TEMA: Egalitatea şi chipurile ei
Țările cele mai sărace ale lumii, africane și latino-americane, au și grade foarte înalte de inegalitate, între 55 și 42. Dintre țările bogate, SUA prezintă cel mai mare coeficient de inegalitate (40) . Țările dezvoltate formează un cluster (Italia, Marea Britanie, Australia, Grecia, Spania, Elveția, Franța, Canada, Olanda) cu o inegalitate medie, între 36 și 30. La celălalt capăt, un nucleu compact de țări bogate și cu venituri egale, Germania, Cehia și Slovacia, Danemarca, Norvegia, Suedia și Finlanda, apoi Japonia, cu inegalitate mică, între 28 și 24.
La ambele capete există o corelație : la un capăt, țări sărace, ne-democratice, cu mare inegalitate de venituri ; la celălalt capăt, țări bogate, democratice, și cu venituri aproximativ egale. Inegalitatea veniturilor (măsurabilă) e un bun predictor al nivelului de democrație dintr-o țară, nivelul de democrație fiind prin excelență greu de măsurat.
Egalitarism antropologic, egalitate politică, și egalitate economică
Există trei tipuri de egalitate : economică, politică, și antropologică.
Egalitatea economică e cea mai ușor de definit : este egalitatea averilor sau a veniturilor. Egalitatea politică este capacitatea cetățenilor de a-și exprima părerile politice și de a se asocia pentru a-și revendica drepturile. Egalitatea antropologică e situația în care membrii unei comunități consideră că, ideal, toți ar trebui să fie egali (ca venituri sau drepturi) : bascii, italienii din nord-est, israelienii, spartanii și, într-o anumită măsură, francezii sau canadienii din Quebec sînt puținele exemple, heteroclite, de mentalitate egalitară.
Egalitatea antropologică și cea politică se întrepătrund. Tribalismul e o structură antropologică puternică, incompatibilă cu democratizarea : e prezentă în Arabia Saudită, Libia și Afghanistan. Clientelismul (baronii locali) e o altă instituție antropologică tipică Americii Latine și Balcanilor (România, Bulgaria, Grecia), Orientului Apropiat (Egipt, Liban) și Extremului Orient (Coreea etc) și care scurt-circuitează, și ea, funcționarea democrației.
În cîteva cazuri, (in)egalitatea economică nu se corelează cu (in)egalitatea antropologică. Un director de firmă japonez pretinde de la angajați supunere oarbă, supușenie și plecăciuni – dar nu cîștigă, în medie, mai mult de șapte ori decît un angajat de bază. Un director de firmă americană e tutuit de toți angajații lui, dar cîștigă în medie de 100 de ori mai mult decît un simplu angajat.
Egalitate antropologică versus egalitate în fața instituțiilor.
Egalitatea antropologică e situația în care membrii unei comunități (Gemeinschaft, în sensul lui Tönnies) se percep unii pe alții ca egali. Geert Hofstede, celebrul specialist în management cultural, a calculat indicele distanței față de putere (PDI, power distance index). PDI măsoară autoritarismul. Țara cea mai egalitară este Israelul, cu un indice de 13, (Hofstede, 1985) urmată, previzibil, de Australia, Canada, Marea Britanie, SUA și țările scandinave (între 30 și 40). Într-un studiu independent, Angelica Neculăesei și Maria Tătărușanu au obținut în 2008 pentru România un PDI de 82, care denotă un autoritarism accentuat.
Nu există nici o diferență între totalitarism și democrație atunci cînd, antropologic, poporul are o mentalitate inegalitară, supus cu șefii și zbir cu subalternii. Și în totalitarism, și în democrație există săli de așteptare, polițiști, vameși, administrații financiare și birouri de pensii. Și în România comunistă, totalitară, și în cea democratică, secretarele, birocrații și polițiștii sînt arțăgoși și brutali, în cel mai bun caz condescendenți. Intelectualii români cei mai mediatici ignoră cu dispreț egalitarismul din viața politică și din lumea universitară occidentală, și elogiază elitismul. Elitismul e doar expresia, în cultură, a mentalității autoritare. E interzis să-ți exprimi dezacordul cu superiorul.
