TEMA: Egalitatea şi chipurile ei
(1) Valoarea ca expresie a muncii abstracte
„Să analizăm acum reziduul produselor muncii. Din ele nu a mai rămas decît una şi aceeaşi obiectualitate fantomatică, simplă masă amorfă de muncă omenească nediferenţiată, adică de cheltuire de forţă de muncă omenească, indiferent de forma cheltuirii. Aceste lucruri exprimă doar faptul că în producţia lor a fost cheltuită forţă de muncă omenească, a fost acumulată muncă omenească. Ele sînt cristalizări ale acestei substanţe sociale care le e comună tuturor, ele sînt valori — valori-marfă.
În raportul de schimb al mărfurilor, valoarea lor de schimb ne-a apărut ca ceva cu totul independent de valorile lor de întrebuinţare. Dacă facem realmente abstracţie de valoarea de întrebuinţare a produselor muncii, obţinem valoarea lor aşa cum a fost determinată mai sus. Elementul comun care apare în raportul de schimb sau în valoarea de schimb a mărfii este, aşadar, valoarea ei. În continuare, analiza noastră ne va duce din nou la valoarea de schimb ca mod de exprimare necesar sau formă de manifestare necesară a valorii; valoarea trebuie analizată însă mai întîi independent de această formă.
O valoare de întrebuinţare sau un bun are deci valoare numai pentru că în el este obiectualizată sau materializată munca omenească abstractă. Cum se măsoară însă mărimea valorii lui? Prin cantitatea de „substanţă creatoare de valoare“, aşadar de muncă pe care o conţine. Cantitatea de muncă însăşi se măsoară prin durata ei, iar timpul de muncă, la rîndul lui, îşi are unitatea de măsură în părţi de timp determinate, în ore, zile etc”.
(Capitalul, cap. 1)
(2) Definiția structurală a mărfii
„Un lucru poate să fie valoare de întrebuinţare fără să fie valoare. Acesta este cazul atunci cînd utilitatea sa pentru om nu este mijlocită de muncă. Aşa sînt, de pildă, aerul, pămînturile virgine, păşunile naturale, pădurile sălbatice etc. Un lucru poate să fie util şi poate să fie produs al muncii omeneşti fără să fie marfă. Omul care prin produsul muncii sale îşi satisface o trebuinţă creează, ce-i drept, o valoare de întrebuinţare, dar nu o marfă. Pentru a produce o marfă, el trebuie să producă nu numai o valoare de întrebuinţare, ci o valoare de întrebuinţare pentru alţii, valoare de întrebuinţare socială. { Şi nu numai pentru alţii în general. O parte din grîul produs de ţăranul medieval era dat feudalului ca dijmă şi o parte popii ca zecimală. Dar nici grîul dat ca dijmă, nici grîul dat ca zeciuială nu deveneau mărfuri prin faptul că erau produse pentru alţii. Pentru a deveni marfă, produsul trebuie să fie transmis celui căruia îi serveşte ca valoare de întrebuinţare, prin intermediul schimbului”.
(Capitalul, Cap. 1.1)
(3) Valoarea, obiectivă dar imaterială
„În contrast direct cu obiectualitatea senzorială grosolană a corpului-marfă, în valoarea (Wertgegenständlichkeit) lui nu intră nici un atom de substanţă din natură. Putem deci să sucim şi să învîrtim cît poftim orice marfă; ca obiect-valoare (Wertding) ea rămîne insesizabilă. Dacă ne amintim însă că mărfurile posedă valoare (Wertgegenständlichkeit) numai în măsura în care sînt expresii ale aceleiaşi unităţi sociale, ale muncii omeneşti, că valoarea (Wertgegenständlichkeit) lor are prin urmare un caracter pur social, se înţelege de la sine că ea nu poate să apară decît în raportul social dintre o marfă şi altă marfă”.
(Capitalul, cap. 1.3)
(4) Muncă abstractă, muncă privată, muncă socială. Munca liberă și egală. Cazul Aristotel.
