Muncă, (in)egalitate şi excluziune socială. Din învăţământele unui proiect dedicat femeilor rome

TEMA: Egalitatea şi chipurile ei

Proiectul “Egalitate prin diferenţă. Accesul femeilor rome pe piaţa muncii” (www.femrom.ro)[1] şi cercetările derulate în cadrul său ne-au demonstrat încă odată că prin ceea ce se definește ca “problema romă” (în domeniul ocupării) ni se relevă întreaga problematică a societății (și în particular a economiei) contemporane. Vorbind despre şi acţionând pentru incluziunea socială a romilor, trebuie să recunoaștem că problema excluziunii nu o constituie romii, ci întregul sistem social-economic care exploatează munca informală şi/sau forţa de muncă ieftină a celor care sunt nevoiţi să se vândă în astfel de condiţii, şi care perpetuează prejudecăţile anti-ţigăneşti şi îi proiectează pe romi în imaginea duşmanului care “ne periclitează siguranţa pentru că nu dorește să se adapteze la cerințele vieții moderne”.

Discutând despre accesul la ocupare sau la piața muncii (sau despre creșterea gradului de ocupare a populației, un obiectiv major al Uniunii Europene) în termenii muncii decente, recunoaștem că în condițiile economiei contemporane (marcată de globalizare, de trecerea de la sectorul manufacturier la cel de servicii și de răspândirea technologiei informaționale), în timp ce se impune ca pozitivă ideea locurilor de muncă flexibile, se petrece un fenomen de masă negativ, cel al precarizării muncii. Munca precară se desfășoară într-o relație de ocupare caracterizată de insecuritate, de lipsa protecției și de venituri scăzute. Văzută în contextul sferei domestice, munca precară (de obicei prestată de femei) este munca care se efectuează în condițiile unor gospodării marcate de lipsuri materiale elementare. Analiza noastră (Vincze ed. 2011) surprinde această problematică vastă în cazul unor categorii multiplu dezavantajate (femei și bărbați de etnie romă care trăiesc în sărăcie) care se confruntă cu toate efectele marginalizării sociale și stigmatizării culturale datorate statutului social, etniei și genului lor. Ea interpretează performanțele economice ale acestora drept o manifestare a nedreptăților economice care caracterizează România de azi. Înainte de a prezenta câteva fragmente din concluziile şi recomandările cercetărilor noastre, propun cititorilor să le interpreteze pe cele din urmă în contextul unor problematici mai largi sesizate în următorul paragraf al articolului.

*

Politica egalității de șanse și a nediscriminării, respectiv asigurarea drepturilor fundamentale ale omului în raport cu munca este o preocupare constantă a instituțiilor europene și a Organizaţiei Națiunilor Unite.[2] România, în calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene și de semnatară a convențiilor internaționale, este obligată să implementeze prevederile aferente (şi) în politicile sale din domeniul ocupării. Totuşi, inegalităţile economice continuă să marcheze lumea de azi,[3] ceea ce denotă că logica economiei neoliberale, și cea a dreptății sociale și a drepturilor social-economice ale omului sunt două dimensiuni paralele, chiar contradictorii ale realităților contemporane. În pofida acestui fapt se întâmplă ca ambele să fie interesate, din motive diferite, desigur, de asigurarea incluziunii sociale: prima datorită intereselor economice privind reducerea costurilor excluziunii sociale și avantajele financiare ale integrării (profesionale) a grupurilor dezavantajate, iar a doua urmărind considerentele ideatice ale justiţiei şi solidarităţii sociale. Aparent ambele argumente pot să se fundamenteze pe recunoașterea faptului că incluziunea este un bun public care nu servește doar interesele celor dezavantajaţi şi excluşi, ci îmbunătățește conviețuirea socială în ansamblul ei, sau cel puţin reduce inegalităţile care la un moment dat pot periclita pacea socială şi astfel îi afectează şi pe privilegiaţii sistemului.

