Imigranții români în Spania

TEMA: Migranţii. România de “afară”

Românii și bulgarii care trăiesc în Spania corespund în totalitate conceptului de imigrant sau construcției sociale care s-a realizat în baza conceptului de imigrant. Nu se întâmplă același lucru cu persoanele care provin din Marea Britanie, Germania sau Franța chiar dacă numărul celor care trăiesc printre noi este ridicat. Conform prevederilor legale ale Uniunii Europene, sau cel puțin conform jargonului Comunității Europene, nici unii, nici alții nu sunt imigranți; nu sunt considerați imigranți nici românii, nici britanicii, deoarece deplasările în cazul Uniunii Europene nu sunt considerate fenomene migratorii, ci de mobilitate. În ciuda acestei situații, românii care trăiesc în Spania ocupă un loc în societate, pe piața forței de muncă și în imaginarul colectiv care îi menține în categoria de imigranți. La data de 1 ianuarie 2007, când România a intrat în Uniunea Europeană, în Spania existau 211.325 români cu permis de ședere legal. Românii formau al patrulea grup numeric, fiind clasați după marocani  (cu 543.721 rezidenți), ecuadorieni  (cu 376.233 rezidenți) și columbieni (cu 225.504 rezidenți). Românii au ajuns să ocupe a patra poziție în urma unei creșteri rapide, cu mult superioară celorlalte grupuri menționte, creștere care s-a produs în puțini ani, dat fiind că înainte de anul 2001 fenomenul migrator românesc abia exista în statisticile noastre. Un fenomen asemănător s-a întâmplat cu imigrația de origine bulgară, deși la o scară mai redusă (la data de 1 ianuarie 2007 existau 60.174 rezidenți bulgari).

În aceeași zi în care se transformau în cetățeni comunitari, românii aveau o altă particularitate în raport cu grupurile de imigranți cu același număr sau cu un număr  mai mare de membri: procentajul celor care se aflau în Spania într-o situație neregulamentară era superior celorlalte comunități de imigranți. Datele, chiar dacă sunt prezentate grosso modo, ne oferă o idee clară referitor la situația expusă: în ianuarie 2006, marocanii înregistrați în Registrele municipale din Spania erau în număr de 563.012, dintre care 493.114 erau rezidenți legali; ecuadorienii înscriși erau 461.310 dintre care  357.065 erau rezidenți legali; iar columbienii înscriși erau  265.141, dintre care 204.348 aveau permis legal de ședere. În cele trei cazuri datele indică existența unui anumit procentaj de persoane fără permis de ședere, fără a depăși însă procentajul de 25%  dintre persoanele înscrise în Registrele municipale. În schimb, în cazul românilor, existau 407.159 de persoane înscrise în Registrele municipale,  dintre care doar 192.134 erau rezidenți legali. Chiar dacă acceptăm că o comparație între persoanele înscrise în Registrele municipale și persoanele cu permis de rezidență nu determină cu precizie  procentajul de persoane fără permis rezidență, este evident că procentajul persoanelor fără permis era cu mult superior în cazul românilor decât în cazul celorlalte grupuri de imigranți.

Cauzele economice și importanța rețelei sociale în cazul comunității românești

 Prima întrebare apărută la începutul studiului noastre se referă la identificarea motivelor pentru care s-a produs o imigrație dinspre România spre Spania într-un procentaj atât de ridicat și atât de repede. În interviurile realizate, interlocutorii noștri au evidențiat că acest fenomen se relaționa atât cu situația care exista în România, cât și cu situația din Spania. Începând din anul 1996 s-a produs un nou val de emigrație din România care se datorează deteriorării majore a situației economice, generată de decizia Guvernului de a impulsiona liberalizarea  economiei și de a aplica recomandările FMI. Acest fapt a determinat închiderea unui număr important de fabrici și reducerea populației active în câmpul muncii. În același timp s-a produs o scădere puternică a salariilor. Trebuie menționat că această situație s-a schimbat foarte puțin în perioada anilor 2000:  în 2007  salariile care abia depășeau 200 de euro aveau în continuare un caracter generalizat, iar prețurile produselor nu erau cu mult inferioare celor din Spania; în anul 2008 salariile deja erau mai ridicate, deși creşterea prețurilor a fost de asemenea semnificativă.