„Prima particularitate care se constată atunci cînd se examinează forma de echivalent este următoarea: valoarea de întrebuinţare devine forma de manifestare a contrariului ei, a valorii…
Corpul mărfii care serveşte ca echivalent se prezintă întotdeauna ca întruchipare a muncii omeneşti abstracte şi este întotdeauna produsul unei munci concrete, utile, determinate. Această muncă concretă devine, aşadar, expresia muncii omeneşti abstracte… Sub forma muncii croitorului, ca şi sub forma muncii ţesătorului se cheltuieşte forţă de muncă omenească. Ambele activităţi posedă deci proprietatea comună de a fi muncă omenească şi pot fi considerate în anumite cazuri, de pildă cînd e vorba de producerea valorii, numai din acest punct de vedere. Aici nu este nimic misterios. Dar în expresia de valoare a mărfii problema este răsturnată cu capul în jos. Pentru a exprima, de pildă, că ţesătoria creează valoarea pînzei nu în forma ei concretă, de ţesătorie, ci în calitatea ei generală de muncă omenească, i se opune croitoria, adică munca concretă care produce echivalentul pînzei ca formă de realizare palpabilă a muncii omeneşti abstracte.
A doua particularitate a formei de echivalent constă deci în faptul că munca concretă devine forma de manifestare a contrariului ei, a muncii omeneşti abstracte.
Însă prin faptul că această muncă concretă, croitoria, apare ca simplă expresie a muncii omeneşti nediferenţiate, ea este identică cu o altă muncă, cu munca cuprinsă în pînză, şi deci, cu toate că este muncă privată, ca orice altă muncă producătoare de mărfuri, ea reprezintă totuşi muncă în formă socială nemijlocită. Tocmai de aceea ea se realizează într-un produs care poate fi schimbat nemijlocit pe altă marfă.
A treia particularitate a formei de echivalent constă, aşadar, în faptul că munca privată devine o formă a contrariului ei, muncă în formă socială nemijlocită.
Ultimele două particularităţi ale formei de echivalent examinate aici devin şi mai clare dacă ne întoarcem la marele cercetător care a analizat pentru prima oară forma valorii, ca şi multe forme de gîndire, forme sociale şi forme naturale. Este vorba de Aristotel…
Aristotel ne spune, aşadar, el însuşi din ce cauză nu poate continua analiza, şi anume din cauza lipsei noţiunii de valoare. Care este elementul identic, adică substanţa comună pe care o reprezintă casa în raport cu perna în expresia de valoare a pernei? Aşa ceva „nu poate exista în realitate“, spune Aristotel. De ce? Casa reprezintă în raport cu perna ceva identic în măsura în care reprezintă elementul realmente identic care există în amîndouă, în pernă şi în casă. Şi acest element este — munca omenească.
Însă faptul că în forma valorii mărfurilor toate felurile de muncă sînt exprimate ca muncă omenească identică şi, prin urmare, echivalentă, nu a putut fi dedus de Aristotel din însăşi forma valorii, deoarece societatea greacă se întemeia pe munca sclavilor, avea, prin urmare, ca bază naturală inegalitatea dintre oameni şi dintre forţele lor de muncă. Enigma expresiei valorii, identitatea şi echivalenţa tuturor felurilor de muncă, pentru că şi în măsura în care ele reprezintă muncă omenească în general, nu poate fi dezlegată decît atunci cînd noţiunea de egalitate între oameni a dobîndit trăinicia unei prejudecăţi populare. Acest lucru este însă posibil abia într-o societate în care forma marfă este forma generală a produsului muncii, în care, prin urmare, relaţiile dintre oameni ca posesori de mărfuri sînt relaţii sociale dominante. Geniul lui Aristotel constă tocmai în faptul că în expresia de valoare a mărfurilor el descoperă un raport de egalitate. Numai limitele istorice ale societăţii în care a trăit el l-au împiedicat să descopere în ce constă „în realitate“ acest raport de egalitate…
Produsul muncii este în toate orînduirile sociale un obiect de întrebuinţare, dar numai o epocă de dezvoltare istoriceşte determinată, o epocă în care munca cheltuită pentru producerea unui obiect de întrebuinţare apare ca o însuşire „obiectuală“ a acestui obiect, adică ca valoare a lui, transformă produsul muncii în marfă. De aici urmează că forma simplă a valorii mărfii este în aceiaşi timp forma marfă simplă a produsului muncii, că deci dezvoltarea formei marfă coincide cu dezvoltarea formei valoare”.