Autoritarismul generează corupție, pe plan social, și pe plan politic, greve, manifestații, revolte și revoluții. În țările cu mentalitate autoritară, înnoirea puterii se face doar prin răsturnare. Românii percep instituțiile ca mari monștri birocratici și care nu pot fi trași la răspundere de către simplul cetățean. Cînd cetățenii au sentimentul că nu pot trage la răspundere instituțiile statului, instituțiile își pierd legitimitatea, legile își pierd legitimitatea, statul își pierde legitimitatea. De aici clișeul ”luptei împotriva corupției” : atunci cînd instituțiile nu sînt responsabile, cetățenii, individual, știu că lupta pentru reformarea instituțiilor e inutilă.
Digresiune autobiografică
Am predat, mai mulți ani, limba franceză în Canada. Am avut două incidente, cu totul ; o elevă s-a supărat cînd i-am spus ”nu poți să ieși din clasă cînd vrei, fără să mă anunți” ; pe o a doua elevă o pusesem absentă, zile la rînd, cînd ea de fapt fusese prezentă (lipsise doar la prima oră, nu toată ziua ; cînd m-a rugat să corectez, i-am spus (probabil cu nepăsare) că eram ocupat, și că aveam să rectific altădată.
Și una, și cealaltă s-au dus imediat la direcțiune să se plîngă. Și în primul caz, și în celălalt, directorii m-au convocat imediat pentru explicații sau scuze, împreună cu persoana vizată. Nici în primul caz, nici în al doilea, discuțiile nu au fost amiabile, ci foarte ferme. În primul caz am avut cîștig de cauză, în al doilea a trebuit să-mi fac autocritica și să-mi cer scuze.
Cu beneficiul perspectivei, am admirat promptitudinea și spiritul de echitate al instituțiilor : directorul nu se simțea niciodată obligat să-și apere sau să-și justifice subordonatul ; angajatul trebuie să ofere explicații complete și exacte, sau să se scuze imediat. În structurile autoritare, ședințele sînt inutile : subalternii nu oferă feedback. Practic, teama de a-l contrazice pe șef duce la proasta lui informare. Ierarhiile autoritare sînt eficiente pentru îndeplinirea sarcinilor simple (în construcții, în armată) dar nu și în cazul sarcinilor complexe. Șefii sînt brutali și subalternii sînt ipocriți. Egalitatea nu e bună în sine ; ea doar permite subordonaților să-și ofere părerea, și astfel să augmenteze cantitatea de informație din sistem. Cu cît sarcina e mai complexă (construirea unei mașini, a unei rachete) cu atît inputul fiecăruia e mai necesar.
Un cuvînt bun despre Tea Party
Există în Statele Unite o aripă a partidului republican care are un singur slogan : reducerea impozitelor. Tea Party s-a făcut remarcată prin această marotă simplistă care a strîns numeroși adepți. Ce e de admirat aici ? Într-o societate egalitară, cei care se opun impozitelor mari se exprimă vehement și apoi se asociază pentru a-și asigura capital politic. Într-o societate autoritară nu există altă ieșire decît evaziunea fiscală. În Balcani, (Grecia, Bulgaria, România) cetățenii recurg la evaziune fiscală și munca la negru fiindcă știu că revendicările sînt inutile.
Care sînt originile autoritarismului latino-american și ale democrației din SUA ? În America Latină, exploatarea agricolă s-a făcut în latifundii, lucrate de peoni indieni sau sclavi negri. În SUA, statul a distribuit suprafețe egale coloniștilor, terenuri cît să poată fi lucrate de o familie. În cazul Americii Latine, societatea s-a polarizat între o clasă de latifundiari și una de peoni, fără nici o clasă mijlocie. În România (și Rusia) răsturnarea comunismului a dus la privatizarea frauduloasă a capitalului, ducînd la apariția oligarhilor în Rusia și a mogulilor și baronilor locali în România. Rezultatele au fost echivalente.
