10 ani de la 11 Septembrie. Un comentariu

Una dintre cele mai semnificative observații despre 11 Septembrie am citit-o în The Guardian unde un comentator observa că atentatele de acum 10 ani au lovit foarte puternic în mitul hollywoodian. Practic, o dată cu acele evenimente, imaginația hollywoodiană a fost pur și simplu depășită de realitatea însăși, filmele produse acolo ne mai putând rivaliza cu scenariul real al avioanelor deturnate și izbite de turnurile gemene. După decenii în care lucrurile au stat invers, lumea creată în filmele de la Hollywood apare pur și simplu plictisitoare, plată și neinteresantă comparativ cu lumea reală din timpul și de după atentate. Lucrurile nu stau diferit nici când vine vorba de războaiele ulterioare din Afghanistan și Irak sau de sesiunile de tortură de la Abu Ghraib, Guantanamo și alte locuri încă rămase secrete: se pare că realul este atât de traumatic încât scenariile hollywoodiene, altădată în avangarda imaginației istorice tragice și apocaliptice, par acum mai degrabă modeste încercări de a îmblânzi și da sens lucrurilor care ni se întâmplă. Cine a avut răbdarea să urmărească filmele produse la Hollywood în ultima decadă în legătură mai mult sau mai puțin directă cu evenimentele din 11 Septembrie și cu urmările acestora a putut observa o puternică tendință spre umanizarea istoriei și evenimentelor. De la cele două filme în mod explicit făcute despre atentate (World Trade Center și United 93), la cele despre Irak (precum Hurt Locker, câștigător al Oscarului) până la cele despre tortură (Unthinkable) povestea se centrează în mod evident asupra trăirilor, sensibilităților, suferințelor și în general a biografiei deturnate a personajelor prinse în acțiune. “The big picture” cum ar veni se pierde însă în detaliile mici, dar traumatice, ale experienței individuale limită, însă o experiență limită în care oamenii nu sunt deloc agenți ai propriului traseu existențial, ci simple victime într-o tragedie de sorginte divină, abătută instantaneu asupra acestora.

Astfel, filmele hollywodiene, prin încărcătura lor ideologică, nu au făcut decât să prelungească și să adâncească interpretarea imediată care a fost oferită evenimentelor tragice de acum 10 ani: nu un act istoric precis care poate fi înțeles ca atare, în termeni concreți, raționali și relaționali, ci un act de sorginte divină, o intervenție cosmică, care, în funcție de interpretare, fie pedepsea America pentru păcatele sale, chemând-o astfel pe calea cea dreaptă, fie reprezenta o încercare divină din care America trebuia să reiasă întărită drept națiunea aleasă de Dumnezeu. Exact în această cheie teologică și teleologică, prelungind-o, evenimentele din 11 Septembrie 2001 au fost rapid interpretate drept un semnal exploziv al încleștării planetare dintre forțele creștine ale binelului, progresului și democrației (SUA, evident, și aliații săi) și restul lumii barbare, necivilizate și în general islamice. Războiul împotriva terorismului a fost declanșat nu atât pentru a-i prinde și pedepsi pe cei care au organizat atacurile, ci mai degrabă pentru a apăra întreaga lume de barbarie. În joc era întreaga moșternire și supraviețuire a civilizației iudeo-creștine vestice, întruchipată, evident, de către SUA.

Acum, la 10 ani de la acele evenimente, acest tip de interpretare pare să își mențină valabilitatea, în termeni puțin schimbați însă. Recent, doi comentatori conservatori precum Francis Fukuyama[1] și Timothy Garton Ash[2]  (doi dintre promotorii proeminenți ai nevoii de lupă pentru apărarea valorilor vestice), dar în acord cu alți comentatori din publicații mainstream precum New York Times sau Time, au observat că lupta împotriva terorismului, și mai precis împotriva Al Queda, a fost de fapt o formă de distragere de la adevăratele obiective ale Americii, și ale vestului în general: anume, contracararea ascensiunii Chinei la statutul de putere mondială capabilă să se opună hegemoniei americane.  Altfel spus, pericolul continuă și lupta pentru salvgardarea vestului împotriva “pericolului galben” estic pare că abia s-a relansat după “succesul” împotriva lui Bin Laden și compania.