Aceste date explică însă de ce românii plecau din România, nu și motivul pentru care veneau în Spania. La sfârșitul anilor nouăzeci, când românii au început să fie protagoniștii fluxurilor intense de emigrație,  în întreaga Comunitate Europeană existau politici foarte restrictive care împiedicau mobilitatea străinilor. Pe de altă parte, politicile de azil care la începutul anilor nouăzeci permiseseră multor români să se îndrepte spre Germania, Franța și alte țări din Europa Centrală deveniseră mai restrictive, iar românii nu erau admiși drept solicitanți de azil.  În aceste condiții emigrarea se putea produce doar pe căi neregulamentare și în acest caz se îndrepta doar spre țări cu un grad înalt de economie subterană cum este cazul Italiei și al Spaniei. Românii care au participat la sondaje indică faptul că înainte de a veni în Spania știau că în Spania se putea găsi de lucru chiar dacă veneau într-o situație neregulamentară. De asemenea, știau că o situație similară nu exista în Germania. Se pot deduce cu ușurință motivele pentru care am fost aleși drept țară de destinație: în primul rând datorită structurilor noastre de producție, nivelului de economie subterană, ritmului de creștere economică din acea perioadă și caracteristicilor demografiei noastre.

Totuși motivele enumerate până acum nu explică în totalitate dinamica migratoare  a românilor. Majoritatea persoanelor participante la sondaj s-au referit la motive economice, dar au adăugat că au venit în Spania deoarece aici se aflau alți români (membri ai familiei, cunoscuți…) care veniseră cu anterioritate. Ne aflăm în fața unei realități care apare în toate procesele migratorii: importanța enormă pe care o are rețeaua socială într-un proces migrator. În studiul realizat de Aparicio y Tornos (2005: 64)[1]  se indică că un procentaj de 59,8 % dintre românii participanți la sondaj au afirmat că au rude în Spania, procentaj care reflectă importanța pe care o are rețeaua socială.

Care este rețeaua socială a românilor care au venit în Spania? Relațiile care alcătuiesc rețeaua acestora sunt foarte variate: familie, prietenie, relație etnică  (în cazul românilor acest element se regăsește doar în comunitatea romă), de vecinătate, relație bazată pe factori religioși și naționali, etc. Nu toate rețelele au aceeași forță.  Considerând legătura de familie drept o legătură foarte puternică care garantează ajutorul reciproc, pentru majoritatea imigranților români legăturile puternice ale rețelei sociale se reduc doar la membrii familiei. Legătura religioasă este importantă pentru românii care aparțin minorităților religioase, în mod special cei care aparțin celor două religii protestante: adventiștii și penticostalii.  Această rețea socială bazată pe factori religioși a fost observată în Coslada, oraș al comunității din Madrid care a fost unul dintre primele locuri unde au ajuns românii. În această rețea se remarcă “solidaritatea și forța legăturior comunitare” (Arango, 2001: 50)[2]. Acest fapt a fost observat de asemenea în Castellón, unde “comunitatea adventistă a avut un rol important în crearea și dezvoltarea unei rețele migratorii” (Viruela, 2004: 242)[3]. În ultimii ani a apărut o altă minoritate religioasă: penticostalii, o comunitate mult mai numeroasă decât cea adventistă.  Între persoanele care au participat la interviu și care fac parte din această comunitate am putut observa existența relațiilor de ajutor reciproc care depășeau nucleul familiei.

În ceea ce privește ajutorul reciproc specific, de exemplu a oferi contacte, bani, găzduire în țara de destinație, accesul la un loc de muncă etc., am verificat că pentru majoritatea românilor care au emigrat în Catalonia (nu îndrăznim să afirmăm că în toată Spania pentru că am realizat studiul doar în Catalonia), rețeaua socială se reduce la foarte puține legături sau este o rețea care se rarefiază foarte mult după  primele contacte. Aceasta se reduce la persoanele din familie și la prietenii cei mai apropiați. O replică care s-a repetat în mod curent printre persoanele participante la interviu este că  “niciun român nu așteaptă să fie ajutat de alt român, exceptând cazul în care acesta face parte din nucleul familiei sau este un prieten foarte apropiat”. Când au fost întrebați pe ce relații se bazează, imigranții români (exceptând numărul redus al celor care fac parte dintr-o asociație, sau cei care aparțin minorităților religioase și roma) menționau de obicei câțiva membri ai familiei și câțiva prieteni apropiați, afirmând că nu aveau nicio relație cu românii.