Am mai polemizat pe același subiect și persist : în societățile difuz-autoritare ca cea românească, puterea (politică sau de alt fel) este cea care determină averea și cîștigurile. Economicul nu e autonom. Partidele de o culoare sau alta care au alternat la putere după 1990 ar găsi cu greu un român ajuns prosper doar prin spiritul lui întreprinzător între sutele de regi ai asfaltului sau alte soiuri de îmbogățiți din contracte cu statul. În țările cu mentalitate autoritară, averea (sau îmbogățirea, sau succesul în afaceri) depind de bunele relații cu oamenii puterii. Economicul nu e autonom față de politic.
Diferența dintre țările occidentale și România (sau Moldova, Ucraina, Rusia, Bulgaria și Bielorusia, țările Asiei centrale) e că în Occident economicul e autonom față de politic. În România există trei clase : clasa celor săraci, cu un salariu de opt sute de lei pe lună, clasa mijlocie, plecată în Italia ori Spania, și oligarhii.
Inegalitate și privatizare
Recomand în continuare tuturor Delay, deny, defend : (amînă, neagă, apără-te) de Jay Feinman. E o carte despre asigurările private din Statele Unite, ale căror profituri sînt imense, și care, pentru a le obține, amînă, neagă și resping în instanță pretențiile asiguraților. În România, sistemul de asigurări de sănătate e exsanguu și lăsat să moară prin sîngerare. Locul său va fi luat de asigurările private. Unum, asigurări de sănătate din SUA, a fost condamnată în 48 de state americane pentru practicile sale ilegale. Conseco vindea asigurări de sănătate bătrînilor, și complica într-atît cererile de rambursări, încît aceștia mureau între timp sau abandonau. Well-Point, altă firmă de asigurări de sănătate, anula polițele de asigurări ale femeilor gravide și bolnavilor cronici. United Health a vîndut polițe de asigurare unor bătrîni fără să-i informeze că astfel pierdeau numeroase avantaje ale Medicare, sistemul de asigurări universal și gratuit pentru bătrîni.
Este imensă neajutorarea individului în fața birocrației de stat ; în schimb, neajutorarea sa în fața unei firme private de asigurări de sănătate nu cunoaște limite. Angajații acesteia primesc prime pentru orice rambursare amînată, pentru orice rambursare înjumătățită, pentru orice respingere de rambursare, chiar dacă ea duce la un proces. Pentru individul asigurat, procesul e costisitor și lung, cu sorți îndoielnici ; firma nu are credite de plătit, are proprii ei consilieri juridici, și are timp – foarte mult timp. Chiar dacă pierde, amenzile pe care le plătește sînt mici.
Angajații firmelor de asigurări sînt rapaci. Ei au un interes personal în a respinge rambursările – primesc prime pentru asta. Înlocuind asigurările de sănătate de stat cu asigurări private, noua putere neo-liberală creează o imensă escrocherie legală, cu firme imense.
Inegalitatea din România nu e provocată de polarizarea veniturilor. Cele două fenomene merg în paralel, și au aceeași cauză : mentalitatea autoritară. 1789, anul Revoluției franceze, marchează limita între două epoci : epoca feudală, în care puterea e cea care aduce avere (nobilul, seniorul feudal, e bogat fiindcă e nobil, și nu invers) ; după 1789, epoca burgheză, în care averea e cea care aduce putere (averea permite plata unei campanii electorale).
România e, încă, o țară feudală, pre-modernă : legătura unor mici întreprinzători cu reprezentanții puterii le aduce contracte grase cu statul. Nu există în România altă resursă de venituri. Am trimis unui număr de zece cunoștințe două liste, una cu salariile profesorilor universitari din România, alta cu salariile profesorilor universitari din SUA. Cu o singură excepție, interlocutorii mei n-au știut ce să facă. Pentru mine, contrastul era izbitor : pentru o facultate dată, în SUA, cel mai mare salariu era dublu față de salariul minim, în vreme ce în România, cel mai mare salariu e de patru ori mai mare.
În ce țară ți-ai dori să trăiești?
Economistul american Michael Norton, de la Harvard, și economistul israelian Dan Ariely, de la Duke University, aa propus un sondaj global. Întrebarea era următoarea : fie următoarele țări, A, B, C, D, E…. . Populația e împărțită în cinci părți egale, de la primii 20 %, cei mai bogați, pînă la ultimii 20 % cei mai săraci. În țara A, primii 20 % dețineau 85 % din averea totală, în țara B, 80 %, în țara C, 75 %, și așa ai departe.