(Capitalul, cap. 1.3)
(5) Munca privată, liberă, egală și socializarea ei. Fetișismul mărfii
„De unde provine deci acest caracter misterios al produsului muncii de îndată ce ia forma de marfă? Evident, din însăşi această formă. Egalitatea dintre diferitele feluri de munci omeneşti capătă forma obiectuală a unei egale materialităţi a valorii produselor muncii; măsura cheltuirii forţei de muncă omeneşti prin durata ei în timp capătă forma mărimii valorii produselor muncii; în sfîrşit, relaţiile dintre producători, în care se manifestă determinaţiile sociale ale muncilor lor, capătă forma unei relaţii sociale între produsele muncii.
Misterul formei marfă constă, prin urmare, pur şi simplu în faptul că în această formă caracterul social al muncii oamenilor se reflectă ca caracter obiectual al produselor muncii, ca însuşiri sociale pe care aceste lucruri le au de la natură. În consecinţă şi relaţia socială dintre producători şi ansamblul muncii le apare acestora ca o relaţie socială între obiecte, existentă în afara lor. Prin acest quid pro quo, produsele muncii devin mărfuri, devin lucruri care pot şi totodată nu pot fi percepute prin simţuri, adică lucruri cu caracter social”.
(Capitalul, cap. 1.4)
(6) Cogito-ul lui Descartes în salopetă de proletar. Libertatea proletarului, în ambele ei sensuri, și condițiile istorice pentru obținerea ei
„Modificarea valorii banilor care urmează să se transforme în capital nu poate să se producă chiar în aceşti bani, căci ca mijloc de cumpărare şi ca mijloc de plată ei nu fac decît să realizeze preţul mărfurilor cumpărate cu ei sau plătite cu ei, în timp ce, rămînînd în forma lor proprie, ei sînt, ca să spunem aşa, doar valoare pietrificată, a cărei mărime nu se schimbă38). De asemenea, modificarea nu poate rezulta din al doilea act al circulaţiei, din revînzarea mărfii, căci acest act nu face decît să transforme marfa din forma ei naturală din nou în forma bani. Prin urmare, se modifică marfa cumpărată în primul act B — M, şi nu valoarea ei, deoarece se schimbă echivalente, iar mărfurile se plătesc la valoarea lor. Modificarea nu poate să provină deci decît din valoarea de întrebuinţare ca atare, adică din consumarea mărfii. Pentru a scoate valoare din consumarea unei mărfi, posesorul nostru de bani ar trebui să fie atît de norocos, încît să descopere în sfera circulaţiei, adică pe piaţă, o marfă a cărei valoare de întrebuinţare să aibă ea însăşi însuşirea specifică de a fi sursă de valoare, o marfă a cărei consumare efectivă să constituie, aşadar, materializare de muncă, deci creare de valoare. Şi posesorul de bani găseşte pe piaţă o asemenea marfă specifică — capacitatea de muncă sau forţa de muncă.
Prin forţă de muncă sau capacitate de muncă se înţelege totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale pe care le posedă organismul, personalitatea vie a omului, şi pe care omul le pune în funcţiune atunci cînd produce valori de întrebuinţare de un fel oarecare.