Dar dacă evenimentele de la 11 Septembrie nu au un înțeles aparte? Dacă atentatele nu sunt decât efectul violent, dar cumva firesc, al unor tensiuni geopolitice și de acumulare de capital în cadrul sistemului-lume în care America nu este decât o parte (foarte importantă ce-i drept)? Adevărata traumă a acelor evenimente se întrezărește abia acum, la 10 ani distanță: faptul că NU au avut o însemnătate specială, că înțelesul lor nu transcende nivelul imediat, brut, al faptelor. Să ne amintim că acum 10 ani, imediat după atentate, reacția aproape universală suna în felul următor: din acest moment lumea nu va mai fi așa cum o știm, totul s-a schimbat, 11 Septembrie marchează intrarea într-o nouă ordine, nimic nu va mai fi ca mai înainte, noul mileniu va fi marcat de acest eveniment, etc. Ei bine, beneficiind de ajutorul trecerii timpului, observăm că totul a fost de fapt exact ca mai înainte: neoliberalismul și-a accelerat marșul triumfal la scară planetară trecând din criză în criză și producând mai multă inegalitate, suferință și confruntare; America, și Vestul în general, și-au continuat practicile imperiale și coloniale în Est și în Sud; rasializarea sărăciei a fost completată cu discriminări pe bază de religie, mai ales pentru non-creștini; exploatarea, conservatorismul și regresul democrației s-au adâncit și generalizat; iar stânga, atunci ca și acum, caută fără succes subiectul istoric.  Astfel, 11 Septembrie are o însemnătate cu adevărat specială doar pentru victime și familiile acestora –dar acesta este cazul pentru orice atentat, oriunde, oricând. Faptul că această echivalență este negată, sau cel puțin desconsiderată prin înscrierea lui 11 Septembrie ca eveniment excepțional în istoria Americii și a umanității nu spune nimic altceva decât că cei care dețin puterea dețin totodată puterea de a scrie istoria și de a configura memoria în funcție de propriile lor interese – o poveste foarte cunoscută în spațiul post-comunist și mai ales în cel românesc[3].

Însă a spune că evenimentele din 11 Septembrie nu au schimbat fața lumii așa cum s-a considerat atunci, sub impactul ideologic și emoțional al momentului, nu înseamnă că acestea sunt complet lipsite de însemnătate. Problema e că însemnătatea evenimentelor nu este interentă acestora ci exterioară lor. Altfel spus, evenimentele de la 11 Septembrie nu au fost altceva decât un catalizator al unor dinamici deja existente în sistemul capitalist global. Prin urmare, atât teoriile conspirației cu privire la atentate cât și criticile centrate pe președenția lui Bush și a doctrinei neoconservatoare a acestuia (în multe cazuri cele două perspective sunt cosubstanțiale), deși ambele întemeiate până la un punct, ratează esențialul pentru că acordă prea multă putere subiectivă unor dinamici mai degrabă obiective. Sau altfel spus, joacă rolul de văl ideologic pentru un alt adevăr traumatic: nu există nici un agent concret la cârma capitalismului global, nu e nici un omuleț secret și omnipotent în inima mașinăriei, nici măcar SUA (unii ar zice, cu atât mai puțin SUA), ci doar o sumă de relații și interese obiective, care uneori se întâmplă să intre în conflict și contradicție (de exemplu, nevoia de expansiune globală a capitalismului cu interesele de securitate și militare ale SUA). Astfel, din această perspectivă, 11 Septembrie au oferit doar prilejul pentru cristalizarea și accelerarea unor tendințe deja existente în mod obiectiv în structura economiei și societății globale. Cu sau fără 11 Septembrie, SUA și-ar fi continuat implicarea militară imperială în diferite zone ale lumii; cu sau fără 11 Septembrie am fi asistat la restrângerea libertăților, militarizarea vieții publice, disciplinarea săracilor și a emigranților; cu sau fără 11 Septembrie alianța dintre neoliberali și neconservatori ar fi câștigat hegemonie globală; cu sau fără 11 Septembrie am fi asistat la criza structurală declanșată în 2007, etc. Argumentul acesta merită o dezvoltare mai amplă, iar această schematizare nu ajută. Vreau însă să semnalez două fenomene care mi se par cu adevărat semnificative și care par a descrie modul în care va fi configurat viitorul de acum încolo.

