TEMA: Sănătatea românească – în moarte clinică?
Acum doi ani, Florin Chirculescu publica o scrisoare deschisă adresată ministrului sănătăţii de pe atunci, Ion Bazac (găsiţi aici textul integral). Textul a inflamat prin directeţe şi autenticitate. Era o scrisoare semnată de şeful de la chirurgie toracică din Spitalul Municipal, un profesionist recunoscut, un om care nu vorbea despre propriile performanţe, nici nu povestea plastic despre „soarta elitelor medicale”, ci descria inevitabilul care stă să se producă: plecarea medicilor tineri, condiţiile de muncă imposibile pentru un profesionist, birocraţia, greşeala medicală cauzată de un volum inuman de muncă, comercializarea actului medical şi multe altele. Chirculescu a pus şi bazele unui sindicat, a vorbit la marile manifestaţii sindicale din 2010 din Bucureşti şi nu şi-a pierdut din forţă: în continuare speră că medicii, peste medie de individualişti, se pot uni într-o mişcare care să se facă auzită.
Ne-am întîlnit într-un parc de lîngă Spitalul Municipal (pe atît de plin de gunoaie, pe cît de bine e păzit de badigarzii de la intrare, extrem de suspicioşi cînd au zărit doi tipi cu un trepied după ei) pentru o actualizare a indignărilor de acum doi ani. Medicul este şi mai clar în cerinţe şi în diagnosticarea bolilor sistemului, mereu cu zîmebtul pe buze, mereu cu o precizie în diagnostic care ar trebui să le dea de gîndit maimarilor zilei. Am vorbit despre relaţia dintre stat şi pacienţi, dintre stat şi medici, despre impostura Casei de Naţionale de Asigurări de sănătate, despre cum se face profit farmaceutic în detrimentul pacientului.
Pentru că ne-am dat seama că mai erau multe de vorbit şi după ce am închis microfonul, am convenit cu medicul Chirculescu să îmi răspundă în scris şi la o întrebare despre relaţia manager (şi viziune privată asupra medicinei) şi medic.
Medic vs. management. “N-ai putea să faci mai puţine chiuretaje şi să faci mai multe intervenţii pentru cancerul de ovar?”
Acum doi ani am stat de vorbă cu un coleg care practică în Germaniaşi m-am plâns de conflictul care survine între medici şi echipele manageriale ale spitalelor. Problema, în esenţă, arată cam aşa: medicul doreşte acces cât mai extins la mijloace de diagnostic şi tratament, în timp ce managerul se străduieşte să limiteze cheltuielile. Colegul cu pricina m-a ascultat cu atenţie şi, după câteva minute, a exclamat: Şi la noi e la fel! Absolut la fel!
Şi mi-a furnizat un exemplu. Colegul este ginecolog. În cadrul specialităţii sale, trebuie să practice, printre altele, chiuretaje. Acestea sunt plătite foarte prost de asigurări, însă. Totodată, colegul meu se ocupă şi de chirurgia cancerului de ovar, care este plătită de peste patru ori mai bine decât chiuretajele. Având în vedere că ginecologul cu pricina efectua aproximativ 200 de chiuretaje pe an, faţă de 80 de intervenţii pentru cancer de ovar, managerul spitalului său i-a făcut următoarea sugestie:
“Uite, cancerul de ovar este mult mai scump. N-ai putea tu, la anul, să faci doar 80 de chiuretaje şi să practici, în schimb, 200 de intervenţii pentru cancerul de ovar?”
Siderat, medicul i-a spus că răspunde unei necesităţi obiective, unui anumit profil patologic şi social din zona în care trăieşte. Adresabilitatea femeilor la spitalul lor respecta o cazuistică anume, o anumită incidenţă şi prevalenţă care nu puteau fi răsturnate pe loc, pentru obţinerea unui profit. Pur şi simplu, era imposibil să transformi chiuretajele în operaţii pentru cancere. Nu exista manevră de marketing prin care să schimbi dorinţele unui client de a cumpăra un produs mai ieftin cu un produs mai scump.
Această discuţie avea loc într-un oraş faimos din Germania, iar managerul spitalului respectiv era un finanţist proaspăt aterizat la conducerea spitalului. Deci, nu numai în România asistăm la absurdităţi manageriale.