Precum observă mulți analiști, în politicile europene dintotdeauna a existat o tensiune între cele două Europe, cea economică și cea socială, precum și între cele două concepții despre egalitate și dreptate (Lovenduski 1997, Rahman 1998). La baza strategiilor liberale privind egalitatea se află noțiunea meritocratică a justiției derivată la rândul ei din teoria contractului social, precum și celebrarea egalității în fața legii ca instrument al egalizării șanselor individuale. Această concepție face abstracție de relațiile sociale și de putere în care individul este înglobat, și de faptul că poziția și posibilitățile sale sunt structurate de acestea. În contrast cu politica liberală a egalității, politicile egalității de șanse caracteristice statelor bunăstării sunt legate conceptual de tradiția solidarității de clasă înțeleasă ca responsabilitate colectivă și de idei precum: punctele de pornire ale indivizilor în materie de acces la bunuri sociale sunt diferite; politicile publice trebuie să ia în considerare aceste  inegalități  astfel încât ele să rezulte în asigurarea egalității; efectele negative ale discriminării sunt încorporate în cultura noastră contemporană și ca atare cauzează dezavantajele structurale ale celor discriminați. Drept consecință, politicile din urmă recunosc legitimitatea tratamentului preferențial al grupurilor dezavantajate, accentuând că el este parte integrantă a efortului egalizării șanselor prin urmărirea asigurării egalității ca rezultat al lor. De asemenea – prin recunoașterea cauzelor sociale ale inegalităților și dezavantajelor – politicile în cauză urmăresc să acționeze asupra acestor cauze și nu asupra categoriilor sociale dezavantajate produse de inegalitățile structurale.

Teoreticienii intersecționalității (în mare măsură provenind dintr-un câmp ideatic feminist) observă că – în pofida recunoașterii existenței discriminării multiple și intersecționale de către politicile europene – “clasa socială, chiar dacă este exemplul cel mai notoriu al unei categorii sociale puternic legată de inegalități, nu este inclusă pe agenda europeană a egalității” (Verloo 2006: 216). Absența conceptului de clasă socială din politicile de egalitate indică că trendul European contemporan este orientat mai mult către egalitatea politică decât cea socială și economică (Phillips 1999), sau că aceste politici sunt dominate de perspectiva recunoașterii în defavoarea abordării redistribuirii (Fraser 1997). Dar ea poate reflecta și faptul că, precum am accentuat mai sus, realitățile economiei neoliberale rezistă la integrarea perspectivei dreptății sociale în economie, și – în cel mai bun caz – coexistă cu proiecte punctuale care vizează egalitatea de șanse în ocupare. Din păcate, chiar dacă îşi ating indicatorii cantitativi (numărul persoanelor plasate la locuri de muncă) cele din urmă nu neapărat îmbunătăţesc situaţia economică a celor mulţi. Căci aceste proiecte pot creşte numărul de angajaţi în economia formală pe locuri de muncă slab plătite, ceea ce creşte profitul angajatorilor şi reduce costurile statului în materie de protecţie socială, dar nu elimină marile inegalităţi economice şi sărăcia.

Tocmai din acest motiv, proiectul „Egalitate prin diferenţă. Accesul femeilor rome pe piaţa muncii” prin toate activităţile sale a atras atenţia asupra faptului că accesul la muncă al oamenilor este condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru eliminarea sărăciei. În condiţiile în care multe persoane care lucrează pentru venit chiar şi în cadre legale de angajare trăiesc în sărăcie și insecuritate datorită faptului că prestează munci precare, statele trebuie să elaboreze legislații și politici, care să asigure accesul la muncă decentă, deci la muncă care asigură un trai decent, iar companiile trebuie să țină cont de asigurarea drepturilor omului în derularea afacerilor lor. Împreună cu celelalte activități ale proiectului, cercetarea derulată în cadrul ei a contribuit la conștientizarea faptului că egalitatea de șanse (dincolo de asigurarea cadrelor juridice care s-o susțină prin demersuri legislative) se poate realiza prin egalizarea efectivă a șanselor, adică prin schimbările aduse în modul în care este construită și funcționează societatea, și în felul în care gândim despre egalitate și diferență între femei și bărbați, între romi și ne-romi, și/sau despre nevoia și posibilitatea unor măsuri afirmative. În cele ce urmează prezint câteva dintre concluziile acestei cercetări.