Securitate fără siguranță

Primul aspect este totodată și favoritul incontestabil al publicului: măsurile de securitate fără precedent ce sunt invocate la scară globală drept necesare ca urmare a atacurilor teroriste din 11 Septembrie. Subiectul este arhi-cunoscut –chiar dacă de cele mai multe ori este rezumat prin exasperarea burgheză față de controalele amânunțite de pe aeroport sau la teama conspiraționistă de supraveghere prin contul Facebook- și reprezintă totodată subiectul vedetă al preocupărilor academice din ultimul deceniu, sub diferite forme și abordări. Vreau totuși să observ că în ciuda retoricii marțiale declanșată imediat după atentate împotriva Al Queda prin care această organizație era portretizată drept principalul inamic al civilizației umane și încarnarea barbarismului contemporan (pe același plan cu fascismul și comunismul, dacă vă mai aduceți aminte discursul lui Bush de după atentate), adevărul, știut de toată lumea încă din  primul moment, este că atacatorii de la 11 Septembrie nu numai că nu erau exteriori civilizației umane (niște extratereștii ai apocalipsei sosiți pe avioane de foc, cum de altfel au fost descriși în unele publicații americane), dar nu erau deloc exteriori intereselor și acțiunilor militare americane (și nici birocrației acestora, de moment ce au obținut viză de intrare în Statele Unite). Astfel, departe de figura radicală a Străinului-Terorist pe care guvernul american și media globală au încercat să o lipească atentatorilor, adevărul mult mai banal este că aceștia erau chiar produsul frankensteinian al armatei americane, o moștenire ascunsă sub preș din trecutul Războiului Rece și nu o amenințare serioasă pentru viitor, și sigur o creație a imperialismului și militarismului american decât a islamismului militant. Externalizarea acestei contradicții inerente politicii americane la nivelul global al înfruntării civilizației cu barbaria –idee iute preluată de o mulțime de ideologi și propagandiști, mai ales în spațiul local- a dus la crearea mega-figurii Teroristului (islamic, în general) și, în contrapondere, a instituționalizării unor măsuri restrictive, nedemocratice și chiar dictatoriale sub pretextul preîntâmpinării acțiunilor distructive ale acestuia. Astfel, în ultimul deceniu mare parte din lumea “civilizată și democratică” a succombat unor practici, fără să ne ferim de cuvinte, curat fasciste: cvasi legalizarea torturii, uciderea extrajudiciară, arestarea abuzivă și supravegherea ilegală, încălcarea suveranității statale și, în general, suspendarea legalității prin permanentizarea “stării de excepție” – ducând astfel la crearea și generalizarea unei culturi a fricii și la transformarea unor segmente întregi de populație în ceea ce Agamben numește homo saccer.

În chiar ziua comemorării unei decade de la atentate, pasagerii unui avion ce zbura de la Los Angeles spre New York au anunțat membrii echipajului, îngrijorați de faptul că unii dintre vecinii lor de scaun stau prea mult la toaletă[4]. Astfel, îngrijorător nu este atât faptul că această cultură paranoică a fricii este larg răspândită, ci nivelul la care aceasta a fost interiorizată, astfel încât oamenii înșiși au devenit proprii lor gardieni și supraveghetori, (o situație ce ar face invidioasă orice poliție secretă comunistă). Și aici e tot schepsisul: acesta este adevăratul terorism:  nu Celălalt (străinul, teroristul islamist cu barbă), ci vecinul similar de lângă – o realitate demonstrată în chip exemplar de cazul Breivik. Astfel, ceea ce trebuie observat aici nu este atât faptul că războiul împotriva terorii a dus la întețirea supravegherii și la crearea, în mod performativ, a categoriei de terorist, ci faptul că astăzi nu mai există practic nici o deosebire între pace și starea de urgență, între normalitate și suspendarea sa pe termen nedeterminat. Cum ar veni, „starea naturală”, gradul zero al vieții de astăzi este o permanentă stare de panică, de pericol iminent și imediat, chiar dacă vag definit, care la rândul său necesită intervenția continuă și directă a forțelor de ordine de orice fel. Nu e de mirare atunci că politica însăși a fost suspendată în numele administrației (înfăptuită prin politici publice optime) și a poliției și armatei.