Persoanelor li se punea întrebarea : imaginați-vă că ar trebui să trăiți în una din țările următoare, fără să știți din ce categorie veți face parte. În care țară ați dori să trăiți ? Rezultatele, în general, erau lipsite de surprize. Urma o altă întrebare : care credeți că este distribuția averilor în țara în care locuiți ? Americanii dădeau răspunsurile cele mai pitorești : în medie, doreau să trăiască într-o țară cu o distribuție a veniturilor egalitară, (cam ca cea a Suediei) și subestimau masiv inegalitatea din Statele Unite.
(http://www.people.hbs.edu/mnorton/norton%20ariely%20in%20press.pdf)
În România, mentalitatea autoritară creează două situații : menține inegalitatea între individ și instituțiile statului, ceea ce descurajează revendicările, individuale sau colective, și deci împiedică reformarea sistemului. În al doilea rînd, autoritarismul menține feudalismul, sistemul în care îmbogățirea depinde de influența politică sau puterea politică a individului, iar sistemul politic și cel economic nu sînt separate. Inegalitatea economică e tolerată în SUA, (sau alte țări occidentale) unde cetățenii își pot revendica drepturile fie individual, prin justiție, fie colectiv, prin asociere politică. În România, liberalismul e imposibil, întrucît politicul și economicul se întrepătrund mult prea mult.
Economia de piață nu duce la apariția concurenței, ci firmele mari le înghit pe cele mici pentru a împiedica apariția concurenței, și firmele se concentrează în permanență.
Mentalitatea autoritară permează pînă și în structura geografică. Țările cu mentalitate autoritară sînt centralizate, cu o capitală hipertrofiată și cu o provincie puțin locuită : Buenos Aires, Rio de Janeiro, Moscova, București sînt capitale imense, mult mai mari decît orașele de rangul doi din țările respective (regularitatea poartă numele de legea lui Zipf).
Barbara Heyns, New York University. (Emerging inequalities in Eastern Europe, 2005) măsoară creșterea inegalității în Europa de est între 1990 și 2002.
| țara | 1990 | 2002 | Diferența indice Gini (creșterea inegalității) | PIB per capita, 2009 |
| Slovenia | 26 | 24 | – 2 | 23 000 |
| Cehia | 20 | 23 | + 3 | 18 000 |
| Estonia | 28 | 39 | + 11 | 14 000 |
| Ungaria | 22 | 26 | + 4 | 13000 |
| Polonia | 27 | 35 | + 8 | 12 000 |
| Rusia | 26 | 45 | + 19 | 10 000 |
| România | 23 | 35 | + 12 | 7 500 |
| Bulgaria | 23 | 37 | + 11 | 6 700 |
| Moldova | 25 | 43 | + 18 | 1 600 |
În ce privește indicele Gini, care măsoară inegalitatea economică, peste limita de 40 nu mai există nici un stat democratic, iar sub limita de 30 avem 5 țări totalitare și sărace, și 17 țări democratice și bogate – cele democratice predomină semnificativ.
Din tabelul de mai sus, observăm că există o corelație importantă între creșterea economică, autoritarism și inegalitate. Cu două excepții (Rusia și Estonia) creșterea inegalității e invers proporțională cu creșterea economică : cu cît o țară a crescut economic mai mult, cu atît nivelul de inegalitate a crescut mai puțin. De asemenea, corelația între autoritarism și creșterea inegalității este extrem de semnificativă : cu cît o țară e mai autoritară, cu atît creșterea inegalității e mai mare : Rusia, Moldova, România, Bulgaria, Polonia, Ungaria și Slovenia pot fi aranjate în această ordine în funcție de autoritarism, absența democrației, pe de o parte, și în funcție de creșterea inegalității economice.
Cu excepția Rusiei (a cărei creștere economică e datorată exploatării resurselor naturale, petrol și gaz) țările care au avut cea mai mare creștere economică au avut și cea mai redusă creștere a inegalității.