*

Prejudecata conform căreia romii nu doresc să muncească şi că, în loc să lucreze, recurg la alte moduri de a obţine venituri, este infirmată de concluziile cercetărilor noastre. Lăsând deoparte persoanele active (care lucrau pentru venit în momentul anchetei noastre sociologice derulate în 2009), 44% dintre persoanele inactive chestionate au declarat că ar dori să-şi găsească un loc de muncă. Chiar dacă gospodăriile care au angajaţi au venituri mai mari decât cele fără salariaţi, aceste venituri sunt foarte reduse, ceea ce înseamnă că sunt venituri dobândite de pe urma unor munci necalificate şi/sau slab remunerate. Romii din mediul rural, precum şi din comunităţile compacte de romi au cele mai reduse venituri. Veniturile pe cap de persoană pe întregul nostru eşantion situează sub pragul de sărăcie absolută (printre cazurile în care venitul pe cap de persoană este sub 270 lei/lună) 50% dintre persoanele anchetate; acest procent este de 40% în cazul gospodăriilor cu salariaţi, dar el este de 70% în cazul gospodăriilor fără salariaţi. În timp ce la nivel naţional 21% dintre familiile cu copii trăiesc în sărăcie, la nivelul eşantionului nostru acest procent este de 60%; şi în timp ce la nivel naţional 15% din familiile fără copii trăiesc sub pragul sărăciei, acest procent în cazul romilor în eşantionul nostru este de 40%. Chiar dacă romii lucrează pentru venituri, deoarece în foarte multe cazuri aceste munci sunt prestate în economia informală, ei nu beneficiază de avantajele statutului de angajat. Prezenţa lor în economia informală este susţinută şi de către angajatori, aceştia profitând de pe urma lor.  De multe ori, chiar dacă romii sunt angajaţi în diverse domenii ale economiei formale, acest lucru se întâmplă sub forma unor angajări pe perioadă determinată, ei fiind angajaţi mai ales pe posturi slab plătite care nu necesită forţă de muncă calificată. Muncile romilor de foarte multe ori sunt munci ocazionale sau sezoniere, prestate în ţară sau în străinătate, deci munci care implică o migraţie economică susţinută în căutarea unor surse de venit. În mod paradoxal, romii care au absolvit şcoli profesionale, licee sau studii superioare, având calificări şi meserii, respectiv diplome şi certificate, au mai multe dificultăţi în a se angaja pe locuri de muncă adecvate pregătirii lor, ceea ce s-ar putea explica prin prejudecăţile negative despre romi existente în rândul angajatorilor (mulţi angajatori gândesc că locurile adecvate pentru romi sunt muncile de jos, necalificate şi slab plătite). La acelaşi nivel de educaţie şcolară, femeile devin mai degrabă inactive decât bărbaţii (adică sunt expuse riscului de a ajunge în situaţia de a nu putea lucra pentru venit). De asemenea, dacă ele îşi pierd locul de muncă, nu se definesc drept şomere, ci ca şi casnice. Mai departe, femeile cu pregătire şcolară mai înaltă ajung într-un procent mai mare să lucreze în gospodărie sau să devină şomere faţă de bărbaţii cu aceeaşi pregătire, iar în cazul persoanelor cu o şcolarizare mai redusă, bărbaţii sunt expuşi riscului de a deveni şomeri sau lucrători în gospodărie într-o măsură mai mare decât femeile. Indiferent de faptul că ele aduc venit în casă, treburile gospodăreşti le revin în mare măsură femeilor, ele ducând în acest sens o dublă povară, răspunzând atât la nevoia prestării unor munci care aduc venituri, cât şi la obligaţia de a avea grija căminului şi membrilor săi.