Astfel, adevărul este mult mai simplu și mai prozaic: nu există teroriști externi care amenință sistemul, ci sistemul este el însuși sursa terorii. Spus altfel, tipul de capitalism global neoliberal în care trăim astăzi nu poate fi implementat de fapt decât cu pistolul. Nu că asta ar fi ceva cu adevărat nou pentru modul în care s-a cristalizat și extins capitalismul istoric, ci poate doar scara fenomenului. Deși scenariul apocaliptic contemporan imaginează o lume organizată asemenea unei unități de producție din China, în care muncitori prost plătiți dar bine supravegheați muncesc până leșină, scenariul cu adevărat horror, dar tocmai de aceea mai real, este o lume în care oameni foarte bine supravegheați muncesc până mor fără a fi însă plătiți –cam cum este cazul deja cu segmente din emigrația mexicană în SUA sau cu cea a emigranților de origine africană în Europa. Contrar previziunilor unora ca Fukuyama și Ash, vestul civilizat rămâne încă în avangardă.

Imaginația terminală

În Precarious Life (Viața precară), un studiu exemplar despre diversele înțelesuri acordate morții și morților la 11 Septembrie, Judith Butler a observat cum doar anumite morți pot fi considerate demne de a fi deplânse, stabilindu-se astfel totodată ce vieți sunt considerate în mod intrinsec umane. Astfel, moartea (dacă este deplânsă sau nu) este cea care determină în ultimă instanța sensul, înțelesul și valoarea vieții. Moartea, marcată vizibil sau nu, apare astfel drept elementul central al vieții, contribuind la organizarea generală a societății pe baza a ceea ce Mbembe a numit principiile necropoliticii. Desigur, această centralitate a morții, ca principiu al vieții, cu toate gradele sale de însemnătate și demnitate nu este deloc surprinzătoare într-un context în care, așa cum am observat mai sus, pericolul, teama, frica, insecuritatea, atentatul sunt centrale. Cum ar veni, viața în sine a devenit un accident, o excepție temporară de la generalizarea și generalitatea morții. Evident, într-un asemena univers populat numai de morți și de nu-încă-morți nu există viitor și politică, ci doar prezentul permanent al doliului, comemorării și memorializării.

Ceea ce mi se pare că s-a accentuat după 11 Septembrie la nivel global a fost nu doar această dublă precarizare a vieții (Agamben + Butler) și industria comemorativă adiacentă, ci fenomenul complementar de suprasaturare a timpului istoric cu referințe religioase, sacre și apocaliptice. Practic, o dată cu această centralitate a morții, timpul și-a pierdut laicitatea și raționalitate și a fost înlocuit cu unul liturgic în care se poate descifra un mesaj divin (sau diabolic, după caz). Această tendință exista și ea la rândul ei înainte de 11 Septembrie, sintetizată de familia Comaroff sub numele de millenial capitalism: adică magia inerentă neoliberalismului care promite să producă bani mulți din nimic articulat cu imaginația terminală a finalului de mileniu. Din acest punct de vedere, 11 Septembrie pare că a fost creat special pentru a da concretețe unui imaginar deja existent. Însă, observând această restructurare religioasă a timpului am învedere cu totul altceva decât observațiile legate de diversele resurgențe religioase, de la cele canonice la manifestări de tip New Age – în ciuda importanței acestor fenomene. Ceea ce mi se pare important de observat este că timpul istoric încetează a mai fi scena de manifestare a puterii și voinței umane, mediul în care oamenii înșiși își construiesc viața și destinul în funcție de resursele materiale, intelectuale și spirituale pe care le au la îndemână și pe care le pot dezvolta, ci spațiul de manifestare a voinței divine și/sau a luptei apocaliptice dintre bine și rău. Practic, ceea ce ne mai râmâne nouă de făcut este doar să așteptăm, de partea bună a baricadei, sfârșitul.

Walter Benjamin, în tezele sale despre filozofia istoriei, a observat că fiecare generație este înzestrată cu un sens slab de mesianism, adică fiecare generație se simte în felul ei generația aleasă, chemată să realizeze schimbarea fundamentală a lumii. Astăzi, lucrurile par a sta complet pe dos: fiecare generație pare că așteptă să trăiască apocalipsa; fiecare generație se comportă de parcă ar fi ultima. Și nu ne găsește de fapt aniversarea a 10 ani de la 11 Septembrie în aceași situație precum îngerul istoriei, descrisă de Benjamin: cu spatele spre viitor, purtați înspre acolo de către suflul permanent al exploziei, distrugerii și morții?  

[1] http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2011/sep/11/legacy-twin-towers-fukuyama-burke