TEMA: Egalitatea şi chipurile ei
De ce nu iubim egalitatea? Orice om întreg la minte ar trebui să o prețuiască, măcar până o dobândește. După aceea, să zicem, este omenește să uiți de unde ai venit sau ce te-a adus acolo – în funcție de dificultatea de a fi coerent principial sau de abilitatea de a găsi scuze. Până aici lucrurile sunt clare. E de înțeles că nimeni nu e perfect. Iar un om „realizat”, dar cu probleme de memorie, ar putea deveni un simpatic personaj negativ cu rol moralizator. Mai puțin simpatic și mai greu de înțeles e un aspirant la ieșirea din sărăcie care tună și fulgeră împotriva egalității.
Mass-media românească nu iubește egalitatea, pentru că mass-media e plină de astfel de personaje, de proaspăt îmbogățiți sau de indivizi cu promisiuni de îmbogățire. E ca o mare plină de rechini, numai rechini. E greu să nu te întrebi oare cu ce se hrănesc, în condițiile în care tuturor le plac prădătorii dar nimeni nu vrea să fie prada. Orice om întreg la minte și-ar da seama că e ceva în neregulă cu consensul acesta în privința binefacerilor inegalității. Sigur e ceva în neregulă atunci când există consens între pradă și prădător, atunci când lupta de clasă e ocultată de consensul privind mersul „firesc” al lucrurilor. Simpla complicitate a victimei ar face un sistem inuman să funcționeze, dar noi mergem mai departe, prea departe, slăvind logica sistemului care ne calcă în picioare.
Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să vedem în puținii militanți pentru egalitate niște hipioți fără contact cu realitatea sau, în cel mai fericit caz, niște ONG-iști cu limbaj de lemn în care nu crede nimeni – cu atât mai bine dacă nici ei!? La aceste întrebări avem cel puțin două răspunsuri. Unul complicat și unul simplu.
Răspunsul complicat este că nimeni nu e încântat să fie văzut slab și rupt de realitate, iar la noi Nietzsche și Bismarck par să fi lăsat epigoni până în ultimul sat. În logica încărcată de testosteron a culturii pop nu găsim decât o singură poziție valabilă, cea de jupân, de jupân realist. În acest context, jocurile sunt făcute, deci nu mai rămâne decât să suspini că lumea nu înțelege că lucrurile sunt ceva mai complicate, că stăpân poate însemna și propriul tău stăpân, sau că ideologiile egalitariste nu sunt neapărat ideologii ale sclavilor sau ale celor slabi, plini de resentimente. Relația slab-egalitar e o iluzie, destul de convingătoare, creată tocmai de slăbiciunea celor puternici care, așa cum am mai spus, au uitat de unde au venit, sau ce i-a adus acolo. Totuși, răspunsurile complicate sunt prea complicate pentru uz public; de aceea, nu are sens să zăbovim prea mult pentru niște sfaturi care funcționează numai într-o discuție amicală și nicidecum într-o dezbatere.
Răspunsul simplu este că s-a muncit foarte mult pentru a se ajunge la acest consens în privința beneficiilor inegalității. Pe de o parte, de douăzeci de ani, de când e mass-media liberă în România, s-a vorbit atât de mult despre elite, boieri ai minții sau ai economiei, încât nici ciobanii nu se mai simt în largul lor dacă nu îi imită, așa cum pot. Și nu cred că a fost vorba doar de lipsă de imaginație atunci când s-a produs și re-produs acest monolog despre societate, au fost și ceva interese la mijloc. Pe de altă parte, de aproape două sute de ani, de când știința burgheză a învins definitiv teologia, s-a vorbit atât de mult despre natura umană, cu inegalitățile ei înnăscute, încât aproape fiecare a învățat să stea cuminte la locul lui, la fel ca pe vremea când divinitatea ungea regi și soarta îi desemna fiecăruia un loc călduț – chiar dacă nu ideal.
Frapant este că apostolii inegalității nu contenesc să propovăduiască adevărul de necontestat că egalitatea este pe atât de contrară naturii umane pe cât sunt ideologiile contrare realității – bineînțeles, e vorba de toate ideologiile, cu excepția acesteia. Îmi este destul de greu să îmi imaginez ce s-ar putea discuta cu aceștia, cu esențialiștii. De fapt, dacă ar prețui cât de cât coerența, ar trebui să își închidă voluntar gura. Deoarece dacă realitatea socială este atât de reală, și dacă natura umană este atât de naturală, cele două nu mai au nevoie de militanți, darămite de marșuri pentru „normalitate”, tot așa cum nu există un partid pro-gravitație. Dar, se pare că nici ei nu sunt siguri că adevărul s-ar descurca de unul singur, fără reinstaurări rituale prestate periodic – dacă se poate, în mod cotidian.
Probabil n-ar fi cinstit dacă nu am evalua și contribuția stângii la situația de față. În principiu, orice om care se consideră de stânga ar trebui să se ghideze după principiul egalității, deoarece acest principiu constituie nucleul gândirii de stânga.[1] Totuși, de cele mai multe ori, din motive diverse, personajele care își asumă o identitate politică de stânga privilegiază solidaritatea sau, mai rău, sinonimul tenebros, plin de conotații de gen și de clan, al acesteia – fraternitatea. Într-un fel e de înțeles, deși e inacceptabil, deoarece, spre deosebire de „egalitate”, care e un concept cu valoare de principiu director, „solidaritatea” e un concept procedural, un mijloc tehnic care îl facilitează pe primul. Dacă decupăm solidarități fezabile spunând că în cele din urmă și uniformitatea e un fel de egalitate (dar mai realistă), în cele din urmă, nu facem decât jocul dreptei care divide pentru a stăpâni mai ieftin.
Am întâlnit supărător de des limitări ale principiului egalității camuflate în explicații care susțin aparent extinderea lui: „trebuie să fim egali în toate”. Tradus în practică, acest slogan nu poate însemna decât că nu putem fi egali în vreo privință până nu suntem egali în toate celelalte. În principiu, afirmația este doar delicată și complexă. Deci, este nevoie de un intens travaliu critic în a descrie ce înseamnă „toate celelalte”. Până aici, este greu de spus de care parte a baricadei sunt „reacționarii” și de care sunt „progresiștii”, deoarece procedeul repetă pattern-ul devenirii istorice a stângii prin repoziționarea constantă față de facțiunile care susțin că mai multă egalitate nu e dezirabilă. Totuși, pentru a ne lămuri în privința intențiilor, este suficient să analizăm momentele în care apare dorința de a fi mai „radical”. Nu e o coincidență, pentru că nu prea există coincidențe în cele ideologice, atunci când „radicalii” stângii aduc argumente „radicale” sau „realiste” tocmai atunci când se vorbește despre drepturile minorităților (naționale sau sexuale), despre feminism sau despre corectitudine politică. E aceeași poveste a solidarităților fezabile, care creează sau perpetuează opoziții convenabile dreptei. Poate că ar trebui să stea puțin pe gânduri, să își lămurească de ce atunci când vorbesc pe astfel de subiecte o fac de parcă ar cita din eseurile politice ale lui Patapievici. Într-un fel și asta e de înțeles. În fiecare om există structuri ideologice, prejudecăți etc. care mai răbufnesc din când în când din străfunduri, intrând în conflict cu ideologia asumată manifest. E de înțeles, dar inacceptabil.
_____________________
[1] Vezi și Geoff Eley, Forging Democracy: The History of the Left in Europe, 1850–2000, Oxford University Press, 2002, p. 17 și passim.
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 