Studiile comunitare derulate prin proiect în 2010 au demonstrat că persoanele de etnie romă care trăiesc în ghetouri, colonii  sau comunităţi etnice (distincţia referindu-se la diferenţa între aceste spaţii rezidenţiale în funcţie de gradul lor de izolare faţă de restul localităţii şi în funcţie de nivelul lor de sărăcie generalizată) înglobează în percepţia lor despre sine elemente identitare atribuite mediului lor imediat (care include tipul familiei şi condiţia socio-economică a acesteia, dar şi vecinătatea şi spatial residential mai larg, precum şi reţelele de relaţii formale şi informale aferente). Identificarea prin aceşti factori înseamnă (şi) că persoanele respective îşi proiectează viaţa (de exemplu alegerea unei şcoli, sau unui loc de muncă, sau unei relaţii sociale) prin filtrul modului în care se auto-definesc ca aparţinători la un anumit mediu. Cu cât mediul lor de rezidenţă este mai izolat de restul lumii, şi cu cât mai pregnantă şi împărtăşită este stigmatizarea (etnică/ rasială) al acestuia, oportunităţile lor de a găsi un loc de muncă decent este cu atât mai scăzut, iar contactele lor cu piaţa muncii din economia formală sunt cu atât mai sporadice. Astfel de spaţii rezidenţiale se formează ori spontan (şi într-o anumită măsură în mod voluntar, chiar dacă această alegere este determinată de constrângeri) datorită faptului că oamenii se mută în aceste locaţii căutând resurse ale traiului şi/ sau locuri unde viaţa costă cât mai puţin, sau unde reţelele informale funcţionează ca o plasă protectivă de suport reciproc; dar ele se pot crea şi prin măsuri administrative de evacuări din alte părţi ale localităţilor şi relocări ai familiilor de romi cu scopul tacit sau explicit de a-i exclude din spaţiul considerat “adecvat” al oraşului/ satului. Spaţiile rezidenţiale pot fi atât sursă a solidarităţii, protecţiei şi sprijinului reciproc, cât şi a sărăciei, competiţiei asupra resurselor elementare sau chiar a exploatării. În unele cazuri, acţiunea în grup a celor din colonie rezultă în soluţionarea problemelor cu care aceasta se confruntă (de la lipsa actelor de identitate, prin accesul la vaccinare, până la dezvoltarea infrastructurii locale). Acest lucru trebuie recunoscut chiar dacă observăm că familiile care locuiesc în vecinătăţi mixte, deci nu în colectivităţi compacte de romi, au un nivel de viaţă mai ridicat (lucru pe care şi-l pot permite din moment ce optează să locuiască acolo şi nu se mută în locaţiile deprivate, dar mai ieftine ale localităţii). Alteori, în ghetoul bazat pe dependenţa reciprocă, mulţi ajung la mila unora şi devin sclavi sau servitori loiali ai celor din urmă. Oricum ar fi, structura şi aşezarea mediului imediat contribuie la formarea unei anumite configuraţii a relaţiilor interumane, printre altele determină accesul la locuri de muncă sau în general la diverse resurse, bunuri şi servicii, dar au un impact şi asupra percepţiei şi identificării personale şi de grup.

Dialogând despre accesul la muncă, participanţii la focus grupurile derulate prin proiect în 2009 şi în 2011 au identificat o serie de probleme cu care se confruntă nu doar romii, şi nu doar femeile, şi nu doar femeile rome, ci şi societatea noastră de azi în ansamblul ei, cum ar fi: destrămarea economiei socialiste şi apariţia şomajului; competiţia care funcţionează în economia de piaţă şi „maratonul după bani”; criza economică, sărăcia şi lipsa locurilor de muncă; exploatarea muncii la negru şi a muncii fără contract de muncă de către angajatori; inconsecvenţa şi lipsurile politicilor publice care ar trebui să promoveze grupurile vulnerabile; lipsa de solidaritate şi respect reciproc între oameni; discriminarea structurală cu care se confruntă grupurile dezavantajate şi „acutizarea situaţiei în care munca de jos este făcută de romi.” În ceea ce priveşte problemele legate de locuri de muncă în zonele rurale, participanţii la focus grupuri au menţionat următoarele: desființarea cooperativelor agricole de producție, care asigurau locuri de muncă în cultivarea pământului, la fermele de animale sau la stațiile de mecanizare inclusiv pentru forța de muncă necalificată; împroprietărirea unora cu pământuri, pășuni și păduri, unde persoanele fără proprietăți au lucrat cu ziua până nu demult, pentru ca în ultimii ani, în urma înstăririi celor cu proprietăți și mecanizarea agriculturii la scară mică, să nu mai fie nevoie de forța lor de muncă brută; lacunele legislative privind împroprietăria de la sate și confuziile create în aplicarea lor aleatorie (în urma cărora terenurile agricole atribuite foștilor membrii CAP pe baza unor adeverințe dar fără acte de proprietate, în 2010 au fost luate înapoi de către primării); desființarea fabricilor din orașele apropiate, sau restrângerea activității acestora, unde oamenii de la sate făceau naveta în perioada socialistă și câțiva ani după 1990; companiile private mici din străinătate, care au deschis câte un atelier de producție în zonele rurale (folosind forța de muncă necalificată ieftină), au dat faliment într-o perioadă scurtă fără asigurarea drepturilor aferente pentru foștii angajați; lipsa acută a investițiilor private, lipsa politicilor guvernamentale privind dezvoltarea și susținerea agriculturii, și lipsa locurilor de muncă în zonele rurale; lipsa de preocupare și/ sau de capabilități din partea autorităților locale în materie de implementare de proiecte europene în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale; și lipsa capitalului economic, social și de resurse umane necesare lansării unor afaceri particulare în domeniul agriculturii.

