TEMA: Egalitatea şi chipurile ei
Tema (in)egalității se confundă cu nașterea și dezvoltarea societăților moderne. Revoluțiile politice ale ultimelor două secole au avut în nucleul lor ideatic problema inegalității, fie că ea a fost definită în termeni politici (împotriva regimului nobiliar și al monarhiilor de drept divin sau al unor națiuni/confesiuni dominante), sociali sau economici. Pe valurile învolburate ale actualei crizei economice şi sociale globale un cuvânt şi-a recâştigat capacitatea de a mobiliza, s-a re-energizat: „inegalitatea”. Vedem, chiar în aceste zile, o resurecție globală, aparent neașteptată, împotriva pervertirii ideii de echitate. Spunem că este neașteptată deoarece în primul deceniu de după încetarea Războiului Rece în lumea occidentală, ulterior și în Europa central-răsăriteană, s-a instalat iluzia reglării discrepanțelor sociale prin acțiunea liberă a piețelor, ce urmau a produce o prosperitate tot mai larg și corect răspândită. Neo-liberalismul economic părea a fi anesteziat simțul critic și ethosul egalitar al majorității cetățenilor, însă declinul economic al Occidentului a renăscut vechile radicalisme și a creat alte noi.
Constatarea mentalității inegalitare prezente în societatea românească a devenit un truism. Explicarea consecințelor manifestării acesteia reclamă, în opinia noastră, recursul la inventarul metodologic aflat la dispoziția istoricului. În cele ce urmează prezentăm câteva observații asupra modului în care ideea de egalitate s-a transformat în societatea românească în ultimele secole, concentrându-ne, desigur, asupra istoriei recente.
De la regimul de stări la elitele revoluționare
Primul element de la care pornește succinta noastră analiză este de natură antropologică și vizează modelul familiei tradiționale românești. În interiorul acesteia relația dintre soți era inegalitară, bărbatul fiind capul familiei în mod tradițional. În privința relației dintre frați, în spațiul românesc poate fi întâlnit atât modelul inegalitar, cât și cel egalitar, elementul definitoriu în stabilirea acestui tip de relație fiind transmiterea averii: primul născut primește o pondere mult mai mare față de ceilalți frați, respectiv averea se împarte în mod egal între moștenitorii familiei.
Pe schema tripartiției funcționale a rolurilor în societate, între războinici, preoți și agricultori, de origine indo-europeană, s-a constituit și în țările române regimul de stări, ce a consacrat o societate inegalitar-ierarhică, în care nobilimea și clerul, mai ales cel înalt, constituiau categoriile dominante. În spațiul transilvănean regimul de stări introducea o dublă discriminare, pe criteriu etnic (românii iobagi erau considerați prin Unio Trium Nationum „națiune tolerată”) și confesional, ortodoxia nefiind considerată „religie receptă” după Reformă.
Sub impulsul ideilor Revoluției franceze de la 1789 generația pașoptistă aduce în spațiul românesc ideea de egalitate între semeni, dorind abolirea regimului de stări. Desființarea privilegiilor nobiliare și egalitatea între națiuni sunt principalele revendicări ale mișcărilor revoluționare de la 1848-`49. Desigur, revoluția a fost înfrântă, însă ideea de egalitate socială și națională fusese sădită în mentalul colectiv prin acțiunea politică a elitelor pașoptiste. Răsturnarea deplină a regimului de stări se produce însă abia ca urmare a unei noi mari crize, Primul Război mondial, care aduce alături de votul universal și o importantă împărțire a averilor imobiliare ale clasei nobiliare.
Ideea egalitară nu a avut o creștere naturală, organică în societatea românească, ci a fost adusă pe valul mișcărilor revoluționare de către elite occidentalizate. Spre deosebire de vestul Europei, unde egalitatea politică și socială s-a dezvoltat ca un proiect politic al burgheziei, fiind prezentă în cultura civică a națiunilor moderne, în România asimilarea ideii de egalitate de către o populație majoritar rurală, conservatoare nu a fost deplină, iar elitele revoluționare pașoptiste au jucat un rol de pionierat, care nu a fost continuat decât parțial la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima parte a secolului XX.
