Mişcarea Ocupă Wall Street – fiindcă de acum e o mişcare – e cel mai important eveniment politic din Statele Unite după revoltele din 1968, în a căror descendenţă directă se află şi pe care le continuă.
De ce a început în Statele Unite în acest moment – şi nu trei zile, trei luni ori trei ani mai devreme sau mai tîrziu – nu vom şti niciodată cu siguranţă. Condiţiile erau prezente: dificultăţi economice acute şi în creştere, nu doar pentru cei cu adevărat afectaţi de sărăcie, ci şi pentru un segment din ce în ce mai semnificativ al lucrătorilor săraci (cunoscuţi sub numele de “clasă mijlocie”); o exagerare incredibilă (exploatare, lăcomie) a averii celor mai bogaţi 1% ai populaţiei SUA (“Wall Street”); exemplul rebeliunilor din toată lumea (“primăvara arabă”, mişcarea indignados din Spania, cea a studenţilor din Chile, a sindicatelor din Wisconsin, şi lista continuă). Nu contează care a fost scînteia care a stîrnit focul. E aprins.
În prima fază – primele cîteva zile – mişcarea a fost costituită de o mînă de persoane îndrăzneţe, cei mai mulţi dintre ei fiind tineri, care au încercat să demonstreze. Presa i-a ignorat complet. Apoi, cîţiva şefi ai poliţiei s-au gîndit că un pic de brutalitate va opri demonstraţiile. Momentele au fost capturate pe peliculă iar filmul a devenit un fenomen pe YouTube.
Aceasta ne-a adus în a doua fază – publicitatea. Presa nu a mai putut ignora demonstranţii cu totul, astfel că a încercat să îi trateze, întîi, cu condescendenţă. Ce ştiu aceşti tineri ignoranţi şi netoţi (plus cîteva femei în vîrstă) despre economie? Au vreun program pozitiv? Erau “disciplinaţi”? Demonstraţiile, ni s-a spus, se vor răsufla în curînd. Nici presa nici puterile nu au prevăzut însă (par să nu înveţe niciodată) că subiectul protestului va rezona puternic şi va deveni contagios. În oraş după oraş au fost iniţiate “ocupaţii” similare. Oameni fără slujbă mai în vîrstă au început să se alăture. Apoi cîteva vedete. Apoi sindicatele, inclusiv preşedintele AFL-CIO. Presa din exteriorul Statelor Unite a început să urmarească evenimentele. Întrebaţi ce doresc, demonstranţii au răspuns: “justiţie”. Acest răspuns a început să aibă sens pentru tot mai multă lume.
Iar aceasta ne-a adus în a treia fază: legitimitatea. Universitari cu o anumită reputaţie au început să sugereze că atacul contra “Wall Street” este oarecum justificat. Deodată, principala voce a responsabilităţii centriste, New York Times, a publicat pe 8 Octombrie un editorial în care se susţinea că protestatarii au într-adevăr “un mesaj clar şi prevederi de politici specifice” şi că mişcarea era “mai mulr decît o revoltă tinerească”. În articol mai scria: “Inegalitatea extremă este caracteristica principală a unei economii disfuncţionale, dominată de un sector financiar condus la fel de mult de speculaţie, politica suprapreţului şi susţinere guvernamentală, ca de investiţiile productive.” Puternic limbaj pentru New York Times. Mai apoi, comitetul de campanie al Partidului Democrat a lansat o petiţie prin care solicita susţinătorilor partidului să îşi declare adeziunea cu protestele Wall Street.
Mişcarea a devenit respectabilă. Iar odată cu respectabilitatea au apărut pericolele – faza a patra. O mişcare de protest importantă care devine populară se confruntă de obicei cu două pericole. Primul e organizarea unei contrademonstraţii de dreapta semnificative. Eric Cantor, liderul conservator (şi isteţ) al Republicanilor în Camera Congresului a făcut deja un apel în acest sens. Astfel de contrademonstraţii pot fi destul de violente. Mişcarea Ocupă Wall Street trebuie să fie pregătită şi să considere modul în care ar reacţiona ori le-ar stăvili.
Al doilea şi cel mai mare pericol rezidă tocmai în succesul mişcării. Pe măsura ce atrage tot mai mult sprijin, se măreşte diversitatea perspectivelor între protestatarii activi. Ca întotdeauna, dificultatea se măsoară între Scilla unui cult strîns care ar pierde fiindcă are o bază prea îngustă, şi Caribda pierderii coerenţei politice din cauza extinderii. Nu există nici o formulă simplă pentru evitarea vreunei extreme. E complicat.
Cît despre viitor, s-ar putea ca mişcarea să evolueze în sensul creşterii puterilor sale. Ar putea realiza două lucruri: să forţeze restructurarea pe termen scurt a măsurilor luate de guvernare, pentru minimizarea problemelor cu care se confruntă în mod acut oamenii; ori să aducă transformarea pe termen lung a modului în care o mare parte a populaţiei americane priveşte realitatea crizei structurale a capitalismului şi transformările geopolitice majore care au loc, într-o lume multipolară.
Chiar dacă mişcarea Ocupă Wall Street ar începe să-şi piardă tăria, din cauza epuizării ori a represiunii, a avut deja succes şi va lăsa o moştenire de durată, la fel ca rebeliunile din 1968. Statele Unite se vor fi schimbat, şi anume într-o direcţie pozitivă. După cum spune vorba, “Roma nu a fost făcută într-o zi”. Un nou sistem-lume – mai bun, o înnoire în bine a SUA – acestea sînt scopuri care necesită efortul repetat al mai multor generaţii. O altă lume este însă, într-adevăr, posibilă (deşi nu e şi inevitabilă). Şi putem face diferenţa. Ocupă Wall Street constituie deja o diferenţă. O mare diferenţă.
Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu
Commentariul Nr.315, 15 Oct., 2011