Păstrând proporţia, disputa manager-medic are aceleaşi caracteristici, fie că lucrezi în România, fie că lucrezi în Statele Unite, UK, sau Germania. Faptul că un manager se străduieşte să limiteze risipa nu este o problemă – este chiar ceva benefic, problema apare doar din clipa în care managerul actual de spital se străduieşte să transforme activitatea medicală în profit financiar. Dacă acest deziderat este legitim în activitatea privată, el devine nefuncţional dacă îl aplici în sistemele publice. Tuberculoza este o mare problemă de sănătate, dar nu poate să aducă profit. Cancerul este o mare problemă de sănătate, dar managementul lui este foarte scump şi nu poate să aducă profit, mai ales dacă iei în considerare şi faptul că beneficiul în cancer este, cel mai adesea, redus în ceea ce-l priveşte pe pacient. Politraumatismele sunt o mare problemă de sănătate, oriunde, dar ele nu au cum să aducă profit, iar schemele financiare care au determinat apariţia crizei să zicem, sunt invalidate de costurile extrem de ridicate ale acestei patologii.
Medicina nu poate să aducă profit, oriunde şi oricum astfel încât un mod de gândire care se bazează, fundamental, pe câştig financiar, nu are cum să fie benefică pe termen lung: un asemenea mod de a gira sănătatea semenilor nu poate decât să favorizeze acele manevre şi terapii de lux (chirurgia “cosmetică” de pildă), neglijând alte probleme care sunt, cu adevărat, generatoare de suferinţă. Am să vă ofer un exemplu din România în acest sens. S-a practicat, recent, o intervenţie de schimbare de sex care a fost decontată de CNAS, în timp ce pacienţii cu cancer sau cu SIDA nu aveau acces la medicamentele care le prelungeau viaţa din cauza “tăierilor” de fonduri.
Aaceste discuţii, repet, necesare, apropo de “risipa” la care este predispus medicul şi de feedback-ul regulator care este managerul, prezintă, însă, un risc: acela de a translata problemele profesiei medicale într-o zonă a financiarului exclusiv. Paradigma, în acest sens, este greşită, pentru că motivul pentru care a apărut medicina pe pământ nu este acela de a face bani, ci acela de a furniza leacuri, de a potoli suferinţele, de a ajuta omul bolnav care, de cele mai multe ori, nu “vrea” să facă parte dintr-un eşantion statistic care să răspundă, cu orice preţ, la inputul X calculat economic.
Pacientul este dispus să-şi plătească medicul care îl ajută – dintotdeauna a fost aşa – dar nu-mi este foarte clar dacă acelaşi pacient este dispus să plătească profiturile anuale ale acţionarilor din sistemele de sănătate. La o emisiune TV la care am participat relativ recent, un fost ministru al sănătăţii, care are o pregătire fundamentală economică, făcea afirmaţia că sistemul de sănătate din România este extrem de simplu de reformat. “Ce,” se întreba respectivul domn, “nu există bănci cu 400 de filiale în România?” (Se referea la existenţa celor 400 de spitale din ţara noastră.) “Nu trebuie decât să imaginăm un sistem sanitar care să funcţioneze ca un sistem bancar.”
Iată care este tentaţia cea mai facilă a politicianului pentru care sănătatea nu este decât o marfă. Este, totodată, pericolul cel mai mare pe care îl traversează medicina contemporană.
Cea mai aberantă consecinţă a acestui mod de a gândi este inducerea în comportamentul medicului a atitudinii defensive. Medicina defensivă este o practică prin care un medic doreşte să fie foarte “safe”, astfel încât să evite posibilitatea de a ajunge în faţa unei curţi care să-l judece pentru malpraxis. Această practică, acceptată de managerii marilor spitale din USA, de pildă, constă în supraprescrierea de investigaţii şi terapii, dincolo de ceea ce prevăd protocoalele, astfel încât să fie blocaţi în faţa proceselor de malpraxis. Motivaţia lor? Decât să plătesc daune de 20 de milioane de dolari, anual, să zicem, mai bine efectuăm cheltuieli suplimentare de 12 milioane, astfel încât să câştigăm în faţa judecătorului.
Iată un mod simplu prin care cheltuielile cresc, doar pentru a împiedica pierderea proceselor. Rata de practică a medicinei defensive este în anumite centre de pe Coasta de Est de peste 90% din numărul total al pacienţilor trataţi…
P.S. Florin Chirculescu este şi unul dintre cei mai buni scriitori de science fiction din România. Semnează cu pseudonimul Sebastian A. Corn, iar blogul său poate fi consultat aici.