La români, ca urmare a constituirii relativ târzii a națiunii și a apartenenței teritoriilor locuite de români la imperiile austro-ungar, țarist și otoman, ideea de egalitate a fost gândită în termeni etnici (naționali) și în subsidiar în cei socio-economici.
Pervertirea egalității prin egalitarism
Resurecția ideii egalitare în societatea românească a avut loc la finalul celui de Al Doilea Război Mondial printr-o nouă revoluție, de data aceasta geopolitică – prin satelizarea României de către Uniunea Sovietică – și totalitară, prin comunizare. Agenții de promovare ai ideii egalitare erau contra-elite, „proletariatul”, iar sursa de inspirație ideologică și legitimitate nu mai era Vestul, ci Estul, Kremlinul. Egalizarea societății, iar nu egalitatea civică a cetățenilor a fost esența proiectului politic stalinist. Proprietățile au fost confiscate sau naționalizate, libertățile civile au fost drastic amputate în numele abolirii oricărei forme de inegalitate. Desființarea claselor sociale, implicit egalizarea brutală și nefirească a societății, face parte din nucleul proiectului ideologic marxist-leninist. După cum observa Milovan Djilas, în locul claselor vechiului regim burghez s-a instaurat o „Nouă Clasă”, a privilegiaților birocrației de partid și de stat, nomenclatura. Proiectul egalitarist comunist este bazat, în mod fundamental, pe ideea controlului autoritar al societății, în numele egalității fiind sacrificată libertatea. Comunismul de tip sovietic nu putea produce o reală bunăstare, în condiţiile ignorării celor mai elementare reguli ale pieţei libere. De altfel, sistemul privilegiilor a creat importante şi contrastante inegalităţi într-o societate care avea drept obiectiv principal eliminarea „exploatării omului de către om”.
„Contractul social” de tip sovietic era de tip egalitarist, statul asumându-și să le ofere cetățenilor accesul la sistemul educațional, medical, pensii, locuri de muncă, locuințe ieftine ș.a. în schimbul cedării libertății. Beneficiile sociale oferite de statul comunist erau slabe calitativ, în majoritate non-monetare, dar foarte extinse, având chiar pretenția de universalitate. Realizarea unei societăți formate din oameni egali nu doar în sens civic, ci și socio-economic reprezenta principalul obiectiv ideologic, susținut de imensul aparat de propagandă. În realitate, societatea comunistă este una stratificată, existând diferențe de venituri și beneficii sociale în funcție de rezidență (orășenii erau mai bogați decât sătenii), locul de muncă (sectorul industrial și minier oferind cele mai mari câștiguri), sau de apartenența la PCR. Chiar dacă regimurile comuniste au eșuat în proiectul lor ideologic, nostalgia față de o societate în care ascensorul social părea a funcționa este tot mai prezentă, pe măsură ce inegalitatea este tot mai răspândită, devenind structurală, transformându-se în fundamentul unui nou regim politic.
Postcomunismul inegalitar. Constituirea unui nou regim de stări
În mod evident, egalitarismul de tip totalitar, a avut un efect devastator și asupra ideii de egalitate din perspectivă democratică. Resetarea ideologică de după 1989 a plasat ideea de egalitate nu în zona doctrinei progresiste (revoluționare), acolo unde își află locul în mod tradițional, ci în arealul conservatorismului. Aspirația spre egalitate civică a fost considerată revolută, sub impactul neo-liberalismului și conservatorismului anticomunist, fiind asociată cu Vechiul Regim (comunismul). În mod ironic, din perspectiva discursului public, egalitatea a fost respinsă prin camuflarea acesteia în egalitarism, fiind privită ca o formă de manifestare a contra-revoluției.