Studiul nostru despre piaţa forţei de muncă derulat în 2011 descrie modul în care oportunităţile de angajare depind de intenţia firmelor de a coopta forţă de muncă. Intenţia de a angaja este dominată, chiar dacă nu exclusiv, dar în mare măsură, de un calcul economic ce ţine de poziţia firmei în sistemul economic al localităţii. Firmele mijlocii care au înregistrat creştere economică în ultimii ani şi se aşteaptă în viitor la continuarea tendinţei de creştere, sau firmele situate în sectoare aflate în expansiune sunt cele care oferă mai multe locuri de muncă. Sectorul serviciilor este cel care oferă cele mai mari oportunităţi în acest sens. În ultimii ani, evoluţia resurselor umane angajate de firme arată o tendinţă de descreştere pentru muncitori şi o tendinţă de creştere pentru persoane angajate în funcţii administrative, personal de birou şi salariaţi cu ocupaţie intelectuală. Ne putem aştepta ca această tendinţă să se menţină, conform intenţiilor declarate de administratorii de firme. Scăderea numărului de muncitori (calificaţi şi necalificaţi) şi lipsa intenţiei de a-i angaja pe viitor pune extrem de mare presiune pe aceştia, dat fiind faptul că va exista o concurenţă acerbă între muncitorii disponibilizaţi pentru puţinele locuri de muncă scoase la concurs. În viitorul apropiat, în localităţile studiate, muncitorii, indiferent de calificare, reprezintă grupul cel mai vulnerabil pe piaţa forţei de muncă. Firmele recrutează forţa de muncă prin metode informale, prin medierea cunoştinţelor şi al angajaţilor curenţi. În consecinţă, capitalul social este factorul determinant în a ajunge în situaţia de concurs pentru un post. În lipsa lui, romii nici nu ajung să deţină informaţii despre un post vacant, iar dacă totuşi ajung într-o situaţie de concurs sunt evaluaţi în termeni categoriali, adică în termenii grupului din care fac parte, ceea ce le scade şansele de a fi angajaţi. Caracteristicile principale atribuite romilor de conducătorii firmelor este disponibilitatea lor de a munci pe bani puţini, astfel încât ei reprezintă o forţă de muncă ieftină. Din perspectiva eficienţei economice, munca pe bani puţini se poate constitui într-un avantaj comparativ al forţei de muncă romă. Însă acest avantaj se pierde în cazul în care competiţia pentru posturi slab remunerate este mare, cum este cazul în situaţii de declin economic.

Confruntându-se cu aceste probleme, oamenii caută soluții individuale sau de grup. Pe primul loc al soluțiilor agreate atât de femei cât și de bărbați, se află plecarea în străinătate, chiar dacă ei optează pentru această strategie sub constrângerile condițiilor precare de acasă, și chiar dacă ea este plină de multe necunoscute și riscuri. Pe lângă, sau în completarea plecării în străinătate ca soluţie la problemele pe care le au în găsirea unui loc de muncă, beneficiind de proiectele cu finanţare europeană implementate de organizaţii neguvernamentale în domeniul ocupării, multe persoane de etnie romă de la sate şi oraşe se înscriu la cursuri de calificare. Focus grupurile derulate prin proiect în 2011 ne arată că oamenii integrează această oportunitate în viața lor cotidiană și fac uz de ea în funcție de problemele cu care se confruntă printre altele în domeniul muncii, care la rândul lor depind de condițiile lor generale de trai. Așteptările lor față de aceste cursuri sunt și ele structurate de situația materială, de genul și de vârsta lor, dar şi de mediul lor de rezidenţă. Tot acești factori determină până la urmă și măsura în care beneficiarii pot transforma capitalul obținut prin cursuri în rezultate efective care să aducă schimbări sustenabile în viaţa lor. Cursurile de calificare, aşa cum sunt ele organizate prin proiecte ale unor organizaţii neguvernamentale sunt sursă de venit pentru beneficiari pe o perioadă limitată în prezent, dar totodată recuperează ceva din lacunele educației școlare cumulate în trecut și oferă o promisiune pentru viitor. Importanța lor este și de natură socială: cursurile sunt ocazii de socializare și/sau de ieșire din rutina zilnică a șomajului, sau a muncilor casnice plictisitoare sau a unor locuri de muncă nesatisfăcătoare. Ele pot întări stima de sine, și pot genera motivații pentru a proiecta ceva pentru viitor. Sau pur și simplu pot întreține speranța în mai bine, în situații în care oamenii și-au pierdut încrederea de a putea schimba orișice în viața lor.