Dar pentru ca posesorul de bani să găsească forţa de muncă sub formă de marfă pe piaţă, trebuie să fie îndeplinite diferite condiţii. Schimbul de mărfuri ca atare nu implică alte relaţii de dependenţă decît cele care rezultă din propria sa natură. Pornind de la această premisă, forţa de muncă poate să apară pe piaţă ca marfă numai dacă şi în măsura în care este oferită spre vînzare sau este vîndută, ca marfă, de către propriul ei posesor, de persoana căreia îi aparţine. Pentru ca posesorul ei s-o poată vinde ca marfă, trebuie ca el să poată dispune de ea; trebuie deci ca el să fie proprietarul liber al capacităţii sale de muncă, al persoanei sale39). El şi posesorul de bani se întîlnesc pe piaţă şi intră în relaţii unul cu altul ca posesori de marfă cu drepturi egale, care se deosebesc doar prin aceea că unul este cumpărător, celălalt vînzător, fiind deci amîndoi persoane egale din punct de vedere juridic. Pentru perpetuarea acestor relaţii este nevoie ca proprietarul forţei de muncă să vîndă forţa de muncă de fiecare dată numai pentru un timp determinat, căci dacă o vinde în întregime, o dată pentru totdeauna, el se vinde pe sine însuşi, transformîndu-se din om liber un sclav, din posesor de marfă în marfă. El, ca persoană, trebuie în permanenţă să se comporte faţă de forţa sa de muncă ca faţă de proprietatea sa, deci ca faţă de marfa sa proprie, şi acest lucru este posibil numai în măsura în care el o pune de fiecare dată la dispoziţia cumpărătorului pentru o perioadă de timp determinată, pentru a fi consumată fără a renunţa deci, prin înstrăinarea forţei de muncă, la proprietatea asupra ei40).
A doua condiţie esenţială pentru ca posesorul de bani să găsească pe piaţă forţa de muncă sub formă de marfă este ca posesorul ei, în loc să poată vinde mărfuri în care să fie materializată munca sa, să fie nevoit, dimpotrivă, să ofere spre vînzare, ca marfă, chiar forţa sa de muncă, existentă numai în organismul său.
Pentru ca cineva să vîndă mărfuri diferite de forţa sa de muncă, el trebuie să posede, fireşte, mijloace de producţie, de pildă materii prime, unelte de muncă etc. El nu poate să confecţioneze cizme dacă nu are piele. În afară de aceasta, el are nevoie de mijloace de subzistenţă. Nimeni, nici chiar un visător incurabil, nu poate trăi din produse ale viitorului, deci nici din valori de întrebuinţare a căror producţie nu a fost încă terminată, şi, ca în prima zi a apariţiei sale pe pămlînt, omul trebuie să consume în fiecare zi înainte de a produce şi în timp ce produce. Dacă produsele sînt produse ca mărfuri, ele trebuie vîndute după ce au fost produse şi pot satisface trebuinţele producătorului abia după ce au fost vîndute. La timpul de producţie se adaugă timpul necesar pentru vînzare.
Pentru transformarea banilor în capital, posesorul de bani trebuie deci să găsească pe piaţa de mărfuri pe muncitorul liber, liber în dublu sens, pe de o parte în sensul că dispune ca persoană liberă de forţa sa de muncă, ca de o marfă a sa, pe de altă parte în sensul că nu are de vînzare alte mărfuri, este, ca să spunem aşa, liber de toate, lipsit de cele necesare pentru realizarea forţei sale de muncă.
Pe posesorul de bani, care nu vede în piaţa muncii decît o secţiune specială a pieţei de mărfuri, nu-l interesează de ce îl întîlneşte pe acest muncitor liber în sfera circulaţiei. Şi deocamdată acest lucru nu ne interesează nici pe noi. Noi reţinem din punct de vedere teoretic această stare de fapt, aşa cum posesorul de bani o reţine din punct de vedere practic. Un lucru însă este clar. Natura nu produce pe de o parte posesori de bani sau de marfă, şi pe de altă parte simpli posesori ai propriilor lor forţe de muncă. Această relaţie nu este o relaţie naturală, după cum nu este nici o relaţie socială comună tuturor perioadelor istorice. Ea însăşi este, evident, rezultatul unei dezvoltări istorice anterioare, produsul multor transformări economice, al dispariţiei unui şir întreg de formaţiuni vechi ale producţiei sociale.