Caracteristicile rețelei sociale a românilor sunt puse în evidență de faptul că românii care vin în Spania sunt din toate regiunile României și odată ajunși în Spania se distribuie în toată zona geografică spaniolă. În cazul în care imigranții de o anumită origine provin dintr-o singură localitate sau regiune și se îndreaptă spre o localitate sau o regiune specifică, ceea ce se remarcă este faptul că acolo s-a realizat o rețea socială extinsă și solidă care canalizează migranții între un punct de origine și de destinație concret.  Cazul românilor este însă unul opus. Există puține localități din Spania în care s-au concentrat mai mulți români (Castellón, Coslada…), care prezintă mai multă solidaritate în rețeaua socială. Exceptând aceste cazuri, s-a produs o expansiune semnificativă pe întregul teritoriu geografic spaniol; iar în cazul Cataloniei, fenomenul dispersiei geografice este și mai intens. Acest fenomen coincide cu faptul că ne aflăm în fața unei rețele sociale care, dacă este privită în ansamblu, este fragmentată în segmente foarte restrânse.

Fragmentarea rețelei sociale este un fenomen întâlnit mai ales în cadrul numeroșilor români care au ajuns aici fără niciun tip de rețea socială. Explicația acestui fenomen este următoarea: pe de o parte informația abundentă care circula în România referitor la Spania, informație care invita la emigrare inclusiv persoanele care nu aveau un sprijin în țara de destinație; în al doilea rând rolul pe care îl joacă agențiile de ocupare a forție de muncă și agențiile de turism.

Imigrația neregulamentară și inserția în economia subterană

Majoritatea românilor care trăiesc în prezent în Spania au emigrat în mod neregulamentar. În unele cazuri au emigrat fără a avea o rețea socială, iar în celelalte (majoritatea) au emigrat atrași de membrii familiei sau de prietenii pe care îi aveau în Spania. În ambele cazuri imigrarea a fost neregulamentară și astfel începutul activității de muncă s-a produs în economia subterană.

Dintre românii care au avut acces înainte de 2007 la un permis de rezidență foarte puțini au fost angajați din România, acest segment neîncepând activitatea de muncă într-o situație reglementată. Marea majoritate a românilor sunt persoane care mai întâi au lucrat fără permis de lucru și ulterior au reușit să îşi reglementeze situația lor legală. Cei care s-au integrat de la început în câmpul muncii în condiții de legalitate sunt o minoritate. Acest fenomen s-a produs deoarece căile existente pentru o migrație legală nu erau accesibile și nu satisfăceau cererea de forță de muncă externă generată în anii anteriori.

Persoanele participante la sondaj au declarat că în momentul în care au luat în considerare decizia de a emigra, calea legală nu era accesibilă majorității persoanelor. Românii cunoșteau foarte puțin Biroul de Migrații și Forță de Muncă care aparține Ministerului Muncii. Respectivul birou se află în București și la el ajung persoane din capitală și din împrejurimi, însă imigranții români veniți în Spania provin din toată România. Înainte de anul 2007 majoritatea persoanelor care luaseră decizia de a emigra nu știau de existența acestui organism sau nu aveau încredere în eficiența acestuia și alegeau calea de emigrare care li se părea cea mai accesibilă. În unele cazuri informația era primită de la agenția de turism sau o persoană din familie care a emigrat anterior. În majoritatea cazurilor informația primită a determinat persoanele să realizeze deplasarea în Spania având statut de turist, ceea ce echivalează cu imigrația neregulamentară, deși, așa cum am semnalat, există cazuri în care imigrantul a contactat în prealabil agenții de selecționare a  forței de muncă pentru a gestiona un proces migrator cu ofertă de muncă și permis de lucru.

Procentajul redus al persoanelor care  au venit în Spania prin procedurile legale este pe de altă parte relaționat cu ofertele de lucru care ajung în România. Majoritatea companiilor din Spania care angajau români nu se gândiseră niciodată la posibilitatea anunțării ofertei de lucru în România. Numărul de oferte care ajungea în România era inferior capacității de ocupare a forței de muncă pe care o avea piața muncii în Spania în anii anteriori crizei și cu mult inferior numărului de persoane care doreau să vină în Spania.

Românii  care au imigrat în mod neregulamentar au avut acces la piața muncii și în anii anteriori intrării României în UE,  dar în mod uzual inserția se producea în economia subterană.

Strânsa legătură care există între imigrația neregulamentară și economia subterană poate îmbrăca diverse forme. Există situații care se caracterizează printr-o deplasare neregulamentară, care implică însă o destinație de muncă stabilită; în alte cazuri nu există o conexiune între deplasare și inserția ulterioară în câmpul muncii, iar atunci imigrantul începe să caute un loc de muncă după ce a ajuns în Spania.