Beneficiarii principali ai contractului social de tip comunist, foștii țărani transformați în muncitori industriali, s-au transformat în marii perdanți ai tranziției, deoarece activitatea lor a fost considerată dispensabilă într-o economie orientată tot mai mult spre sectorul serviciilor și comerțului. Agricultorii au intrat și ei rapid în rândul celor care au plătit costul tranziției, deoarece au primit pământ, însă nu și mijloacele tehnice pentru cultivarea lui. Din punct de vedere politic aceste categorii și-au pierdut influența, partidele politice adoptând o conduită predominant paternalist-asistențială atât spre muncitorimea industrială cât și spre agricultori, considerați a fi o sursă ieftină și sigură de voturi.
Partidele istorice (PNȚCD, PNL), ce s-au definit la început geometric mai degrabă decât ideologic ca fiind de „dreapta”, au respins ideea egalitară deoarece ele aveau o agendă concentrată pe revenirea la situația antebelică: de la reinstaurarea monarhiei constituționale la redarea în integralitate a proprietăților ce au fost naționalizate sau confiscate începând cu anul 1945.
Social-democrații, aflați în plin proces de cristalizare doctrinară, au fost primii gestionari ai procesului de împărțire a averii națiunii. În 1995-1996 s-a desfășurat așa-numita „cuponiadă” prin care se presupunea că 30% din acţiunile societăţilor comerciale moștenite din perioada regimului comunist vor fi distribuite populaţiei. Ideea distribuirii egalitare a averii națiunii, în contextul trecerii de la economia de stat la cea privată, nu a dat rezultatele promise. Proprietatea a rămas dispersată, iar certificatele de proprietate au fost culese destul de rapid de pe piață de „miliardarii de carton” ai tranziției, devenind actorii principali ai capitalismului anti-modern.
După schimbarea de putere politică din 1996 împărțirea proprietăților de stat s-a accelerat prin două mari metode: privatizarea economiei și restituirea proprietăților. Ambele metode au însemnat adâncirea procesului de creștere a inegalității în societatea românească.
Schimbările de natură obiectivă din România au avut loc simultan cu mutații în sfera valorilor. „Averea”, în sens general, banii, în mod concret, au devenit principalul obiectiv aspirațional, implicit și criteriu de stratificare socială. Individualismul, adesea cu nuanțe darwiniene, a cuprins categorii tot mai largi ale populației. „A fi egal” a devenit sinonim cu a fi „ratat”, „neadaptat”, „loser”, „fraier” ș.a. Egalitatea civică și-a pierdut semnificația socială reală pentru numeroși cetățeni, deoarece Statul nu a oferit garanții că aceasta poate deveni efectivă urmând „spiritul legilor”. Mecanismele de reușită socială garantată sunt cele para-legale sau de-a dreptul ilegale. Utilizarea acestora nu a devenit cu adevărat prohibită deoarece nu este considerată la nivel societal a fi ilegitimă. Expresia „și ceilalți ar face la fel, dacă ar avea ocazia”, prin referire la utilizarea mecanismelor nelegale pentru obținerea succesului social, arată că în societatea românească diferența semnificativă între cetățeni este doar de oportunitate, nu de aderență la seturi de valori radical diferite. Egalitatea a devenit quasi-sinonimă cu sărăcia, de aceea inegalitatea a dobândit un nou tip de legitimitate, cea obținută prin forța practicii cotidiene.
Oricât de incomod ar fi acest adevăr, pe ruinele regimului comunist nu s-a ridicat o societate modernă, democratică, ci o societate neo-feudală. S-a reconstruit un sistem de privilegii utilizându-se chiar mecanismul democratic (parlamentar).
Noul regim de stări s-a creat oarecum pe furiș, în tăcere, prin cooperarea principalilor operatori politici din România. Regimul de stări nu este justificat printr-o ideologie de sine stătătoare prin care să fie consacrate privilegiile unora sau altora, ci s-au pervertit teze ale „ideologiei reformei”, neo-liberalismului economic ori ale teoriei subsidiarității ș.a.