Eficienţa acestor iniţiative în domeniul ocupării este limitată de problemele structurale ale economiei românești. Fără investiții private și publice în agricultură și în producție industrială care creează locuri de muncă sustenabile și pentru categorii sociale care nu posedă proprietăți de niciun fel și eventual sunt la o vârstă la care nu mai pot recupera dezavantajele cumulate; fără schimbarea atitudinilor marcate de prejudecăți anti-țigănești în rândurile majoritarilor (printre ei și angajatorii); fără egalizarea șanselor între femei și bărbăți; fără îmbunătățirea accesului la educație școlară și la servicii de sănătate publică – eforturile organizațiilor neguvernamentale care organizează aceste cursuri, precum și ale oamenilor care le frecventează nu se vor materializa în accesarea unor munci și venituri decente. În aceste condiții, chiar dacă este marcată de multe necunoscute și riscuri, plecarea în străinătate rămâne prima opțiune (și) pentru oamenii care acasă nu mai pot supraviețui. În acest caz, căile formale de obținere a unor locuri de muncă sunt suplinite de rețelele și modul informal de organizare socială care par să funcționeze ca relații de rudenie ce asigură sprijin reciproc, dar de multe ori creează situații de dependență și abuz.

Proiectele implementate de organizaţiile neguvernamentale în domeniul ocupării pot asigura servicii persoanelor defavorizate care îmbunătăţesc şansele găsirii unor locuri de muncă, dar nu pot genera schimbări durabile pe piaţa muncii. Fondurile structurale puse la dispoziţia statelor membre ale Uniunii Europene vor deveni instrumente ale schimbării structurale numai în măsura în care instituţiile guvernamentale centrale şi locale îşi asumă responsabilităţile aferente şi îşi îmbunătăţesc sistemul de administrare ale acestor fonduri, şi organizaţiile civice sunt susţinute de către autorităţile publice locale şi alţi actori sociali (precum companii/ firme private şi publice) în eforturile lor de a oferi servicii de ocupare comunităţilor locale nevoiaşe. Demersurile organizaţiilor neguvernamentale nu vor avea impact sustenabil, dacă ele nu sunt susţinute şi asigurate prin punerea în practică a unui sistem adecvat de protecţie socială care asigură un trai decent, şi înainte de toate a unei legislaţii a muncii care recunoaşte că inegalităţile social-economice se datorează unor factori structurali, care apără drepturile angajaţilor, şi care impune în mod consecvent asigurarea egalităţii de şanse şi eliminării discriminării în angajare şi promovare la locul de muncă printre altele prin măsuri active dedicate grupurilor dezavantajate.