Cazurile în care imigranții sunt deplasați cu o destinație de muncă deja stabilită în economia subterană sunt cele care figurează în definiția traficului de forță de muncă. De exemplu, am avut informații că în Teleorman un transportator cu 15 microbuze deplasa în Spania în jur de 200 de persoane în fiecare săptămână  (acest fapt se petrecea în anul 2004). Clienții săi (imigranți) erau recrutați mai ales prin anunțuri în presa locală sau pe Internet. Încasa 300 de euro pentru deplasare și oferea opțiunea de a veni în Spania cu un loc de muncă. Persoanele doritoare realizau și unele plăți adiționale a căror valoare nu o cunoaștem. Acest transportator avea contacte în Barcelona și Valencia pentru obținerea serviciilor. Persoana care ne-a oferit aceste informații consideră că “agenții” acestui transportator în Barcelona au intermediat  oferte de muncă pentru aproximativ 3.000 români, fiind vorba mereu de economia subterană.

Conform informațiilor obținute, în vara anului 2003 au fost aduse aproximativ 1.000 de persoane din România în mod neregulamentar pentru cules portocale între lunile octombrie și noiembrie în Valencia. Acestea informații au pus în evidență că agricultura în Valencia a fost unul dintre spațiile vaste ale economiei subterane din Spania. Acolo au existat mii de persoane care au lucrat în mod neregulamentar, cu sisteme specifice de recrutare și ierarhizare.

Un exemplu concret de imigrație ilegală realizată prin intermediul unei agenții românești de angajare și cu acordul companiilor spaniole de construcții este cazul grupului de 20 de români care au lucrat la construirea noului edificiu al Regiei de apă din Barcelona (Torre Agbar). Împreună cu aceștia, au mai selecționat încă 68 de muncitori care și-au continuat activitatea în alte companii din Barcelona. Acești  20 de lucrători plătiseră fiecare dintre ei 1.100 € unei agenții pentru angajarea lor în Spania, crezând că emigrau în condiții legale și  că agenția le gestiona permisele necesare. Prima surpriză a fost faptul că au fost primiți în baza unui singur document care ţinea locul celorlalte acte (de identificare, pentru a lucra și pentru a trăi în Barcelona) şi care s-a redus la o copie plastificată a propriului pașaport cu o ștampilă a companiei aplicată pe o copie xerox. De ce compania a aplicat ștampila pe un document fraudat? Răspunsul dat a fost că era necesar un astfel de document pentru a intra pe șantier, dat fiind că persoanele care lucrau pe respectivul șantier aparțineau unor companii diferite. La acest răspuns trebuie adăugată încrederea companiei în propria impunitate, deși proceda fraudulos.

Când s-a realizat interviul, muncitorii deja știau că fuseseră înșelați, că nu dețineau un permis de muncă și că era necesar să se întoarcă în România înainte de 3 luni de la data sosirii în Spania. Aveau o vagă promisiune că din România vor fi deplasați spre alte destinații, cum ar fi Italia și prin urmare banii investiți nu fuseseră pierduți în totalitate.  În realitate însă nu știau nici măcar dacă vor fi plătiți pentru munca prestată în Barcelona.  După o lună și jumătate fuseseră plătiți doar cu  245 €, pentru că li se scăzuse suma de 600 pe care o datorau agenției și fuseseră informați că restul banilor vor fi plătiți la sfârșitul activității.

Alte persoane ne-au oferit alte numeroase exemple de activități în economia subterană care au durat doi sau trei ani și care au implicat trecerea prin diverse sectoare de muncă. Unii au început în agricultură, culegând căpșunile din Huelva și citricele din Levant; ulterior au lucrat drept șoferi de camion conducând trailere și apoi au continuat în construcții. În toate aceste activități s-au întâlnit cu alți români care se aflau, de asemenea, într-o situație ilegală.

Aplicarea moratoriului după anul 2007, anulat în 2009 și implementat din nou în 2011, constrânge românii la un nou statut, în cadrul căruia unele aspecte s-au schimbat, dar cel mai important dintre ele nu. Acum românii nu pot fi expulzați, dat fiind că nu sunt supuse moratoriului dreptul de a călători, dreptul de intrare sau ieșire din Spania, și prin urmare românii cu un pașaport în vigoare pot intra în Spania. Dar nou-veniții nu au dreptul la muncă și prin urmare nu pot intra în economia legală, nu pot solicita un contract companiei pentru care lucrează, şi nici nu pot fi înscriși în sistemul Asigurărilor Sociale. 

 _______________

 Traducere: Corina Tulbure

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România

 Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES