de Bertrand Russell. Să ne imaginăm un număr de indivizi lucrând într-o fabrică de cuie şi care produc suficiente  cuie pentru toată lumea, muncind 8 ore pe zi, să zicem. La un moment dat, un inventator descoperă metoda prin care acelaşi număr de oameni poate crea aceeaşi cantitate de cuie într-un interval de timp de două ori mai scurt. Lumea nu are însă nevoie de mai multe cuie, deci întrebarea e ce se va întâmpla? Într-o lume raţională, zice Russell, orele  de muncă s-ar reduce de la 8 la 4 şi totul ar funcţiona ca mai înainte. Ce se întâmplă însă în lumea reală e total diferit: angajaţii vor continua să muncească 8 ore, vor fi prea multe cuie pe piaţă, unii vor da faliment şi o bună parte din cei ce confecţionau cuie vor rămâne fără loc de muncă. Aici suntem, iar asta din păcate nu poate fi schimbat doar de guvernul unei ţări, cu atât mai mult al României, nici dacă şi-ar dori-o. Dar asta nu înseamnă că reflecţia nu este necesară, că spiritul critic este obsolet. Nu înseamnă că trebuie să ne iluzionăm în continuare că locurile de muncă trebuie să lucreze spre binele pieţii şi nu invers.

 În loc de asta, în locul unei critice sistemice, guvernul şi intelectualitatea românească se complac  în confortabilul rol de a critica ghinioniştii care au rămas de partea greşită a baricadei – săracii adică,  sau, şi mai rău, de a declanşa o ofensivă nemiloasă împotriva lor. Quo vadis?

__________________________ 

[1] Strategia privind reforma în domeniul asistenţei sociale 2011-2013