*

Etnicii romi sunt dezavantajaţi de schimbările sistemului economic de după 1990 (ceea ce pentru ei nu înseamnă doar pierderea locurilor de muncă, ci şi insecuritatea existenţială rezultată şi din faptul că nu posedă proprietăţi și au acces mai ales doar la munci precare); de practicile de recrutare a forţei de muncă ale companiilor private și publice și de cultura lor organizațională incompatibilă cu regimul drepturilor omului; de inabilitatea statului post-socialist de a crea locuri de muncă şi de a susţine bugetar politici publice care să asigure o protecţie socială adecvată şi/ sau care să egalizeze şansele indivizilor poziţionaţi inegal în ierarhiile de putere actuale; precum şi de rasismul anti-ţigănesc care încearcă să justifice ori inegalităţile produse de sistemul social-economic (şi implicit să susţină încrederea în meritocraţie), ori sentimentul de superioritate al celor privilegiaţi, sau din contra, al celor dezavantajaţi, dar majoritari, în timp ce funcţionează şi în direcţia producerii ţapului ispăşitor imaginat ca o “rasă inferioară” care periclitează corpul etno-naţional “autentic”. Încercând să facă față acestei situații, etnicii romi dezavantajaţi recurg la strategii ale supravieţuirii de pe o zi pe alta, care generează comportamente şi moduri de gândire caracteristice trăirii în prezent (Day, Papataxiarchis și Stewart 1999). Trăirea lor în prezent (chiar dacă are şi elemente legate de imaginea unui trecut romanticizat, sau de un viitor dezirabil plasat pe orizontul viitoarelor generaţii) este reacţie la condiţiile de viaţă precare pe care nu le pot depăşi prin propriile forţe, dar şi o practică de rezistenţă faţă de normele unui sistem care îi exclude de la şansa participării la viaţa societală considerată adecvată în mod curent. Un alt mod de a face faţă excluziunii sociale şi de a echilibra dezavantajele neparticipării prin căi formale la ceea ce înseamnă viaţă socială, economică, politică şi culturală hegemonică, este realizarea dezideratelor proprii prin medii informale (de exemplu asigurarea traiului din sursele economiei informale). În ceea ce priveşte logica culturală ale acestor strategii de viaţă (care guvernează și “opţiunea“ pentru anumite munci, dealtfel cristalizată sub constrângerile sistemice), ea este una care se defineşte în termenii diferenţierii prin opoziție de “ceilalţi” percepuți ca fiind privilegiaţii care aparţin sistemului și beneficiază de protecția acestuia.

Pe baza viziunii conform căreia excluziunea socială nu se reduce la sărăcie (Barry 1998), ci înseamnă că anumiți oameni se simt excluși din trendul dominant al societății, de parcă nu ar aparține acestuia (Power and Wilson 2000), considerăm că poziţionarea dezavantajată ai etnicilor romi aparţinând unor comunităţi marginalizate este determinată de procesul excluziunii sociale şi la rândul ei reproduce excluziunea, fiind în acelaşi timp atât rezultatul, cât şi cauza sărăciei şi a stigmatizării culturale. Căci excluziunea socială este atât un fenomen al deprivării, cât și un fenomen care duce la dezavantaje în diferitele domenii ale vieții (Sen 2000), ea fiind o problemă complexă a oamenilor excluși material și/ sau simbolic din societatea dominantă (Fleck și Rughiniş 2008). În fenomenul excluziunii sociale se manifestă atât puterea culturală și economică ale categoriilor sociale dominante prin care ele definesc „normalitatea” și trăiesc conform standardelor stabilite, cât și faptul că exclușii nu au acces nici la puterea simbolică, nici la resursele necesare unui trai definit ca dezirabil (Magyari-Vincze 2009).

Situaţia etnicilor romi produsă de excluziunea socială este structurată de inegalităţi multiple şi intersecţionale susţinute de convingeri rasiste, sexiste şi clasiste (cele din urmă fiind factori constituenți ai inegalităților sociale, care joacă un rol important în legitimarea și naturalizarea acestora). Stigmatizarea și tratamentul lor nejust ca persoane aparținând etniei rome de către autorități, companii/ angajatori, și populația majoritară în general, le creează un dezavantaj în plus față de etnicii români sau maghiari care trăiesc în condiții economice precare similare. Iar problemele femeilor de etnie romă care trăiesc în sărăcie decurg nu doar din starea materială precară și discriminarea din partea societății majoritare, ci și din aranjamentele ce țin de ordinea de gen patriarhală predominantă în familiile lor (dar şi în societate în ansamblul ei) și traiectoriile de viață feminine prescrise de aceasta. Excluziunea socială fundamentată pe rasism şi sexism împinge persoanele identificate prin această categorie în poziții marginale, care la rândul lor reproduc convingerile rasiste şi sexiste pentru că cele din urmă atribuie cauzele condiției dezavantajate presupuselor caracteristici genetice sau culturale ale persoanelor în cauză și nu proceselor care o creează. Astfel rasismul şi sexismul funcționează nu doar ca construcții ideologice justificative, ci și ca sisteme ale puterii care contribuie la constituirea și adâncirea inegalităților social-economice.