Fenomenul cel mai vizibil al creării unui sistem de privilegii este cel al așa-numiților „baroni locali”, aceștia aparținând principalelor partide politice. Noua clasă de privilegiați își extrage puterea din controlul asupra resurselor locale. Pas cu pas, statul este modelat în funcție de interesele „noii nobilimi”: tot mai multe competențe și resurse sunt cedate de guvernul central autorităților locale, în numele principiului descentralizării. Legislația electorală este astfel realizată încât să genereze statu-quo-ul, menținerea controlului asupra feudelor. Într-o veritabilă mișcare de cartelizare partidele parlamentare au decis ca primarii și președinții de Consilii județene să fie aleși într-un singur tur, prin majoritatea relativă a voturilor, indiferent de nivelul prezenței la vot. Ceea ce sociologii denumesc „fiefuri electorale” sunt, în fapt, forme de exercitare de tip feudal a puterii politice, în schimbul protecției politice și economice cetățeanul acceptând să-și transforme votul într-o ofrandă adusă jupânului local.
Crearea noii categorii de privilegiați nu ar fi posibilă dacă România ar avea un sistem de justiție eficient și necorupt. Însă, prin utilizarea unor instrumente legale, magistrații s-au transformat la rândul lor într-o nouă super-categorie profesională. Nu doar că beneficiază de cele mai mari salarii, dar magistrații sunt beneficiarii unor pensii de serviciu, care eludează regula contributivității. Notarii, la rândul lor, sunt organizați într-o veritabilă castă, în care nu pot intra decât cei „aleși”.
Din noua România feudală nu puteau lipsi instituțiile religioase, care sunt beneficiarele unui regim de impunitate fiscală: proprietățile imobiliare nu sunt impozitate, la fel și câștigurile din tot mai numeroasele activități economice desfășurate. După 1989 s-au ridicat aproximativ 4000 de noi lăcașe de cult, multe din acestea cu sprijin din bani publici. Statul și-a pierdut tot mai mult caracterul laic, neutralitatea față de cultele religioase transformându-se într-o atitudine activă, de cele mai multe ori din rațiuni electorale. Inflația de pomeni electorale pentru cultele religiose (în principal Biserica Ortodoxă Română) este în contradicție cu principiul secularismului fiind, totodată, șocantă construirea a tot mai multor biserici simultan cu închiderea școlilor și spitalelor. O atare involuție este înscrisă în chiar codul genetic al regimului de stări: acesta se bazează pe supunere, obscurantism și dependența de un „jupân protector”.
Să fim optimiști?
Speranța manifestată rațional a numeroase spirite critice din societatea românească este aceea că revenirea la regimul de stări, denumit și „neo-feudalism”, este un „accident istoric”, ce va fi remediat imediat prin forța integrării europene. O atare interpretare optimistă a viitorului societății românești s-ar putea arată a fi una mai degrabă naivă, decât realistă, dacă avem în vedere că regimul de stări se poate constitui într-un model societal de sine stătător, așa cum arată experiența sud-americană. Mecanismul sofisticat al integrării europene nu produce schimbări de profunzime ale modelului de societate, iar experiența Greciei din ultimele decenii ne arată că privilegiile unor supra-categorii sociale persistă dincolo de legislația europeană, aparent uniformizatoare, sau de deciziile eurobirocrației.
Deoarece chestiunea privilegiilor create prin regimul de stări este una eminamente politică, ținând de jocul dintre partide, soluția creării unui societăți autentic democratice, bazate pe egalitate civică și solidaritate socială, nu poate fi decât una internă (națională). Întrebarea cu adevărat tulburătoare este dacă regimul de stări va putea fi puternic zdruncinat chiar de către partidele politice ce au contribuit, din interes, oportunism sau lașitate la crearea acestuia? Din ceea ce se poate observa astăzi în establishment-ul politic, regimul de stări nu doar că va continua, ci chiar se va întări, deoarece dorința de a-l prezerva pare a fi transpartinică, nonideologică și dincolo de diferențele etnice.
