Pledoarie pentru egalitatea economică

TEMA: Egalitatea şi chipurile ei

Mă voi referi  în continuare la idea de egalitate economică, nu în accepţiunea  radicală a termenului, de uniformizare totală a veniturilor, de identitate economică, ci în cel al diminuării/atenuării discrepanţelor majore între veniturile diferitelor categorii de populaţie. De ce egalitatea economică? Ezit să fac aici o ierarhizare a diferitelor tipologii de libertate şi să proclam superioritatea egalitatăţii economice faţă de cea politică, de exemplu.  Am ales egalitatea economică pur şi simplu pentru că este cea mai ameninţată la ora actual – şi aceasta  se intâmplă nu doar în România, ci în întreaga lume. Un recent studiu OECD arată că în majoritatea statelor  membre ale acestei organizaţii, veniturile celor mai bogaţi 10% au crescut mai rapid decât ale celor mai săraci 10%, ceea ce a dus la o adâncire a inegalităţii. Tendinţa  a demarat la sfârşitul anilor 70 şi s-a accentuat către anii 80 ai secolului trecut, avându-şi originea în SUA şi Marea Britanie şi extinzându-se apoi în întreaga lume[i]  Spre exemplu, în prezent, Marea Britanie este mai inegalitară decât a fost oricând în alt moment istoric de la 1920 încoace. În SUA, un recent raport întocmit de Congressional Budget Office arată că ponderea veniturilor celor mai bogaţi 1% din populaţie s-a dublat din 1979 până în 2007, crescând de la 8% la 17%. În acelaşi interval, cincimea cea mai săracă şi-a văzut veniturile diminuate, ponderea veniturilor acestora scăzând de la 7% în 1979 la 5% în 2007[ii]. Nu mai vorbesc de România, unde inegalitatea s-a accentuat chiar şi în anii de boom economic şi unde în prezent discrepanţa dintre bogaţi şi săraci este printre cele mai ridicate din UE.

Deşi include cuvântul “economic”, problema egalităţii economice este  în primul rând  una morală. Cu toate astea – sau tocmai de aceea, ea nu îşi are în ultima vreme loc pe agenda decidenţilor politici, obsedaţi de cifre macroecnomice, de deficite, datorii, creşteri şi contracţii ale economiei. Captivi ai acestei logici, ei nu mai sunt preocupaţi de aspectele morale ale societăţii în care trăim pentru că, nu-i aşa, cifrele ajung să ţină locul eticii, să dicteze ierarhiile axiologice, principiile juste de viaţă şi de acţiune politică. Se pierde sensul actului de guvernare – politicile economice sunt elaborate de dragul cifrelor, nu de dragul binelui comun şi al bunăstării generale.  Pentru că, dacă ar fi altfel, obsesia noastră nu ar fi creşterea economică per se, care în ultimii 30 de ani s-a tradus printr-un surplus în avantajul unei minorităţi privilegiate, ci creşterea economică pentru cât mai mulţi cetăţeni şi diminuarea sărăciei. Evidenţele empirice ne arată că în realitate creşterea economică de una singură nu atrage în mod necesar  prosperitate pentru toată lumea. M. Ravallion susţine această afirmaţie cu cifre cât se poate de exacte, demonstrând  că într-o ţară cu o rată a sărăciei de 40% şi  cu o creştere economică anuală de 2% per capita, dar cu un nivel al inegalităţilor scăzut, sărăcia poate fi combătută în 10,5 ani; acelaşi proces va dura 57 de ani într-o ţară cu un nivel înalt de inegalitate. Cu alte cuvinte, nu se poate scăpa de blestemul sărăciei până nu sunt aplicate politici bazate pe redistribuire şi care urmăresc diminuarea inegalităţilor dintre bogaţi să  săraci[iii].

De ce însă problema egalitatii economice este o chestiune morala? În primul rând  pentru că de ea depinde exercitarea altor drepturi individuale, aşa zis negative,  cum ar fi libertatea, de exemplu. Sunt conştientă că acest lucru poate părea şocant pentru unii, pentru că ne-am obişnuit să vehiculăm  în spaţiul public şi intelectual românesc teza conform căreia egalitatea se află într-un conflict fundamental cu libertatea. E adevărat, relaţia dintre cele două reprezintă un întreg subiect de dezbateri filosofice, însă în cazul nostru percepţia asupra caracterului ireconciliabil al acestui conflict se datorează experienţei trăite sub comunism, care a făcut ca apologia virtuţilor egalităţii – practicată cel puţin la nivel discursiv –   să fie asociată, în mod automat, cu o limitare a libertăţii. Cu alte cuvinte, istoria naţională ne-a lăsat cu trista impresie că egalitatea şi libertatea se exclud reciproc. Preferinţa românilor pentru libertate în defavoarea egalităţii este, astfel,  lipsită de echivoc, a se consulta sondajele de opinie care măsoară acest lucru. Egalitatea în sine nu este însă în contradicţie cu libertatea, tragedia provine din faptul că aceasta este, aşa cum spunea G.Sartori, numai o condiţie insuficientă a libertăţii şi adeseori în istorie cei care au acţionat în numele egalităţii nu s-au preocupat de libertate, asumând că mai multă egalitate înseamnă automat mai multă libertate. Or, aşa cum libertatea politică nu rezolvă problema foamei, tot aşa pâinea nu rezolvă problema libertăţii politice[iv]. De aceea, expresia de   égaliberté  a lui Balibar  – care stipulează că libertatea şi egalitatea sunt două faţete ale aceleeaşi monede şi extensiile ambelor  sunt identice – este, cred, eronată: nu orice proiect egalitar este echivalent cu o sporire a libertăţilor.