Şi categoriile economice pe care le-am analizat pînă acum poartă amprenta istoriei. Existenţa produsului ca marfă este legată de condiţii istorice determinate”.
(Capitalul, cap. 4.3)
(7) În paradisul lui Bentham: munca pe piața egală a cumpărătorilor egali în drepturi dar inegali în proprietăți
„Cunoaştem acum modul de determinare a valorii care i se plăteşte posesorului acestei mărfi specifice, forţa de muncă, de către posesorul de bani. Valoarea de întrebuinţare pe care acesta din urmă o primeşte în schimb apare abia în întrebuinţarea ei efectivă, în procesul de consum al forţei de muncă. Toate lucrurile necesare acestui proces, ca materii prime etc., posesorul de bani le cumpără pe piaţa de mărfuri şi le plăteşte la preţul lor integral. Procesul de consum al forţei de muncă este, totodată, procesul de producţie a mărfii şi a plusvalorii. Consumul forţei de muncă, asemenea consumului oricărei alte mărfi, are loc în afara pieţei, adică în afara sferei circulaţiei. Dar să părăsim această sferă zgomotoasă, în care totul se petrece la suprafaţă şi sub ochii tuturor, şi, împreună cu posesorul de bani şi cu posesorul forţei de muncă, să păşim în lăcaşul tainic al producţiei, la intrarea căruia stă scris: No admittance except on business*6. Aici vom vedea nu numai cum produce capitalul, ci şi cum este produs capitalul. Misterul obţinerii plusvalorii trebuie în sfîrşit să ni se dezvăluie.
Sfera circulaţiei sau a schimbului de mărfuri, în cadrul căreia se efectuează cumpărarea şi vînzarea forţei de muncă, este de fapt un adevărat paradis al drepturilor înnăscute ale omului. Aici domneşte în mod exclusiv libertatea, egalitatea, proprietatea şi Bentham. Libertate! Căci cumpărătorul şi vînzătorul unei mărfi, de pildă ai forţei de muncă, nu sînt supuşi decît voinţei lor libere. Ei încheie contractul ca persoane libere, cu drepturi egale. Contractul este rezultatul final, în care voinţele lor îşi găsesc o expresie juridică comună. Egalitate! Căci ei se raportează unul la altul ca posesori de marfă şi schimbă echivalent contra echivalent. Proprietate! Căci fiecare dispune numai de ceea ce este al lui. Bentham! Căci fiecare din ei se gîndeşte numai la sine însuşi. Singura forţă care îi uneşte este goana după avantaje personale, rapacitatea, interesul personal. Dar tocmai pentru că fiecare se gîndeşte numai la sine şi niciodată la altul, în virtutea unei armonii prestabilite a lucrurilor sau sub auspiciile unei providenţe ingenioase, ei fac numai ceea ce e în avantajul lor reciproc, în folosul lor comun, în interesul lor general.
Acum, cînd părăsim sfera circulaţiei simple, adică a schimbului de mărfuri, din care adeptul vulgaris al liberului schimb soarbe concepţiile, noţiunile şi etalonul tuturor raţionamentelor asupra societăţii în care domnesc capitalul şi munca salariată, observăm că fizionomia acestor dramatis personae ale noastre se schimbă întrucîtva. Fostul posesor de bani păşeşte înainte în calitate de capitalist, iar posesorul forţei de muncă îl urmează în calitate de muncitor al său; primul zîmbeşte semnificativ şi este foarte aferat; celălalt înaintează timid, în silă, ca omul care şi-a dus la tîrg propria sa piele şi care nu mai are de aşteptat altceva decît un singur lucru — ca această piele să-i fie tăbăcită”.
(Capitalul, capitolul 4.3)