Cuvintele cheie ale recomandărilor noastre bazate pe cercetările derulate în cadrul proiectului “Egalitate prin diferenţă. Accesul femeilor rome pe piaţa muncii” sunt abordarea integratoarea și intersecțională, accesul la muncă decentă şi capacitarea economică. Mesajul nostru către toţi factorii politici este că România are nevoie de o politică economică în care să integreze politicile sale pentru romi, şi prin care să transpună în practică drepturile social-economice asigurate prin legi şi reglementări naţionale şi internaţionale (din domeniul muncii).  În ceea ce priveşte schimbările instituţionale care ar putea gestiona şi soluţiona astfel de nevoi, echipa de implementare a încheiat proiectul său comun prin lansarea către factori decizionali naţionali şi europeni a propunerii privind crearea unei structuri guvernamentale adecvate, de exemplu un Minister al Incluziunii Sociale şi Egalităţii de Şanse, sau un Departament Inter-Ministerial pentru Incluziune Socială şi Egalitate de Şanse, precum şi înfiinţarea unui Institut pentru Egalitate de Şanse şi Incluziune Socială cu birouri regionale bazate pe colaborarea dintre public-privat, respectiv dintre organisme guvernamentale şi organizaţii civice locale.

Bibliografie citată

Barry, Brian (1998). Social Exclusion, Social Isolation and Distribution of Income. In CASE Working Paper Series. Vol. CASE Paper12 Centre for the Analysis of Social Exclusion. London School of Economics.

Day, Sophie, E. Papataxiarchis and Michael Stewart (eds.). (1999). Lilies of the Field. Marginal People Who Live for the Moment. Westview Press.

Fleck, Gábor și Cosima Rughiniș (2008). Vino mai aproape. Incluziunea și excluziunea romilor în societatea românească de azi. București.

Fraser, Nancy (1997). Justice Interruptus: Critical Reflections on the “Postsocialist” Condition. New York: Routledge.

Lovenduski, Joni (1997). Sex Equality and the Rules of the Game. In Francis Gardiner (ed.). Sex Equality Policy in Western Europe. London: Routledge.

Magyari-Vincze, Enikő (2009). Discriminarea multiplă și intersecțională a romilor din România. Studiu de caz asupra fenomenului excluziunii sociale în România. In Incluziune și excluziune. Studii de caz asupra comunităților de romi din România editat de Kiss Tamás, Fosztó László si Fleck Gábor. Cluj: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale. Pp. 223-251.

Phillips, Anne (1999). Which Equalities Matter? Cambridge: Polity Press.

Power, Anne and William Julius Wilson (2000). Social Exclusion and the Future of Cities. Centre for Analysis of Social Exclusion. London: London School of Economics.

Rahman, Momin (1998). Sexuality and Rights. Problematising Lesbian and Gay Politics. In Politics of Sexuality edited by Terrell Carver and Véronique Mottie. Routledge. Pp. 79-89.

Sen, Amartya (2000). Social Exclusion: Concept, Application and Scrutiny. In Social Development Papers. 1: 1-60.

Verloo, Mieke (2006). Multiple Inequalities, Intersectionality and the European Union. In European Journal of Women’s Studies 13(3): 211–228.

Vincze, Enikő ed (2011). Accesul femeilor şi bărbaţilor de etnie romă la muncă decentă. Viaţă cotidiană, politici şi proiecte. Cluj: Editura Fundaţiei Desire. http://www.femrom.ro/infopub/2011/volum%20cercetare%20web.pdf

_____________ 
[1] Proiectul a fost derulat între noiembrie 2008 şi octombrie 2011 de către Asociaţia Femeilor Ţigănci „Pentru Copiii Noştri” din Timişoara în parteneriat cu Fundaţia Desire din Cluj, Asociaţia Parudimos din Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Agenţia Naţională pentru Romi, şi Fundaţia Autonómia din Ungaria. El a fost co-finanţat prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 “Investeşte în oameni!” Fondul Social European, Axa prioritară 6 „Promovarea incluziunii sociale”, Domeniul major de intervenţie 6.3 “Şanse egale şi respect”.