Dar faptul că A este o condiţie insuficientă  pentru B nu înseamnă că A şi B sunt incompatibile. Ceea ce vreau să subliniez însă e că fără o anumită egalitate economică nu putem discuta decât despre o libertate extrem de precară.  Tot aşa, nu putem vorbi de egalitate în absenţa libertăţii  – decât dacă ne referim la o egalitate  la care nimeni nu cred că aspiră, cum ar fi egalitatea între sclavi. Afirm, deci, că numai prin urmărirea egalităţii economice  (repet, nu a identităţii economice) se poate obţine o maximizare a libertăţii, altfel  libertatea rămâne un bun formal, distribuit inechitabil în societate, de care beneficiază doar unii şi de care sunt privaţi parţial sau cu desăvârşire alţii.  Libertatea lupului poate  însemna moartea mielului şi absenţa oricărei libertăţi a celui slab,  cum susţinea chiar I. Berlin[v]. Să ne imaginăm un tânăr din mediul rural românesc, cu un loc de muncă prost remunerat, unul dintre acei working poor care reprezintă cam 17% din totalul angajaţilor din Romania. Câte şanse are să câştige un proces în faţa unui reclamant mult mai bogat? Desigur, îmi veţi răspunde că asta reprezintă o problemă ce ţine de integritatea sistemului de justiţie şi averea nu ar trebui să  influenţeze sentinţele unui tribunal imparţial: aşa este, dar în realitate, dreptatea nu e niciodată o chestiune ce poate fi tranşată simplu, faptele nu sunt reductibile la alb şi negru, aşa cum legea, oricât de bună, se pretează,  la rându-i,  la multiple interpretări, care vor putea fi deturnate în favoarea celui care îşi va permite un avocat mai bun şi mai scump. Sau, în cuvintele lui  Allen Buchanan, “drepturile la o justiţie redistributivă sunt necesare pentru a diminua inegalităţile materiale dintre cetăţeni, astfel încât să se limiteze inegalităţile în eficacitatea cu care sunt exercitate drepturilor civice şi politice.[vi].

Egalitatea economică este o chestiune morală şi pentru că de ea depinde armonia unei societăţi in ansamblul ei şi relaţiile dintre indivizi.  Egalitatea este benefică nu pentru că este o idee dragă celor cu sensibilităţi de stânga, ci pentru că, grosso modo, în societăţile egalitare oamenii trăiesc mai mult, sunt mai puţin bolnavi, suferă de mai puţine boli, inclusiv psihice, alcoolismul este mai redus şi criminalitatea mai scăzută. Aceste corelaţii sunt documentate statistic pentru Marea Britanie şi SUA de către Tony Judt, de exemplu[vii] şi de către Wilkinson Richard şi  Pickett Kate pentru un grup mai larg de ţări [viii].  “Dacă nu se reuşeşte evitarea unui nivel înalt de inegalitate, atunci un stat are nevoie de mai mulţi poliţişti şi de mai multe închisori”, ne spun ei, argumentând că în societăţile umane profund inegale cei aflaţi la baza piramidei sociale suferă de o gamă largă de patologii. Prin aceasta, omul nu se deosebeşte de alte primate care sunt animale sociale, cum ar fi maimuţele macac, pe care, în cadrul unui experiment,  oamenii de ştiinţă le-au închis într-o cuşcă şi le-au învăţat cum să apese pe un mâner pentru a obţine cocaină. Rezultatul  a fost că maimuţele cu un statut superior au consumat mai puţină cocaină decât cele aflate la baza ierarhiei, care au suferit numeroase disfuncţii fiziologice, incluzând arteroscleroză sau creşteri în greutate. În mod similar, cercetătorii au descoperit că atunci când oamenii devin şomeri sau trec prin dificultăţi economice, ei au tendinţa de a deveni supraponderali. De asemenea, există o puternică corelaţie între nivelul de inegalitate şi consumul de droguri. Surprinzator, statele cu o legislaţie mai relaxată, cum ar fi Olanda, nu sunt şi cele unde consumul de droguri este cel mai înalt – poate şi pentru că ele sunt mai egalitare?…

Dar aceste evidenţe sunt ignorate,  pentru că, iată, am ajuns să tratăm inegalitatea ca pe o stare firească a condiţiei umane şi, prin extensie, la fel am procedat şi cu disfuncţionalităţile sociale care decurg din această stare: ni se par fireşti. Şi asta pentru că treizeci de ani de inegalităţi au reuşit să îi convingă pe oameni că aceasta e o stare naturală în privinţa căreia nu putem face mare lucru, dupa cum afirma Tony Judt într-un capitol al cărţii pe care am menţionat-o mai devreme şi care are drept motto un zguduitor citat din Tolstoi, ce ne aminteşte că “ nu există condiţii de viaţă cu care omul să nu se poată obişnui, mai ales atunci când vede că acestea sunt acceptate de toţi semenii săi”. Morala noastră este, cu alte cuvinte, modelată de realităţile în care trăim şi raportarea comunităţii mai largi la aceasta – când sclavia este tratată drept normalitate de o majoritate covârşitoare, e nevoie de o revoluţie mentală răscumpărată cu sânge sau de un război civil  fratricid pentru a zgudui această viziune. Aşa cum inegalitatea a fost tratată timp de 30 de ani drept o consecinţă firească a funcţionării pieţelor libere şi a liberei concurenţe şi drept o simplă stare naturală a economiei, tot aşa şi în antichitate sclavia nu era considerată o chestiune morală, ci una strict economică…Tocmai de aceea, pentru a ne elibera de constrângerile unei logici care poate duce la dezumanizare, este imperativ necesar să ne emancipăm din capcana logicii economice şi să privim, în sfârşit,  faptele economice ca şi fapte morale. Iar inegalităţile economice sunt o problemă morală…